Teuton

La capăt de drum

2011-05-11T10:04:00.000+02:00

Am ajuns şi în punctul ăsta. Mi-e greu s-o fac, dar trebuie. Şi ca orice lucru pe care l-ai făcut destul timp şi de care ai ajuns să te ataşezi, dar trebuie să te opreşti, am un sentiment de regret...

Îmi iau, deci, cu greu, adio de la voi toţi. Cei pe care v-am cunoscut sau nu, cei pe care v-am citit, pentru voi toţi, blogul ăsta se opreşte. Poate pentru totdeauna. Poate doar temporar. Deocamdată nu ştiu. Dar vreau să vă mulţumesc că aţi existat, că mi-aţi împărtăşit din gândurile voastre, că v-aţi făcut timp să le aflaţi pe-ale mele.

Rămâneţi, deci, cu bine, şi poate ne-om mai întâlni vreodată. Lumea asta e destul de mică...

La loc comanda

2011-04-13T22:41:00.001+02:00

După o lungă și nedorită absență, iată-mă înapoi. De-abia întors din insulă, mă pregătesc de-o altă plecare în Africa, de data asta în nordul ei. Sunt curios cum arată Tunisia după recentele evenimente, și evident că o să vă împărtășesc totul.

Până atunci, în ciuda iernii care s-a abătut din nou peste noi, ceva care să vă aducă primăvara, măcar în suflete.

Pe drumuri româneşti II

2011-03-12T00:00:00.003+01:00

Trec peste amănunte nesemnificative, cum ar fi faptul că a trebuit să ne mutăm dintr-un autocar în altu' ca vitele (adică aia de veneam de mai departe de Sibiu), fără pauză de masă, fără țigări, și într-o stare de scârbă profundă. Ajung la momentul în care ne apropiem de Nădlac. Cum intrăm în sat, unul din cei trei șoferi ia microfonul și ne anunță că dacă aveți prin bagaje țigări netimbrate sau băuturi netimbrate, țuică sau vin de casă, sau țigări d-alea cu timbru de Moldova, or să le găsească, că iau la purecat toate bagajele. Și atunci or să vă amendeze cu 80 euro, și o să stăm cel puțin o oră jumate în vamă, ca să întocmească procesul-verbal. Dacă vă știți cu așa ceva, mai bine dați și voi ceva, scăpați mai repede și gata. Fiind la prima trecere de graniță cu autocaru, l-am crezut pe cuvânt. O fi știind el ceva...

Ajungem în vamă. Trecem de partea românească și ne îndreptăm spre vama bozgorilor. Mă cuprinde o fericire nebună când văd în fața noastră alte 6 – da, șase – autocare stând la rând să fie controlate. N-au trecut decât 45 minute până a venit bozgoru' să ne verifice actele. Atât, doar actele. Apoi pauză încă vreo jumate de oră, până ne-a venit într-un final rându' să ne dăm bocceluțele jos din cală. Ne-a încolonat pe două rânduri și a început să ne purice. P-ăștia cu trollere și genți cu fermoare, cu acces ușor, i-a pus să le desfacă, și-au băgat mâinile p-acolo, chestii.

Cred că arătam ca un Moș Crăciun ai cărui reni dezertaseră cu sanie cu tot, și mă lăsaseră de izbeliște în vamă, cu toți desagii cu cadouri. Bozgoru' se uita la mine tâmp când mi-am trântit rucsacu' ăl mare pe bancă. I-am deschis capacu' și mă pregăteam să scot din el toate minunile. S-a chiorât el incredul cât am desfăcut chingile, după care aruncă o privire la lucrurile de deasupra, mă întreabă Alcol, țigaret? Nem? Îmi face semn să-l închid la loc. Tocmai mă pregăteam să iau celelalte doo desagi de jos să-i arăt ce de cabluri și alte minunății am pe lângă calculator, când îmi face un semn sictirit către autobuz. Ei, bravo, vezi, așa se face, îmi zic io. Data viitoare neapărat să încerc să trec cu niște făină.

În spatele meu, mai erau câțiva. Unu' din ei a avut ghinionu să-l prindă cu țigări netimbrate. Deh, moldovean prost. Câte pule și-a luat ăla de la tot autocaru, mai ales de la șoferi, în ora în plus pe care-am petrecut-o acolo...

În fine, plecăm. Moțăială cât cuprinde. La un moment dat, mă trezesc tocmai când intram într-o autogară. Brno, anunță șoferu. Cu o oră înainte de orar. Adicătălea 4 dimineața. Ce morții ei să faci într-o autogară pustie, duminică dimineața la ora 4? Îți zic io: stai ce stai, apoi cauți un schimb valutar să poți să-ți iei măcar un pachet de țigări. Care, evident, e la cel puțin 15 minute de mers cu cele trei bocceluțe în valoare netă de 34,8 kg. Încă 15 înapoi. O fericire. Deja se făcuse 6, se deschisese sala de așteptare, așa că-mi permit să mai stau și înăuntru, nu numai în frigu' și vântu ăla de-ți îngheța și păru' din cur.

Ideea mi-a venit când savuram o țigară, cu gluga pusă pe chelie. Bă, oare n-or avea...? N-are bă, cum, e o autogară, ce pizda mă-sii?! Da, mă, știu, da' totuși, oare n-au...? Bă, ești prost cu spume, cu diplomă chiar, nu pricepi că n-are cum?! Hai, fie, încearcă, să te convingi! Da io ți-am zis că ești prost. Rău.

Las țigara p-un prag, intru, îmi iau obiectu' muncii dinăuntru, și ies cu el să-mi termin țigara și să mă conving. Pornesc laptocu', intru în meniu și... nu mai puțin de-o duzină! Bă, o droaie de rețele wireless! Și câteva erau și nesecurizate. Adicătălea fără parolă. Bă, în autogară, bă! Am zis că nu-i adevărat. Am intrat p-una, mi-a apărut o tâmpenie din aia cu captcha și cu un plan tarifar. N-am crezut că merge să mă conectez.

Cât am stat pe Travian, am mai fumat câteva țigări. Încă nu-mi venea să cred. Adică, să fim serioși, chiar îs singuru' căruia i se pare o situație ironic-ilară? Duminică dimineața, într-o autogară de sorginte și arhitectură clar comunistă, care începuse să se umple, io stăteam pe net. Am zis întotdeauna că cehii ăștia-s retarzi în multe privințe, dar tot sunt la ani-lumină de noi...

Pe drumuri româneşti I

2011-03-11T00:00:00.007+01:00

Distracţia – şi sper ca sarcasmul să fie evident fără a face uz de comentarii suplimentare – a început de fapt înaintea drumului propriu-zis. Mai exact, cu alegerea mijlocului de transport către casă. Şi ca să nu existe discuţii, casă e acolo unde te simţi bine şi de unde n-ai mai vrea să pleci, nicidecum unde ai domiciliul.

Maşină n-aveam, că deh, eram pieton – revenim altă dată asupra subiectului – cu trenul ar fi durat două zile şi m-ar fi costat în jur de 150 euro (adică tot cât aş fi dat pe un drum cu maşina, mai puţin o zi petrecută pe drum), aşa că singura soluţie a rămas autocarul.

Era joi dimineaţa, şi tocmai vorbisem cu şefu’ şi-l anunţasem că săptămâna următoare ne vedem. Ah, perfect, că şi-aşa aveam nevoie de tine pentru un proiect din Tunisia. Las’ că-ţi zic mai multe când vii aci. Bine c-o rezolvasem (relativ) cu cazarea. Încă mai aşteptam poze şi confirmarea că duminică-s liberi proprietarii, să facem trocu’: bani contra chei. Nu mă plângeam, se putea şi mai rău. Fuga în bucătărie, s-o rezolv acu’ şi cu transportu'.

Nevasta stătea tacticoasă pe partea ei de masă, cu o ţigare-n mâna care era plasată strategic lângă cana de cafea (încă) aburindă. Nici n-a ridicat ochii din Travian când am intrat. Vezi ce upgrade-uri îmi faci şi mie, că mă pun să mă uit d-un otocar. Mno, sun la unii din Bucureşti care – cică – lucrează cu Orlan.

Da, mâine seară (vineri) la ora 8 seara pleacă din Bucureşti, de la Gara de Nord. 80 euro, Bucureşti – Brno. Dar s-ar putea să nu mai găsiţi locuri la îmbarcare. Dacă vreţi, vă puteţi rezerva un loc. Vă duceţi la banca lu’ Ţiriac şi depuneţi 13 euro pe numele firmei noastre, ştiu ei despre ce e vorba, apoi îmi trimiteţi pe mail chitanţa şi cu datele dvs. Şi apoi primiţi toate amănuntele referitoare la plecare. […] Ok, aşteptăm mailul dvs. O zi bună.

Între timp, terminase şi nevasta cu Travianu’, şi-i zic şi ei ce m-a minţit pe mine ăla. Ţeapă pe faţă. Şi dacă nu e ţeapă, e japcă, îmi zice. Japcă, ţeapă, io trebe să ajung acolo, mort-copt. Nu trece un sfert de oră în care încă nu luasem nici o hotărâre, când mă sună iar gigelu’ de Bucarest. Alo, Teutoane, mânca-ţ-aş barba ta, nu te mai stresa, că muiştii ăia de cehi au operat modificări în orar şi pe noi nu ne-a anunţat. Otocaru’ de mâine seară pleacă acu, la 11. Da, coaie, în 18 minute. Ce zici, reuşeşti să-ţi teleportezi matrafeturile în bagaje şi apoi să de dedublezi la Garre du Nord, să vezi dacă mai ai loc în otobuz? Păi vezi, coae, lasă, nu plânge, mai e maşini. Una e chiar marţi seara. Hai, gândeşte-te, plăteşte rezervarea şi dă’ncoa datele tale, să-ţi opresc loc.

Un şut în cur, un pas înainte. Şi-o durere cruntă, da’ românu’ e poet şi frate cu codru’, nu se uită la amănunte d-astea. Deci, ce era de făcut? Ca de obicei (mă rog, asta e o chestie extrem de discutabilă, dar dacă tot suntem la licenţe poetice...), tot nevasta mă scoate din rahat. Ia, bă, şi vorbeşte cu Eurolines-u, că văz c-are în grafic şi Cehia. Sun. Aveau cursă chiar sâmbătă. Şi pleca şi din cătunu’ meu, nu trebuia să-mi mai deplasez oasele pân’ la Bucareşt. Îmi dă număru' de la agenţia locală, vorbesc direct cu uomu (uom care, ulterior, am descoperit că-l ştiam de ani buni, da’ să nu ne pierdem în amănunte). Rămâne să trec pe la el, să-mi iau beletu’. În drum spre agenţie, o rezolv şi cu cazarea. Universul întreg se chinuia să-mi dea vânt favorabil din pupa. După o oră şi 63 euro, cu rezervare cu tot, aveam beletu’. Sâmbătă dimineaţa, la 7 jumate, trebuia să fiu în autogară.

Evident că bagajele le-am terminat sâmbătă dimineaţa, pe la 4. Într-un final, condus de familion până la tacsi – zici că plecam în Afghanistan şi mă vedeau pentru ultima oară – reuşesc să plec. Ajung la locu’ cu pricina ca să-l găsesc îmbâcsit de rumâni. ’Ai de pula mea, toţi ăştia pleacă la căpşuni odată?! Mă, deci io cu un rucsac în spate (generos, ar spune unii; io m-aş rezuma la prea mic), cu o bocceluţă de mână şi încă o jantă de laptoc, eram faţă de uamenii ăia ca un subnutrit din Darfur alături d-un luptător de sumo. Şi ca să fie tablou’ complet, m-am aşezat lângă un jamantan în care cre’ că-şi luase uomu vita tăiată, să nu se strice până se întorcea el. În fine. Gălăgie, hăhă-uri, glume de prost-gust, cafele, frig, aburii respiraţiei cu fum de ţigară, oameni care tropăie pe gheaţa bocnă ca să se încălzească, tabloul tipic al unei autogări româneşti într-o dimineaţă de început de martie, orele 7.

Îl văz şi pe musiu de la agenţie că aştepta, şi intru-n vorbă cu el. Mai vine unu’, depănăm amintiri şi aventuri, şi nici nu simţim cum trece timpu’. Se face fără un 8 făr’un sfert. Otobuzu, nimic. Îl ia ăsta şi-l sună pe şofer. Stai, coaie, c-am făcut un accident, nimic grav, nimeni n-a păţit nimic, doar că trebe să vină miliţia să constate. Ajung repede, că nu-s departe. Timpu’ trecea, noi sporovăiam... La fiecare 15-20 minute, când îl suna, ăla era ba la intrarea în oraş, ba ajunge în 5 minute, ba vede autogara... După ce l-a lăsat pe bietu’ om de la agenţie să fiarbă în suc propriu şi fum de ţigară (de noi, restu’, pasajerii, n-are sens să mai zic...), pe la 9 apare şi mireasa. Grăbit şi plin de vervă, cu un mecrobuz din ăla jerpelit. Aştept să se urce toţi. Bă, vezi c-am vorbit la Vâlcea, nu mai intri, c-au plecat toţi. Îi duci direct la Sibiu, să prindă legătura, da? Închid uşa şi mă uit în mecrobuz: pula locuri. Îl întreb tandru pe musiu chauffeur: În faţă e liber? Se întoarce cu dispreţ pe jumate către mine, cât să mă vază numai cu coada ochiului: Păi nu trebuie să mănânc şi io o pâine, moşu’?

Cred că vreo doo secunde m-am blocat. Nu mă aşteptam la răspunsu’ lui. Mă aplec peste bancheta aia înaltă, să fiu cu gura mai aproape de el, şi-i zic tare, să fiu sigur că m-aud până în spate: Auzi, moșu', da io une’ stau?! Vrei să conduci în picioare? Beleşte ăla ochii la mine, şi e rându’ lui să se blocheze. Se uită, vede că nu mai e nimic liber, şi-şi ia hainele lăbărţite pe cele două locuri libere de lângă el. Mă urc în faţă şi plecăm. Nici nu ieşim bine din oraş că deja eram cu căştile în urechi, moţăind. Oricum, la cât de rău scârţâia şi duduia vehiculul ăla, mira-m-aş să fi putut adormi cineva.

Prin apropiere de Sibiu, prinzând un moment când eram treaz, îmi face ăsta semn să-mi scot căştile. Ai dormit bine? mă întreabă. Se putea şi mai bine. De ce? Păi ţi-am zis c’aş mânca şi io o pâine. Una de vreo 50 euro, aşa, şi se întoarce şi-mi face cu ochiu în timp ce-mi arăta dantura. Păi şi ce-mi pasă mie? Cum, te-am luat în faţă, te-am lăsat să dormi, merit şi io 50 euro, nu? Acelaşi zâmbet, aceeaşi dantură. Mi-am pus căştile înapoi şi l-am văzut cum se strâmbă că nu i-am gustat glumiţa plină de umor.

Episodul următor vă zic cum să treci graniţa fără să se uite vameşu’ în bagaj.

Unveiled

2011-03-10T10:44:00.000+01:00

După o prea lungă absenţă, uite-mă că m-am întors. Şi la muncă, şi pe blog. M-am întors ca să plec iar. Tunisia, deocamdată. Se prefigurează şi-o Kenye mai încolo, da’ să trăim până atunci. Deocamdată încerc să-mi pun niţel ordine în gânduri şi să mă mobilizez să mai pun şi ceva pe hârtie. Totuşi, ca orice lucru pe care nu-l mai faci o vreme îndelungată – da, cele două luni jumate petrecute în ţară au fost un timp infernal de lung – mă rog să fiu întâmpinat cu indulgenţă şi să-mi fie iertat începutul greoi.

Să ne citim sănătoşi.

E de bine

2011-01-20T15:44:00.000+01:00

M-am trezit într-o chestie vâscoasă și abjectă, care părea vie. Nu știam ce e, dar îmi crea un sentiment profund de dezgust. Era o variantă scabroasă a celebrelor nisipuri mișcătoare, și la fel ca și ele, cu cât încercam mai mult să ies din ea, cu atât mă înconjura și mă trăgea mai înăuntrul ei. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea moale și rece până am ajuns în ea până la gât. Atunci m-am oprit speriat și, cu o panică crescândă, odată cu ultimele speranțe, am căutat soluții. Ceva nou, tot ce încercasem mă băgase mai mult în haznaua pseudo-lichidă. Cât timp nu m-am mișcat, am fost purtat încoace și încolo de niște curenți invizibili, dar fără să mă afund mai mult. Pur și simplu am stat nemișcat, pradă acelei mări din ceva indefinit. În jurul meu auzeam prin întunericul dens – dincolo de care se vedea doar negru – sunete pe care nu le puteam localiza, și simțeam mișcare. În masa aia respingătoare, în aer, în mine, era un vacarm de lucruri care mi se păreau cunoscute, dar în același timp, străine.

Deodată, undeva în spatele meu, am simțit – nu știu cum, dar am simțit – că se întâmplă ceva. Am încercat să mă întorc. Asta m-a făcut să mă afund mai mult, iar vârful bărbii acum îmi atingea suprafața scârboasă. Într-un final, am reușit să ajung să văd cu colțul privirii zona cu pricina. Într-un punct indefinit, negreala de deasupra a început să-și schimbe culoarea, iar după un timp a devenit luminoasă. Nu știam ce e, dar simțeam că e de bine, că mă poate ajuta să ies. Încet, spațiul a căpătat formă, textură și intenție. Din zona respectivă, s-a ivit un capăt de sfoară – mă rog, știam că e o sfoară, practic era tot o formă indefinită de ceva. Pe măsură ce se transforma, se îndrepta către mine, iar eu stăteam nemișcat în continuare, așteptând momentul în care urma să încerc să mă agăț de ea. Aia era soluția mea de ieșire, să mă agăț de ea, și să scap.

După o eternitate, masa a ajuns suficient de aproape de mine, încât s-o apuc. Cu mari eforturi, și cu o încetineală plictisitoare și pentru un melc, am reușit să scot o mână și să apuc speranța. În clipa următoare, cu o materie moale strânsă bine în pumn, am început să mă mișc. Ieșeam! Eram salvat. Pe mine șiroiau în jos picături amorfe din chestia din care tocmai ieșisem, dar nu-mi păsa, urma să scap.

Am fost tras afară până la brâu. Dintr-o dată, sensul de mișcare s-a inversat. Acum eram împins la loc. Am încercat să-i dau drumul, să nu pierd mica mea victorie, dar o voință mai presus de-a mea mă făcea să nu pot să mă desprind. Salvarea mea urma să-mi fie mormântul. Fără să aud, fără să văd, știam că sunt privit de mii de ochi, și mii de guri se strâmbau hidoase într-un rânjet diabolic. Îmi trăiam drama cu încetinitorul, spectator la propria-mi pieire. Și nu puteam face nimic s-o împiedic.

Pe măsură ce eram împins înapoi în mișcarea haotică din care tocmai scăpasem – fusesem ajutat să scap – lumina se întuneca, iar materia din mâna mea începea să se disipeze. Până am ajuns iar cu firele bărbii în vâscozitatea grețoasă, nu mai era nici o lumină, în mâna mea nu era decât negru, iar undeva, departe – dar aproape – râsetele începeau să se estompeze.

Am rămas în continuare imobil, pradă ei și gândurilor mele. Nu știu cât am stat așa, poate o oră, poate o eternitate. Poate n-am stat deloc. E greu să-ți dai seama, când nu există timp. Trăiești într-un prezent continuu.

Apoi iar am simțit că urmează să se întâmple ceva. S-a nimerit să fie chiar deasupra mea. Cu privirea în sus, plină de speranță, am așteptat iar. Din nou, din negru s-a ivit încet o mână. Una fermă și musculoasă, de bărbat. Era acoperită de o cămașă albă cu niște dungi filigranate mov, care lăsa să se vadă doar încheietura puternică, străjuită de-un Omega TimeMaster. Pe măsură ce se materializa, palma întinsă se îndrepta spre mine, oferindu-mi-se.

Acum trebuia să ies. Știam, ăsta era ajutorul de care aveam nevoie. Din nou, mâna a ajuns aproape, iar eu m-am întins și-am prins-o. Am simțit cum pe sub țesătura fină, mușchii și tendoanele intră în acțiune, iar eu am început să ies. Când am reușit să-mi eliberez din strânsoarea vâscoasă și cealaltă mână, m-am apucat cu ea de încheietură. Încet dar sigur, și cu mari eforturi din partea prietenului meu nevăzut, ieșeam. Centimetru după centimetru, părăseam locul ăla dezgustător.

Am ieșit cu pieptul, apoi cu burta, apoi cu coapsele. Mai aveam puțin și ieșeam de tot. Eram extaziat, o senzație greu de descris. Apoi, dintr-o dată, mișcarea s-a inversat. Din nou. Mâna care începuse să mă scoată, acum mă împinea la loc. Ochii care până atunci i-am simțit ațintiți asupra mea din întuneric, acum erau acompaniați de aceleași rânjete drăcești. Știam că simt o mare satisfacție privindu-mă și bucurându-se de iminenta mea pieire. Bine-nțeles, nu puteam să mă eliberez. Priveam și simțeam, incapabil de vreun sunet, cum mă afund. Iar.

Când am ajuns iar în vâscozitate până la gât, am reușit să mă eliberez din strânsoarea mâinii. Credeam că urmează s-o iau iarăși de la capăt. O nouă speranță, o nouă deziluzie. Doar că de data asta, palma s-a întins deasupra mea, și s-a îndreptat implacabilă spre creștet. Nu voiam să cred, nici să accept, dar știam că urmează să mă afunde de tot. Ciudat, dar nu păream prea afectat. Am acceptat situația ca pe ceva de la sine înțeles.

Când m-a atins și am simțit apăsarea, nu mai aveam nici un gând. Eram doar un spectator al propriei mele drame. Așteptam să se întâmple inevitabilul.

Și s-a întâmplat. Am fost împins de palma cu degetele strânse pe scalp până m-am scufundat cu totul. Era o chestiune de moment până urma să vină sfârșitul. Nu-mi era frică, nu simțeam nimic, doar îl așteptam. Nu se putea termina altfel.

M-am trezit jumătate speriat, jumătate calm. Fusese doar un vis.

În jurul meu, masa vâscoasă și dezgustătoare a început să se miște ușor.

Welcome to my living nightmare.

Astea-s vechi, dom'le!

2011-01-12T02:27:00.000+01:00

Stau cu ultima țigară din pachet în colțul gurii, și mă împart între plăcerea ei și slovele pe care încerc să le aștern într-o formă de înțeles. Când ceasul mi-a arătat ora 3 dimineața, pradă unei insomnii acute, am decis că e timpul să vă împărtășesc o idee care nu-mi dă pace deloc în ultima perioadă. Sunt curios ce părere aveți și voi.

Personal, cred că în timpurile noastre, și mai ales în societatea noastră, vechile virtuți nu-s nimic mai mult decât niște arhaisme romantice, care nu-și găsesc un corespondent real în viața cotidiană. Mă refer la noțiuni de genul onoare, datorie, cinste, și altele din aceeași tagmă. Hai, căutați, sunt sigur că puteți completa lista. Mi se pare că jungla asta de tip survival of the fittest a distrus niște valori de care, mie unul, îmi pare rău. Și când mai vezi pe câte unul care încearcă să le respecte și să-și croiască viața după ele, e catalogat ca prost și inadaptat în secunda următoare.

De ce vă zic lucrurile astea? Din curiozitate, desigur, ca să vă aflu părerea. Pe de o parte. Pe de alta, mai e ceva. Poate încerc să vă pregătesc să ascultați o poveste. Unii veți râde. Unii nu veți crede. Unii veți fi compătimitori, alții veți acuza. De un lucru sunt sigur: nu veți rămâne indiferenți. Dacă și când vom începe povestea, rămâne de văzut.

Mi-am terminat țigarea. Mă duc să-mi înfrunt monștrii pe întuneric. Ne citim.

Treburi românești

2011-01-08T18:04:00.000+01:00

Nazar. Restaurant turcesc. Vine ospătărița cu meniurile.

- Bună seara. Ce doriți să beți?

- Mda. Cafea turcească.

- Păi, nu avem.

- ...?! WTF, mă scuzați, voiam să intrăm la un restaurant turcesc...

- Păi da, e restaurant turcesc, dar nu avem cafea turcească. Dar vă putem oferi un espresso.

- ... mda, bine.

În fine, vine mâncarea – măcar aia era bună, cu tentă turcească, și cu carne de miel. Hai să vedem desertul. Evident, baklawa. Făcută de ei, acolo. Și care era execrabilă, mai ales pentru niște turci.

... mai trebuie să menționez că bucătarul e turc...?

Dar deh, când ești la Roma(nia)...

A crash course on London

2011-01-06T10:20:00.003+01:00

Deci, să revenim. Rămăsesem la experiența britanică. Din păcate,viața din apropierea metropolei nu m-a extaziat, aș fi preferan oricând o plimbare prin countryside, dar poate cu altă ocazie o să am și oportunitatea asta.

Ce e de făcut când vrei să vezi Londra într-o singură zi? Simplu, un crash-course. Adică alergi ca bezmeticu' de la Big-Ben la Picadilly Circus, la Tower of London și London Bridge, vezi în treacăt Westminster Abbey și Trafalgar Square, Buckingham Palace și James Park, și mai arunci un ochi și prin Soho. Nu e chiar genul meu preferat de turism, dar nah, am bifat-o și p-asta.

Normal c-am ratat multe, dar câte poți vedea într-osingură zi? Next time...

Welcome home/Sanitarium

2011-01-05T11:10:00.000+01:00

A trecut mult timp de când n-am mai scris. Poate prea mult. Sau poate a fost o pauză meritată, deși nedorită. N-aș putea spune cu exactitate. Ce pot spune, însă, e că exercițiul scrisului îmi lipsește. La fel cum duc dorul senzației gripului camerei în mână, cu degetul gata să declanșeze.

Un nou început, m-aș hazarda a zice.

Un început, la fel de mult ca o pseudo-continuare dintr-un trecut indefinit.

Nu știu dacă mâine, nu știu dacă săptămâna asta, nu știu exact când, dar știu că vom relua, împreună, să punem piesele puzzle-ului la loc. Exact de unde-am rămas. Și amalgamat, vom încerca, tot împreună, să descoperim unde vin plasate noile piese.

Să ne citim sănătoși.

Despre net, aeroporturi, și alte alea

2010-11-22T23:45:00.000+01:00

N-am să pot înțelege niciodată de ce pula mea nu există net gratuit în aeroporturi. Cel puțin, nu în toate. Culmea, în Anglia pulii mele, unde totu e scump ca dracu, în London City Airport, singuru pe care l-am testat deocamdată, există wifi gratuit, iar în Zurich-u tot al pulii mele, unde, vorba aia, vorbim de țara tuturor minunilor, the swiss dream, netu e cu bani. În Praga, pe Ruzyne, e net moca. Îs curios care e situația pe Heathrow.

Și nu, în Elveția nu e scump. Doar 5 franci pe 24 ore. Și nu, nu poți cumpăra mai puțin. Și nu, în Otopeni n-am încercat.

Nu încă.

Nici în Addis Ababa n-am încercat.

Asta ca să nu încep cu fumatul în Anglia. E tabu, tată, nu așa. În toate aeropoartele vezi semne cu fumatu interzis. D-aia când mergi pe stradă, îi vezi pe toți fumând ca șobolanii. Pula mea, să călătorești sau să te bucuri în Anglia a devenit o corvoadă...

LE: despre ce pot discuta două moldovence în smoking lounge în Zurich Airport? Vă zîc io: despre cum se cacă la veceul din fundu curții, și despre câte vodcă beau la baru din sat. Și evident, care e mai bună. Vodca nu ele. Ele-s expirate.

Welcome to the fuckin England

2010-11-19T22:41:00.001+01:00

Deci, Anglia, prima impresie. De căcat, adică. Mariottu pulii mele îmi cere să le plătesc în avans pe perioada rezervată, că așa are ei regulile. Ca să fie treaba și mai bună, cardu nu-mi merge. Ergo, stau în lobby și-aștept să vină musiu colegu, poate el e mai calm.

Internet? Da, clar. Moca? Pula. McDonaldz, KFC, Pizza Hut, Burger King și oricine mai vreți voi, n-are deloc net. Vorba aia, cine vrea, să-și bage acas. Starbucksu are net, da contra cost. Și nu e deloc ieftin. Iar mușteriii mei de la Mariottu pulii mele, îl dau cu minim 6 lire ora. Pe calculatoru' lor, evident. Au și în cameră, normal, dar wired. Care cică-ți cere cardu de credit ca să-l accesezi. A încercat colegu. N-a reușit să ajungă la partea unde-i cere cardu. Așa că a sunat la relațiile cu clienții, la numărul afișat pe modem. O nimica toată, 3 lire minutu.

Welcome to fuckin' England.

LE: până la urmă, am reușit să găsesc un bar/restaurant/sală de jocuri cu net gratuit. Relativ aproape de hotel, la doar juma de kilometru. Și da, până la urmă am reușit să plătesc și hotelu. O nimica toată, 1000 lire pe 2 săptămâni. Prețuri preferențiale, nu așa, ca pentru clienți de bază. Aproape la jumate față de normal.

LE2: baru respectiv, cu net, deja a devenit alegerea mea. Nu preferată, unica. Și-au și bere la draft. Nu e chiar ieftină, că doar vorbim de Anglia, iar 3 lire halba numai ieftină nu e, dar e unul din puținele (deocamdată singuru') care au și net și bere la draft. Dar după câte-am pătimit cu netu, parcă 3 lire și o perioadă între juma de oră și-o oră de net, nu e chiar așa mult...

De daemonis

2010-11-09T15:51:00.002+01:00

Atunci când proprii tăi demoni te pun la încercare şi te tentează cu prezenţa lor, ce faci? Îi ignori, permiţându-le să se întoarcă şi să te pună din nou la încercare, cu mai mare forţă? Poate câştigi o dată, de două ori, dar până la urmă tot ei ies învingători.

Eu m-am hotărât să-i las să mă cuprindă. În loc să-mi devină duşmani, prefer să fraternizez cu ei. Chiar îmi doresc. E mai bine. Şi dacă ăsta e drumul spre pierzanie, ei bine, o să merg pe el până la capăt.

Pentru că am un scop nobil.

Studiu de caz

2010-11-01T08:58:00.000+01:00

Hai să facem împreună un mic exercițiu de imaginație, ok? Să zicem că ești un om din ăia care cred în oameni. Unul din ăia care deși și-a luat-o de multe ori peste bot, tot mai crede în semenii lui și în niște motive cât de cât logice pentru care ar decide să facă o faptă sau alta. Asta, în ciuda surprizelor extrem de neplăcute, venite din partea unor oameni pe care i-a considerat apropiați, care, la un moment dat, au făcut niște gesturi mai mult decât urâte. Fără nici un folos, să zicem – cel puțin, fără unul pe care să-l poți înțelege. Oameni cu care sperai, în ciuda interacțiunilor mai mult sau mai puțin plăcute din trecut, să ai o perspectivă dacă nu frumoasă, măcar acceptabilă. Decentă.

Imaginează-ți ceva frumos. Ceva care îți atrage atenția și te apropii să vezi mai bine. Și care-ți place. Numai că, la un moment dat, nu contează dacă atunci pe loc, sau mult mai încolo, acel ceva frumos devine altceva. Ceva de o urâțenie infinită, care vrea să te distrugă, sau să-ți facă rău. N-ai fi șocat? Mai ales că nu e prima oară când o pățești. Și de fiecare dată după ce ți-o iei, îți zici să fii mai atent cu oamenii data viitoare. Nu să nu speri, dar să fii mai precaut. Și iar o faci. Aceeași figură. Și iar îți propui să fii mai atent. Și iar o iei în bot. Ca și cum ai fi penetrat de un imens falus de cal troian. Din nou, și din nou, și din nou. Și de fiecare dată zici că nu te mai apropii, dar curiozitatea învinge mereu. Ca un etern Ouroboros.

Ce faci, atunci? Încerci să-ți implantezi adânc în cap, întâi în mod conștient, sperând ca ulterior să coboare în subconștient, și să prindă și să te modeleze, mai ales în plan emoțional și social, ideea de precauție. Adică, si vis pacem, para bellum. Dorința ta e aceeași, dar încerci să nu mai lași garda jos așa curând, cel puțin, dacă nu se poate să rămâi pregătit de orice, oricând. Și nu-ți iese, oricât de mult ai încerca să te sugestionezi și să te convingi să te schimbi. Nu-ți iese și pace. Și atunci... ce faci?

Ce faci?!

Eu cred că nu e decât un singur răspuns diplomat. Răspunsul meu. Îți faci o colecție de măști, pe care le porți după cum îți dictează instinctul. Poate nu le nimerești mereu pe cele mai potrivite, dar cel puțin încerci să joci după reguli făcute de oameni fără principii solide. Și deși tu ai putea fi oarecum protejat, riscul e mare, totuși: într-un final, ajungi să te identifici cu măștile. Riști să uiți că în spatele lor ești tu, totuși. Ajungi o ființă fără chip, care nu poate să iasă nicăieri decât cu o mască, pe care în prima secundă când vede că e nevoie, o schimbă pe una mai potrivită.

M-ați putea întreba “bine, bine, dar dacă tot pățăști lucrurile astea, de ce nu te răzbuni? Adică trebuie să existe o modalitate prin care să capeți satisfacție pentru ce ți s-a făcut, nu?” Poate că e. Nu, hai să zicem că există, și o știi. Dar atunci ar însemna că de fiecare dată să cauți ocazii de-a te răzbuna, poate chiar înainte de-a avea un motiv real pentru asta. E ca și cum i-ai considera pe toți vinovați încă înainte de-a fi demonstrați astfel. Și nici asta nu e bine. În primul rând pentru tine – riști să pierzi din vedere tot ce e frumos în oameni. Fărâma aia mică, e drept...

Mi s-a luat de proști!

2010-10-27T22:48:00.002+02:00

Bă, parcă oriunde-aș merge și orice-aș face, numai de proști dau. Mă simt ca și cum aș fi blestemat să trăiesc numai între retarzi, idioți și în general, tâmpiți. Mi s-a luat să dau la tot pasul peste genii care nu numai că habar n-au în ce se bagă și cred că le știu pe toate, dar nici măcar nu-s dispuși să accepte o altă părere. De gândit singuri nici nu poate fi vorba...

Deci, în afară de funie, mai are cineva vreo soluție pentru problema mea?

Despre România, cu drag

2010-10-26T10:33:00.003+02:00

România. Ţara în care dacă eşti implicat într-un proces juridic şi nu ai ce trebuie ca să câştigi (a se înţelege relaţii sau „dovezi” pentru buzunarele atotîncăpătoare ale judecătorului responsabil de caz), te gândeşti la ce artificii poţi recurge pentru a se face dreptate, oricare ar fi aia. Una neinteresată şi necumpărată, adică.

Uite-aşa, în loc să te axezi pe probele acuzării, respectiv apărării, în loc să te concentrezi pe o strategie de atac/apărare bine pusă la punct, în loc să te apleci în totalitate asupra procedurii de cod civil în vigoare, descoperi că te interesezi cum să faci încât cazul să ajungă la un judecător onest (da, ştiu că e un pleonasm), sau cel puţin unul care să n-aibă avantaje de ordin material din judecarea cazului tău. Şi te gândeşti cum poţi face să ceri strămutarea cazului într-un loc cât mai depăratat, unde avocaţii şi procurorii să nu cunoască şi influenţeze pe nimeni.

De ce, mă veţi întreba. De ce toată tevatura asta? Simplu. Pentru că nu poţi avea certitudinea că oricât de solid ar fi cazul tău, vei câştiga. Aici nu câştigi dacă ai dreptate. Aici poţi câştiga doar dacă eşti generos.

Bun venit în România. Ţara căreia îi descoperi o altă faţă în fiecare zi. Una mai urâtă şi dezgustătoare decât precedenta.

Bun venit în ţara mea.

Cum se schimbă un paşaport în afara ţării. Românesc.

2010-10-25T16:07:00.002+02:00

De câteva zile mă conversez cu consulul român, în vederea schimbării paşaportului. Săracu’-mi expiră pe 12 decembrie, iar io trebuia să-l am valabil cel puţin încă juma de an pentru o viză de Algeria care se pare că s-a anulat. În fine, asta cu anulatu’ am aflat-o abia azi. Până azi trebuia să-mi schimb paşaportu’.
Bun. Prima oară când vorbesc la consulat, mi se spune că maşina de printat paşapoarte s-a futut şi trebe doftoricită. Asta se întâmpla săptămâna trecută. Cât durează s-o reparaţi? Păi io cred că mâine e gata, mi-a zis domnu’ consul. Nu l-am crezut.

Ar fi trebuit. A avut dreptate, chiar dacă eu mi-am exprimat neîncrederea în produsele magnificei societăţi româneşti. De data asta a avut dreptate. Dar apoi, sila şi dezamăgirea mi-au revenit. Am fost informat ce acte îmi trebuie pentru schimbatul paşaportului care mi-a fost companion zilnic în ultimii 2 ani jumate, pe unul care să-l schimb după un an, pentru că numai ăsta e în regim de urgenţă, altfel ar fi trebuit să aştept cel puţin 20 zile, pentru că maşina care printează noul tip de paşapoarte e unică în ţară. Deci, lista cu hârtiile necesare schimbării paşaportului:

-Paşaport vechi,

-Carte de identitate,

-Certificat de naştere şi de căsătorie (dacă este cazul),

-Document de şedere emis de autorităţile locale,

-Dovada necesităţii procesării acestui tip de paşaport,

-Taxa de procesare paşaport şi taxa de urgenţă (aproximativ 500RON)

Noroc că nu mai am nevoie să mai întreprind acest greu demers. Dar eram pregătit să am după mine, tot în original, şi:

- Primul dinte căzut, plus al 3-lea şi cei doi din ’95

- Foile matricole

- Coada tăiată

- Diplomele de premiu I din clasele I-V

- Indienii şi cavalerii de plastic, împreună cu maşinuţele supravieţuitoare

- Prepuţul mumificat

- Mărunţi pentru accesarea toaletei cu plată din incinta ~~barului~~ consulatului, precum şi fise pentru aparate

- Cererile de deschideri la toate băncile la care am avut conturi vreodată

- Dosarul de la Securitate

- Chitanţa de la botez

- Garanţiile de la adidaşi, telefon, aragaz şi FleshLight, precum şi chitanţele de la ceasul cu cuc, role, bicicletă, calculator şi câini (împreună cu caietele de vaccinuri, şi ale lor, şi ale mele)

Dacă am omis ceva, vă permit să mă trageţi de urechi.

LE: Ar fi trebui să-mi atrageţi atenţia să nu-mi uit tocmai certificatul de deces...

Disclaimer

2010-10-25T15:13:00.002+02:00

N-am mai scris de mult, ştiu. Dar am avut motive întemeiate. O persoană foarte dragă mie – şi culmea, şi mai dragă de când s-a întâmplat – nu mai e printre noi. A plecat din iadul ăsta numit viaţă. Pentru prima oară în ultimii 40 ani, şi-a permis să se relaxeze.

S-au întâmplat multe. Se vor întâmpla şi mai multe. Iar eu vă voi povesti poveşti nemuritoare despre sistemele din această minunată ţară, în care e posibil să mă întorc în curând.

Genesis / Sniezka aftermath

2010-09-16T13:15:00.001+02:00

Povestea din ziua precedentă s-a lăsat cu crampe musculare, aşa că duminică n-am mai fost bun de mare lucru. Ce să facem, atunci? Hai să mergem la nişte cascade.

Înarmaţi cu GPS-ul lui Sorin, ne-am ales trei destinaţii, aproape una de alta şi toate de casă. Bine, n-am ajuns decât la una, şi a ieşit cam aşa ceva:

Sniezka reloaded

2010-09-14T12:43:00.000+02:00

Opresc motorul şi sting luminile. Scot cheile şi deschid în spate. Aşez rucsacul pe jos şi schimb adidaşii de condus pe bocancii de munte. E al dracu de frig, cred că-s undeva la 5 grade. Maxim. Cerul e senin şi plin de stele.

Încălţat de scandal, scot frontala din rucsac şi-o aşez în poziţie funcţională. Încui maşina, iau rucsacul în spate şi încep. Sunetul bocancilor pe asfalt, în toată liniştea aia, e oarecum ciudat, obişnuit fiind ca de fiecare dată să văd puhoaie de lume... Mă uit la ceas dârdâind. N-are nimic, mă încălzesc eu mai încolo.

E 5 jumate. Am început.

Deja am ieşit din zona luminată şi trebuie să pornesc frontala. Cerul începuse să treacă de la negru la un albastru închis, dar oricum mai durează până se luminează. Urc. Încă sunt pe asfalt. Aburii respiraţiei se văd în lumina frontalei, blocându-mi pe moment vederea.

Nu sunt singur, am cu mine cei mai buni prieteni şi cei mai crânceni duşmani. La ce te gândeşti? La nimic. La tot. Sunt concentrat pe fiecare pas şi totuşi sunt departe. Unde, nu ştiu. E ciudat. Şi e atât de linişte, nici măcar vreo adiere de vânt nu bate...

Merg încet şi constant. Intru în pădurea cea neagră. Deja asfaltul cel comod s-a transformat în pământ, bolovani, rădăcini şi ace de brad. Şi pârâuri, ocazional. Aici trebuie să mă mai uit şi după semne. Marcaje care sunt nişte gămălii. Ai dracu' zgârciţi, nu puteau şi ei măcar să folosească vopsea reflectorizantă... Privirea îmi fuge de jos pe copaci şi înapoi. Încerc să respir în ritmul paşilor, să-mi fie mai uşor. Şi merg încet, foarte încet.

Ultima oară când am făcut drumul ăsta singur, era amiază. Tot cu Sorin m-am văzut, tot sus, dar am urcat eu la ei. Şi-am tras ca un câine, ţin minte. Acum e invers totul. Atunci urcasem să prind un apus. Acum încerc să prind o ceaţă matinală pe văi, dar mă îndoiesc că ajung la timp.

Am plecat cam târziu, dar m-am luat cu varza şi a trebuit să stau să văd cum a ieşit. Gândul îmi zboară la strachina cu varză aburindă, cu câteva bucăţi de ciolan ieşind obraznice din ea, arborându-şi ostentativ şoriciul zemos. Ce-ar fi mers o mămăligă... Futu-i în gură p-ăştia, că nu pot şi ei să aibă mălai la supermarket!

Deja parcă nu mai e nevoie de lanternă chiar aşa mult. Cu fiecare pas, e mai lumină. Soarele încă n-a răsărit, e abia 7 fără 20, dar s-a luminat suficient încât să sting lanterna. Mă opresc să mă piş. Hmm, pădurea în zona asta arată interesant... ia să inaugurez repriza de poze, că doar d-asta am venit, nu?

Dau jos rucsacul să scot toate cele, şi simt cum transpiraţia fierbinte de pe spate, în frigul dimineţii, se răceşte instant. Nu e o senzaţie prea plăcută, dar asta e, oricum nu stau mult. Montez aparatul pe trepied, aprind o ţigară şi bag repede câteva cadre. Termin ţigara şi plec.

Sunt aproape de prima cabană. Deja vacile sunt scoase la păscut pe pajiştile de mai jos de clădiri. Talăngile li se aud de departe. Brusc, gândul că nu mai sunt singurul nebun care e pe munte la ora aia are aerul să-mi facă sfincterul puţin mai relaxat. Oricum nu mă stresam eu prea rău nici înainte, dar acum parcă nu mă mai agit aşa repede la orice zgomot...

Ajung la cabană exact la timp pentru a vedea cum în spatele brazilor îşi face apariţia discul strălucitor al soarelui. E în jur de 7. Mă uit în jos, spre vale. Nu e pic de ceaţă pe văi, doar aerul e puţin cam ceţos. Nu e deloc ce voiam eu. Scot telefonul şi-i trimit un sms lui Sorin: „pula ceaţă, n-ai pierdut nimic”.

Cabanierii mă salută matinali, cu cănile cu ceai aburind în mâini, poftindu-mă înăuntru. Mersi, nu, mă duc în sus. Le răspund cu un gest care poate însemna orice, şi-mi văd de urcuşul meu. Dau în indicatorul de vârf: 2,5 km până sus. Uhm, pula mea, 2,5 km măsuraţi cum? În proiecţie, în linie dreaptă, pe curbă de nivel, cum?! Informaţie total nefolositoare. Oricum ştiam că-s cam pe la jumatea distanţei, deci încă vreo oră până sus...

Deja soarele a ieşit şi mă atacă cu razele pe deasupra brazilor. E cazul să scot ochelarii. Sunt obosit, n-am dormit deloc noaptea trecută, am mai şi urcat – încet, e drept, dar oricum – iar soarele ăsta e puternic. Fiecare pas îmi confirmă că am îmbătrânit. Odată, demult, trasee din ăstea le fumam. Pe din astea făceam probe de orientare, nicidecum de anduranţă. Acum... m-am dus pe pulă. Sunt un boşorog care-şi petrece cea mai mare parte din timp la birou, cu curul pe scaun, în faţa calculatorului. Mişcare în aer liber, pula. Futu-i.

Hai să mă piş iar. Bun digestiv, kofola asta... Băga-mi-aş, am uitat hârtia în maşină! Nu c-aş avea mare nevoie de ea, la câte cabane îs pe sus, dar oricum, nu-mi place să ştiu că mi-am uitat lucruri jos.

Ei, şi uite-aşa ajung la cea mai de căcat parte din tot urcuşul. Aia finală, care mă duce pe vârf. Pentru un deal de talia lui, nu e chiar uşor. Bine, nu e nici Custura Sărăţii, dar nici eu nu mai sunt cel de odinioară... Şi ca să fie distracţia şi mai mare, în loc să lase măcar porţiunea asta aşa cum era ea, naturală, au făcut-o în trepte. N-ajunge că au pus telescaun până sus, să ajungă toţi cocalarii, acum şi partea asta au stricat-o aranjând dale de piatră, oprite de plăci de metal. Cel puţin bine că-s singur...

Partea asta mă termină. Intru într-o monotonie a paşilor care mă omoară. Trebuie să fac pauze mai dese, chiar dacă merg mai încet. Cel puţin mă bucur că fiecare pas făcut e unul în minus până sus. Hai, încă unul. Şi încă unul. Şi apoi încă câteva sute. Şi gata, eşti sus.

Într-un final, reuşesc să ajung într-o poziţie care-mi permite să văd dincolo, spre Polonia. Soarele era deja preţ de vreo două suliţe pe cer, şi speranţele mele de ceaţă se duseseră de mult pe pulă. Acum speram ca măcar la polonezi să fie ceva mai interesant. E o pulă. Oh well, asta-i viaţa. Motivul pentru care am plecat cu noaptea (albă) în cap de fapt a fost o iluzie frumoasă. Io să fiu sănătos...

Sus, clienţii de peste noapte ai cabanelor de pe vârf se bucurau încă de soarele matinal. Îi salut şi mă aşez şi io pe o bancă lângă ei, să-mi trag sufletul. Cum dau jos rucsacul, iar simt cuţitele reci ale vântului înfigându-se în spatele meu. Mă dezbrac şi mă schimb cu o bluză uscată, întind rufele ude la uscat şi iau vârful la pas, căutând ceva care să merite pozat.

Mda. Mi se confirmă: nu mai vorbim aceeaşi limbă. Sau oricare ar fi motivul, eu nu mă mai simt atras de peisagistică aşa cum eram la început. Caut altceva, dar să mor dacă ştiu ce. Ştiu doar că atunci când o să-l găsesc, o să mă simt într-un anume fel. Deocamdată nu mă simt. Deci nu comunicăm, eu şi natura – sau, mă rog, ce-a mai rămas natural din ea...

Timpul trece, io mă învârt ca un coi într-o căldare, Sorin nu răspunde la telefon, habar n-am pe unde e, la cât ar trebui să ajungă sus, să mă organizez şi io cumva... Nici nu poate fi vorba să stau într-un singur loc până vine el. Deocamdată nu ştiu nimic. Totul e o mare muie, pe care io o iau la greu. În tot timpul ăsta, oamenii încep să vină din toate părţile – de pe poteci, de la telescaun... În scurt timp începe marea petrecere.

„Băgaţi-ai pula-n el de telefon, ce dracu i-ai făcut de nu l-ai auzit când sună?! Ah, acum pleci?...” E 10 jumate. Fac rapid socoteala: îi ia cam 3 ore până jos, încă p-atât până sus, cam pe la 5 ar trebui să ne vedem. „Hai că mă duc la plimbare. Ne auzim şi vedem mai târziu”.

Ochesc două lacuri de pe vârf, unde zic c-ar putea fi interesant. Iau rucsacul şi încep să cobor. Am reuşit să nu cad decât o dată până jos. Morţii lui de Vibram, cu aderenţa lui pe piatră umedă... Niet! Jos, autostradă. „Potecă” de vreo 4 metri lăţime, pavată cu piatră cubică, pe care pot merge simultan 8 oameni. Ceea ce se şi cam întâmplă. Mi-e scârbă de situaţii din astea cocalar-style, aşa că mă tirez rapid pe poteca mea către lacuri.

Mai merg, mai o poză, mai o privire spre vârful pe care tocmai îl părăsisem, şi care începuse să fie acoperit de nori, printre cehi, polonezi şi nemţi, tot merg, lacurile mele ioc... ajung la ~~o cabană~~ un hotel. Trei etaje, mansardă, şi parcă şi magazin de articole sportive la parter. Mi-e scârbă de cum înţeleg unii turismul, dar nu e lupta mea. Vremea s-a făcut de rahat, e ceaţă, frig, bate vântul, io nu ştiu încotro s-o apuc, parcă aş mânca ceva...

E cazul să scot harta. Mă uit ca boul la ea, habar n-am unde-s io pe hartă. Exact, că aproximativ ştiu. Caut nişte puncte de reper, şi găsesc o mulţime de semne care habar n-am ce sunt. La legendă nu-s trecute. În schimb am o mulţime de informaţii pe hartă: limite de parc peste graniţe de ţară peste limite de rezervaţie peste forme de relief peste trasee multicolore peste râuri peste texte peste cabane peste semne neinterpretabile... Tu'vă muma-n cur cu cine v-a învăţat să faceţi hărţi... Şi ca să fie treaba completă până la capăt, nordul hărţii nici măcar nu e aliniat cu nordul magnetic. Pula mea. Să ne distrăm în continuare, dar.

Bun, şi io cu cine votez?! Încotro o apuc? Până la urmă decid să merg pe cea mai neumblată "cărare". Un drum de 4 metri lăţime, nepavat. Merg spre sud, văd io unde ajung... După vreo 15 minute, mă lămuresc: într-una din autostrăzi. Bun aşa. Scot iar harta. Acum cam am habar pe unde-s. Ete na, două lacuri colea la vecinii polonezi, care-ar părea interesante. Ia hai să mă mobilizez io către ele...

E 12. Până la 4-5, cale lungă. Merg cu viteza melcului mort. Sunt atât de plictisit încât nici măcar nu mă mai gândesc la nimic. Doar merg. Încep să cobor. Uşor. În jurul meu, o mulţime de oameni. Unii coboară pe piatra cubică, dar cei mai mulţi urcă. Inclusiv o maşină de miliţie. Mda.

Mă uit în jurul meu fără să văd nimic. Aparatul din mână are rol estetic, nicidecum funcţional.

La un moment dat, reuşesc să văd că de fapt merg pe versantul unei căldări. Ah, asta e căldarea cu primul dintre lacuri. Parcă-mi aduc aminte ce apropiate erau liniile de nivel... Brusc, pe deasupra jnepenilor, jos, pe fundul căldării, văd lacul şi cabana anexă.

„Să moară mă-sa, eşti prost?! Cum pula mea să cobor până acolo, doar ca să am de unde urca înapoi!? Te-ai dilit?...” Îmi vine să dau cu basca de pământ – sau în lipsa ei, cu aparatul, cu rucsacul, cu orice. Exact în locul în care-am abandonat ideea de-a merge în jos, îmi dau jos poverile de pe mine, şi-mi aprind o ţigară uitându-mă la oameni. Ei nu se uită la mine. Apoi încă una. Şi încă una. E 12 şi vreo 40.

Mă aşez în cur. Mai fumez o ţigară. Mă tolănesc. Parcă ar fi mai bine cu capul pe rucsac... Dap, aşa e. Închid ochii. Mă simt obosit. Mă relaxez.

... şi mă trezesc brusc când mă aud horcăind. Deschid ochii speriat şi primul lucru pe care-l caut e aparatul foto lăsat lângă rucsac. E tot acolo. În jurul meu, plin de oameni, unii uitându-se ciudat la mine. Cred că m-au auzit horcăind. Mă fac că-mi dreg glasul. „Ce pula mea, bă, n-aţi mai văzut beţivi dormind pe marginea drumului?...” Mă amuză gândul, dar cert e că mă simt mult mai bine după repriza asta de moţăială. Mă uit la ceas. Am dormit 45 de minute. Mă simt atât de bine încât reuşesc să-mi ofer primul zâmbet.

Mai stau puţin, apoi mă îndrept înapoi, în sus, către autostradă. Planul era să ajung la o cabană, să găsesc ceva de luat în gură, apoi cu aceiaşi paşi de melc, să mă îndrept către locul de randez-vous. Timpul trece anormal de încet.

Ajung la cabană, sub vârf. Puhoi de lume. Mi-e scârbă să-i văd p-ăştia în papuci şi haine de oraş. Adică e frumos din partea autorităţilor c-au făcut şosea să ajungă tot bivolu' sus, dar parcă e prea de tot. În fine. Intru să văd ce fac cu mâncarea. Mă aşteptam să văd lume multă, dar înăuntru erau sardele. Şi ca să fie treaba treabă, toate preţurile erau afişate în zloţi. Normal, că doar eram la polonezi. Doar la budă era preţul şi în coroane. Iar preţul mâncării era... exorbitant. Plus coada de rigoare. Mi-a trecut brusc orice dorinţă de a-i îmbogăţi pe jepaţii de „români”.

Sorin tocmai a ajuns jos. E 3 jumate. Deci pe la 6 jumate de vedem sus. În fine... Încep să urc. Mă omoară panta asta. Mă simt de parc-aş avea 180 kile, plus încă 100 kile rucsacul. Pauze multe, multe... Inacceptabil de multe. Mă uit cu jind la oamenii de munte – cei câţiva, e drept – care trec relaxaţi pe lângă mine. Ei nu fumează. Şi nici nu-s sedentari. Odată eram şi eu aşa...

Reuşesc să ajung sus. Au fost 30 minute destul de grele. Îmi simt coapsele umflate cu pompa. Dar nu mai contează, sunt sus, pe vârf, acum pot doar să stau şi să-l aştept pe Sorin. Mă învârt niţel printre oameni şi pietre, mai belesc ochii la ce e prin jur, dar tot nu aud vocea care să mă cheme la pozat. Ies din zona destinată turiştilor, intru pe „interzis”, şi mă aşez pe buza unei prăpăstii, cu faţa către valea deasupra căreaia urma să apună soarele. Scot trepiedul, montez aparatul, şi mă relaxez. Acum ştiam deja lecţia, aşa că-mi aşez rucsacul cât mai confortabil sub cap, iau poziţie, şi trei, doi, unu... În jurul meu, oameni cu duiumul.

Mă trezesc din cauza frigului. Efectiv dârdâiam. Dar a fost un somn pe cinste. Încep să dau ture să mă încălzesc, aprind o ţigară, mai stau puţin, şi „Ai ajuns?...” „Hai să bem un ceai” E ora 7. Cele două restaurante bodegi de pe vârf, sunt închise. De două ore. Marfă. Ieşim să pozăm apusul. Doar el pozează ceva. Eu tot n-aud vocile. Deja cam toată lumea coborâse, mai rămăseserăm doar o mână de oameni sus.

Şi-i părăsim şi noi. Ne îndreptăm spre casă. Mai o discuţie, mai o amintire, ajungem pe nesimţite la cabană – cea de la jumatea drumului. O ciorbă fierbinte de cartofi cu cârnaţi, e bine-venită. Deja se făcuse noapte. Eu aveam aproape 17 ore de când plecasem.

Acasă, n-am mai avut puterea decât să fac un duş, să mai bag o porţie de ciolan cu varză, trei beri la o mică şuetă, apoi am căzut frânt.

A doua zi am fost la un workshop cu cascade ;). Vedeţi mai încolo ce-a ieşit...

Preludiu

2010-09-11T00:51:00.000+02:00

Vineri, orele 12. Weekend-ul se apropia cu paşi repezi. Pentru că ideea încă unui sfârşit de săptămână petrecut pe lângă bârlog nu mi se părea deloc erotică, decid să ies la munte, la pozat. Mai ales că aveam câteva idei. Aşa că vorbesc cu Sorin. "Vii?" "Hai că vin."

Ideea era să fim dimineaţa sus, pe vârf, să prindem ceaţă and shit. Deci plecarea d-acas devreme. Adică 4-5. Bun. Ce face un om normal în astfel de condiţii? Păi, având în vedere că e după o săptămână de muncă – mă rog, noţiunea e relativă – ar dormi ca un porc. Ce face yours truly? Pufăie la un trabuc, scrie texte de blog şi aşteaptă să se găteze varza cu ciolan la care-a visat de câteva zile bune.

Cel mai probabil, după ce-o să iau un mic-dejun extrem de matinal (sau o cină extrem de târzie, depinde de perspectivă), o să pun frumuşel mâna să bag în rucsac tot ce e nevoie şi la ora menţionată o s-o tai în sus.

Să ne citim sănătoşi.

În curu' gol

2010-09-01T14:20:00.000+02:00

Când ziceam odată că toate mi se întâmplă numai mie, aveam dreptate... Azi, la primele ore ale dimineţii, eram la un client. Nu aveam prea mare lucru de făcut, m-am dus mai mult ca băgător de seamă, ca să schimb peisaju’ biroului. Şi la vreo 15 minute după ce ajung acolo, când mă aplec să mut un cablu, what do you know...

E drept că am mai pus câteva sute de grame pe mine, nu pot să nu recunosc. La fel de drept e că pantalonaşii mei la care ţineam atâta, (luaţi din Elveţia, ca o paranteză, şi cărora le-am arătat Africa...) nu erau mulaţi pe – ar putea spune unii, desigur, greşind, „imensul meu” – "obrăjori". Cu toate astea, în acel moment fatidic, asta nu i-a împiedicat să se rupă. Exact, în cur.

De la buzunar până aproape în spatele genunchiului.

La primele ore ale dimineţii, după cum ziceam.

Cred că e uşor de înţeles ce bucurie imensă mi-a umplut sufletul. Dar na, dacă trebuie, trebuie...

Vreo 15 minute mai târziu, la o ţigară de nervi, am reuşit să-mi ard polaru. Aşa că acum mă voi duce acasă în mânecă scurtă, cu polarul distrus legat în jurul mijlocului, acoperindu-mi curul gol. La propriu.

Acum stau şi mă gândesc ce m-o mai aştepta în continuarea acestei minunate zile...

Sânge şi istorie - viking battle reenactment

2010-08-26T23:06:00.000+02:00

Când am văzut afişul, am decis unilateral şi fără echivoc că trebuie să mergem. Aşa că sâmbătă dimineaţa, făcut repede cafeaua, băut bagajele – uhm, adică invers... – şi purces la drum. Micul dejun luat într-un motorest pe la 11, în rest mers cam fără pauze.

Tocmai când ne apropiam de locul „vărsării de sânge”, am avut ocazia să vedem sânge vărsat. Sânge real, vărsat real. Un idiot oligofren, retardat şi chior (spun „chior” pentru că n-a văzut „cedează trecerea” – nici indicatorul, nici desenul de pe şosea) s-a pus în faţa unui motociclist. Când am ajuns noi la locul cu pricina, erau doar vreo 3 maşini oprite, în afară de-a împricinatului. M-am băgat şi io în seamă p-acolo, dar nu era cazul de griji, în afară de câteva zgârieturi, nu părea să aibă mare lucru. Deşi, pe dinăuntru, cine ştie...

Ce voiam să subliniez e faptul că salvarea a fost chemată când noi eram deja acolo. Nu ştiu dacă ala a fost primul apel, dar vă jur că n-au trecut 5 minute şi paramedicii au ajuns. Aproape imediat după au venit şi capetele de cretă.

Săracu’ motociclistu’ avea motoru’ făcut praf. Fier vechi. Şi stătea întins la vreo 15 metri de el. Şi avea undeva la 150 kile! Motoristu', adică. Deci n-a fost un zbor prea plăcut... În fine, l-am urcat în ambulanţă, a plecat cu el şi noi ne-am văzut de drum.

Am ajuns la locul nostru, ne-am învârtit niţel p-acolo, şi am aşteptat bătălia. Judecând după seriozitatea replicilor (începând cu corturile şi armele şi armurile, şi terminând cu focurile care ardeau sub proţapuri şi picioarele goale din iarbă), ar fi trebuit să fie interesant de urmărit. Mai ales că văzusem şi nişte cai. Deja în mintea mea ştiam unde trebuie să stau ca să prind nişte bătălii călări. Şi-a început.

O mică scenetă, cu muzică pe fundal, prima „bătălie”. Apoi a doua. A treia. Şi tot aşa. După cam o oră, s-a terminat. Aia a fost tot.

Ca idee, n-a fost chiar aşa de rău. Dar mă aşteptam la mai mult. Ceva bătălii individuale mai interesante. Caii erau de fapt doar de manej. Durată mai mare. Nu ştiu, ceva i-a lipsit, chiar dacă câţiva au pus atâta suflet în reconstituire încât au trebuit să întrerupă reprezentaţia pentru a-i duce la îngrijiri medicale. Pe ansamblu a fost ok, dar n-am mai stat şi-a doua zi.

La întoarcere, şoferul cu accidentul abia terminase de curăţat drumul de benzina cursă şi resturile din accident. L-am văzut cum ducea extenuat mătura către maşină. Cap-de-cretă abia plecaseră...

Vă las cu pozele de rigoare:

De ce americanii sunt dă şit...

2010-08-25T23:23:00.002+02:00

... când vine vorba de maşini.
Uite d-aia.

Viena. Adică nu, Austria.

2010-08-23T09:50:00.001+02:00

E luni şi n-am chef să aberez cum fac de obicei. Aşa că n-o să spun despre Viena decât atât:

Româna e a patra limbă vorbită (după germană, limbile asiatice şi engleză). Turnul Stephansdom-ului e un jaf la drumul mare – te pune să plăteşti 3 euro jumate ca să urci o juma de oră pe scările alea întortocheate şi când ajungi sus, rupt de oboseală şi sete, să cumperi la suprapreţ toate cele. Şi nici măcar nu e deschis până sus. Iar ce vezi de-acolo nu merită nici pe departe 3 euro jumate de căciulă.

Ah, da, şi mare grijă pe unde vă lăsaţi maşina. A mea a stat într-o zonă unde în weekend nu era interzisă parcarea, şi totuşi m-am trezit cu o hârtiuţă de 21 euro în parbriz. Să vedem dacă ştiu unde să mă găsească… Mai amuzant ar fi fost să ne ridice maşina cât timp noi dormeam înăuntru.

În schimb, Austria e mişto. Mişto rău, nu aşa. Unele din cele ce urmează sunt creaţia nevestii. Ghici ciupercă care.

Liliput

2010-08-19T13:44:00.001+02:00

Pentru că abiam am terminat de editat pozele din Viena, iar textul aferent încă aşteaptă după inspiraţia necesară, azi vă arăt parcul de miniaturi din Kowary. Toate sunt făcute la scară şi respectă toate particularităţile originalului.

Impresionant, cât de multe detalii pot fi în nişte machete...

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia V

2010-08-16T13:59:00.001+02:00

Încă o noapte pe drum. Un singur amănunt chiar trebuie să-l spun: pentru amatorii de senzaţii tari, sau pentru cei care preferă un drum mult mai plin de adrenalină şi peisaje decât Transfăgărăşanul sau Transalpina, dacă ajungeţi vreodată prin partea asta a Turciei, încercaţi să mergeţi cu maşina de la Fethiye la Denizli. Credeţi-mă, chiar merită, mai ales dacă aveţi un Evo sau un Impreza. Sau ceva similar. Curbele alea chiar cer senzaţii tari, mai tari decât poate să ofere o berlină normală sau o maşină concepută pentru confort pe drumuri asfaltate. Nemţeşti.

Dimineaţa eram în Pamukkale. N-o să mă apuc să vă povestesc despre locaţie, vreau doar să menţionez faptul că la fel de impresionant ca şi dealul de travertin este fostul oraş frigyan. Merită văzut. Intrarea, 20 lire, la fel ca la Efes. Şi la fel de impozant.

Gata, era timpul să ne îndreptăm spre casă. Via Istanbul. Aşa că la drum. Ajungem seara în Istanbul, deci nu mai intrăm. Oricum, nu-mi pare rău pentru ce-am „ratat”. În Istanbul se ajunge repede şi uşor.

De data asta voiam să trecem munţii bulgăreşti. Aşa că ne oprim iar pe undeva pe după Edirne, iar dimineaţa pornim la drum.

Acum, trebuie să revin cu o mică precizare. Autostrăzile turceşti nu-s cu vinietă, după cum ziceam odată, demult. Dar se taxează la distanţa parcursă sau la timpul petrecut pe ele, n-am înţeles prea bine. Taxarea se face în două feluri: automat (adică treci prin faţa unei camere la intrarea pe autostradă, iar la ieşire plăteşti), sau cu cartelă (sistemul ăsta n-am înţeles cum funcţionează, dar nici nu mi-am bătut prea mult capul cu el – cert e că ai o cartelă pe care o treci prin aparat de fiecare dată când intri sau ieşi). Problema a fost că de vreo două ori am trecut pe automat la ieşire, crezând că intru, deci ar fi trebuit să plătesc. Am crezut că mă taxează la ieşirea din ţară. Plus că de vreo 3-4 ori m-a cam prins radarul cu aceeaşi viteză ca şi turcii, adică cu vreo 30km mai mult decât limita. Şi astea ar fi trebuit să le plătesc la ieşirea din ţară. Aşa că mă aşteptam la distracţie maximă la punctul de trecere vamală.

De fapt, temerile mele au fost nefondate. Deşi s-au holbat la paşaportul meu vreo 10 minute, cu geamul închis, vorbind între ei, vameşii turci nu mi-au zis altceva decât să merg mai departe. Frumos din partea lor.

Înainte să trec în Bulgaria, ultimul stop la un duty-free pentru micul dejun, necesităţi fiziologice şi ultimele cumpărături. Goodbye Turkyie, Welcome to Bulgaria. Portabagaj desfăcut, vreo 2-3 puncte de control, am intrat. Vinietă. Cât costă? 10 leva, adică 6 euro. Serios? Acu câteva zile 10 leva erau 5 euro. A început să facă ăla spume, că să mă duc să cumpăr din altă parte cu 5 euro, să schimb euro în leva şi să plătesc cu leva, băşini din astea.

Trec strada la Shell, iau vinietă cu 5 euro, îi arăt lu’ effendi cel înţepat un salamalekum cu un singur deget, şi începem saga bulgărească.

Munţii lor de fapt sunt un fel de dealuri. Nici măcar. Dezamăgit, direcţia Ruse. Totuşi, să băgăm nişte motorină. Oprim la un Rompetrol, pe lângă Veliko Tarnovo. Luaţi euro? Da. La ce paritate? 1,7. Mersi, nu, mergem mai departe.

OMV. Luaţi euro? Nu, doar leva şi card. WTF?! Euro...? Niet euro, card şi leva. ... muma’n cur de cultivatori de castraveţi... Mai mergem niţel şi ajungem la un alt Rompetrol, care ne-a făcut schimbul la 1,9 leva. Tot plimbatul ăsta din peco în peco s-a desfăşurat pe vreo 25km. Motorină, Ruse, graniţă. Podul de la Giurgiu. Taxa de pod, 6 euro. Asta numai la noi se putea întâmpla. Taxă să treci podul, taxă să fotografiezi la locaţie, taxe peste taxe. Plm...

Intrăm în ţară fără nici un fel de probleme. Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, autostrada în direcţia greşită, mers 40km până la Lehliu-Gară, întors, autostrada în direcţia bună, Feteşti, din nou taxa de pod de 10 lei, Constanţa, Costineşti.

Ar mai fi de menţionat un amănunt tragico-amuzanat. În Călăraşi, ne oprim să luăm ceva în gură. Întreb la un Petrom de o recomandare, la a cărei locaţie nu-s sigur c-am ajuns. Dar era o terasă mişto, cu o cascadă and shit. Ceai, două limonade, paste carbonara şi... domnu, coaie aveţi? Adică de porc. Atunci adu-mi şi mie o porţie.

Mă, vă jur, 45 minute am aşteptat de când am dat comanda până ne-a adus-o. La preţul băuturilor nici nu m-am mai uitat. Evident c-am fost oarecum şocat să văd că ceaiul meu a fost 5 lei. Şi un borcan de 75cl de limonadă a fost 8 lei. Şi un căpăcel din ăla de miere 1 leu. Dar nah, cine are bani să meargă la mare, are bani să şi mănânce, nu?

Bun, să revenim la marea noastră. Pe litoralul românesc, nu prea s-a auzit de criză şi interesul comerciantului vizavi de pretenţiile clientului e minim în cel mai bun caz. Dacă la turci şi la bulgari preţurile nu diferă prea mult pe litoral faţă de restul ţării, iar seviciile sunt orientate către client, la noi ştie toată lumea că situaţia e total inversă. Să exemplificăm: anunţ mare pe o shaormerie, „Shawarma berbecuţ 10 lei medie, 15 lei mare”. Bun, vreau şi eu una. Nu, nu de pui, de oaie. Cum n-aveţi, păi acolo ce scrie? Aaaa, numai în unele weekenduri...

Sau, alt exemplu: într-un „împinge tava”, te uiţi pe meniul mare afişat la intrare. Ciorbă de burtă, 6 lei. Intri, comanzi, mănânci, ceri nota. 12 lei?! Wtf?! Aaaa, pâinea, ardeiul, usturoiul, smântâna şi orice nu vine cu farfuria cu zeamă chioară se plăteşte separat...? Şi tochitura de ce n-are preţ? Aaa, e descoperire recentă, tocmai a învăţat bucătarul cum se face... Tanti care lua banii a făcut o faţă de-am crezut că face infract când i-am zis că peştele pane nu e făcut. Nu m-a crezut că nu face economie la ulei dacă-l scoate prea repede din tigaie. Şi-a cerut scuze, dar nesimţit cum sunt eu de obicei, am ieşit înainte să mă scuipe.

În afară de asta, e mişto pe litoralul românesc. După liniştea din Turcia, terase cu manele, „discoteci” pe plajă, printre cutii goale de bere şi prostul gust afişat cu nonşalanţă la tot pasul au avut exact efectul unui duş rece într-o zi friguroasă de iarnă, pentru a mă trezi la realitate.

O să-mi ziceţi că am băşini în cap, dar oare de ce la cel mai mare lanţ de shaormerii din sat (ăla cu Istanbul, ceva cu Ali, parcă), carnea de „oaie amestecată cu vită” are gust de borâtură? Am crezut că fac o treabă şi mănânc şi io o chestie turcească (plus cartofii româneşti de rigoare, bine-nţeles)... nişte câini au fost tare fericiţi în seara aia...

Ca şi concluzie, ar fi multe de spus. Şi nu ştiu dacă are rost să mă apuc să înşir aiurea bune şi rele despre noi şi restul lumii. Cert e că, vorba lu’ Cheloo, „când o să intre Istanbulul în Europa, noi o să ieşim...”

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia IV

2010-08-13T09:09:00.002+02:00

Având în vedere că în weekend mă duc să-mi arate nevasta Viena, hai să vă zic d-acu ce mai e nou pe la turci. Deci:

În Fethiye trebuia să fie o super-plajă cu o super-apă super-limpede – gen Bora-Bora. Având în vedere că turcii ştiu să facă turism, nu-mi făceam griji prea mari în legătură cu orientarea. Aşa că am plecat la drum cu speraţele ridicate.

Încă o noapte în maşină. Încă o dimineaţă în care următorul lucru după deschiderea ochilor e pornirea motorului şi asumarea unei poziţii confortabile de condus.

Auzisem la Kuşadasi de o locaţie unde trăiesc nişte broaşte ţestoase, şi văzusem nişte cărţi poştale de acolo, din Dalyan. Părea interesant. Cam aveam o idee de bază cam pe unde ar fi trebuit să fie, adică pe undeva în drumul nostru. Dar ne hotărâserăm să renunţăm la idee, aşa că ne îndreptam direct către Fethiye. Ne oprim la o cârciumă infectă, dar deschisă, să bem o cafea de dimineaţă. Era ora 7. Îi cer turcaletului un ceai şi două cafele turceşti. Ne aduce băuturile, apoi micul dejun. Deşi nu-l cerusem, nu ni s-a părut o idee chiar aşa proastă la momentul respectiv. Terminăm, apoi să plătim. Ne cere 40 lire. Adică vreo 20 euro. Pe unt, roşie, castravete, branză, caş şi măsline – mic dejun tradiţional turcesc. Undeva în mijlocul nicăierii, într-o locaţie nu tocmai de Michelin.

De două ori şi ceva mai mult decât am plătit la mare pe un mic dejun similar, dar cu ouă în plus, şi într-o locaţie de unde puteai liniştit să lingi de pe jos. Mie mi-a picat faţa. A văzut, a tăiat 40, şi-a scris 30. Şi se uita la mine şi zâmbea ca idiotu’. Puteam să nu-i dau, dar am zis că-l rezolvă Allah al lui, futu-le muma’n cur de hoţi!

Mă urc în maşină plin de draci, şi la 30m de la plecare, văd indicatorul cu Dalyan. Fac dreapta pe nişte drumuri de ţară, şi după vreo jumate de oră, ajung în Dalyan. Într-un final, găsim un punct mai turistic. Hai să mai bem o cafea. Îmi pun şi bateria de la aparatul foto la încărcat şi ne facem planul.

De fapt, ţestoasele nu sunt în Dalyan, ci în Iztuzu. Adică la vreo 20+ km. Vrem să mergem cu barca? La 60 euro? Nu, mersi, prefer maşina. Şi uite-aşa ne facem că ajungem şi la Iztuzu.

Mă, frumos. Atât am avut de zis. Frumos. Stânci, înălţimi, nisip, plajă mişto, mare caldă, şi, cel mai important, linişte. Când văzut ce mişto e plaja, le-am lăsat dracu’ de ţestoase şi-am intrat să testăm Mediterana. Şi-am tot testat-o...

O mică gustărică, o mică clătită făcută manual, şi hai totuşi să vedem ce e şi cu broaştele alea... cer informaţii la bar. De fapt e un spital de ţestoase. Şi de fapt erau doar doi pacienţi. Păi şi restul, unde e?! În mare, cum unde...?

Mda. Bun. Cel puţin am făcut o baie monstruoasă. Lucru pe care nu-l pot spune despre femeile musulmane constrânse de credinţa întru Allah cel milostiv, care aveau nişte costume de baie mai speciale. Adică integrale. Ştiţi costumele alea de tip hazmat? În afară de labe şi vizieră, nu era nici o diferenţă între ce purtau tanti alea şi ce ziceam mai devreme. Geez, ce face şi credinţa asta din om...

Drumul spre Fethyie merge pe o şosea expres. Numai că partea interesantă vine abia din Fethyie încolo. Partea aia de sud a Turciei e muntoasă. Mă, nişte dealuri pe care trebuie să le urci şi cobori de nu poţi folosi decât maxim treapta a treia. Şi frânele la maxim. Dar e mişto.

Pe scurt, în zona cu plaja, o aglomeraţie românească. Adică monstruoasă. Întoarcem cu greu, şi decidem să mergem la nişte plaje de le văzusem semnalizate de pe autostradă. 6 lire intrarea pe o plajă destul de aglomerată şi cu pietre sub apă încă vreo 10-12m de la ţărm. Am făcut o baie şi-am plecat. Destinaţia: Pamukkale.

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia III

2010-08-11T09:34:00.001+02:00

După plecarea din Zeytinbagi, pentru că se făcuse relativ târziu, iar noi nu prea mâncasem mare lucru în ziua respectivă, ne oprim la primul restaurant de pe şoseaua expres care era semnalizat cum trebuie. Ne aşezăm pe terasă şi mă delectez cu cea mai bună kavurma pe care-am mâncat-o la turci. Plus ceva desert care nu ştiu cum se numeşte – nu era baklava, ci un fel de gogoşele înnecate într-un sirop făcut cu miere, desert care-am auzit ulterior că există cam prin toată lumea arabo-musulmană.

Gata, la drum. Reuşim să ajungem în Selcuk în aceeaşi zi. Adică noaptea, pe la 11. După câteva cadre, hai să vedem unde ne putem spăla mâine. Adică în Kuşadasi. Cei 20km se fac rapid, mai ales că nu era trafic. Noaptea nu se vedea mai nimic, aşa că hai să vedem ce e în Efes.

Înapoi, 20km. Parcarea imensă şi goală din Efes m-a întâmpinat total neospitalieră. Deci, unde dormim? Alternativa unei ieşiri pe autostradă, până la primul motorest, mi s-a părut una viabilă. Până la urmă, pe la 3 dimineaţa, încă în Selcuk, ne-am oprit într-un peco. 3 ore jumate, somn de voie.

Cum am făcut ochi, hai la Kuşadasi din nou să inspectăm locaţia pe lumină. Ei bine, pe lumină totul arăta altfel.

Dar, din păcate, la ora 7 jumate, băieţii care se ocupau de plajă abia făcuseră ochi. Aşa că salam ailekum, ne vedem mai târziu. Înapoi la Efes. Când am ajuns acolo, erau doar câteva maşini. Cât am băut delicioasa cafea turcească, au sosit lăcustele. Adică turiştii. Cârduri-cârduri.

Printre grupuri de spanioli, francezi, ruşi şi câţiva români, eram şi noi. Din cauza soarelui care la ora 10 mă făcea să asud mai rău ca un cal, a trebuit să ne retragem. Oricum, impresionant. Nu degeaba e încadrat la una din cele 7 minuni.

Înapoi la Kuşadasi. Era vremea să încercăm apa Mării Egee. Nu intrăm în staţiune, ci ne îndreptăm orbeşte spre o plajă care părea mai pustie. Trecem de vreo 2 hoteluri şi reuşim să găsim un camping. Pentru 32 lire turceşti, adică aproape 16 euro, am intrat cu maşina şi ne-am pus cortul. Camerele erau disponibile de la 70 lire pe noapte. Mă, dar plaja a fost o splendoare. Cu nisip fin, palmieri şi fructe de mare proaspete la restaurantul de pe plajă... plus că e şi wifi. Vi-l super-recomand. Dacă vă tentează puţină linişte departe de nebunia Kuşadasi-ului, întrebaţi-mă. Nu e un secret.

Dimineaţa următoare, direcţia Halikarnas. După oprirea în primul bazar şi tradiţionala târguială turcească, ajungem în Bodrum.

Staţiune de turişti. Adică preţuri cu japca. Schimbăm iar nişte euro, ne mai târguim niţel în bazar, apoi hai să căutăm fututul ăla de mausoleu. GPS-ul – pe care, apropo, am reuşit să-l rezolvăm încă din Zeytinbagi – ne zicea una, n-avea toate străzile, localnicii m-au trimis în alte părţi, până la urmă am abandonat iniţiatica căutare şi-am plecat. De data asta, către plaja din Fethiye.

Nunta mută

2010-08-09T10:13:00.000+02:00

În uichend fusăi la nunta unui coleg. Ceh, de meserie. Acelaşi care-mi povestea acu’ o vreme, după ce m-a întrebat cum merge cu cerutu’ de nevastă and shit, că după ce i-a dat inelul şi ea a zis da, au plâns amândoi. Am încercat atunci să nu râd, dar cred că n-am încercat suficient de puternic.

En fin. Sâmbătă. Îmi zice că să merg de dimineaţă, la ea acasă, să facem obiceiurile. Io, extrem de încântat de ideea de-a vedea cum se desfăşoară o nuntă la ei, am zis da. Deci, prezentat la 8:40 la locul de întâlnire. Aşteptat după toată lumea, apoi mers la mireasă acas’.

Ideea era s-o ia şi să se urce în Chrysler-ul închiriat, să meargă cu decapotabila la cununie. N-a fost cazul, c-a plouat toată ziua. Deci cu maşinile din dotare, ajungem la mireasă. Care mireasă stătea într-un sătuc, pe la mama dreaq. De fapt, părinţii ei stau acolo, că ea stă cu inculpatu’. Bun, ne dăm jos, intrăm în casă, reuşim să furăm câte-o cafea, şi cât timp ne împodobesc ăia maşina (a se înţelege doo şireturi prinse de la mască până la chedere, plus încă doo prinse de portiere, şi-atât) stăm să fumăm. Apoi suntem invitaţi să facem obiceiul.

Acu’, dacă vă prind că râdeţi, vă belesc. Deci, obiceiul era ca fiecare invitat să mănânce doi crenvurşti cu o felie de pâine cu muştar. Atât. Bine, nu sunt sigur dacă tot în categoria "obiceiuri" asta intră, dar ne-a pus şi flori în piept.

En fin, vine momentul să plecăm către locul oficierii. Se face coloana de vreo 8-9 maşini, şi începem cei 20 km care ne despărţeau de slaughter house. Un alt obicei care se practică pe la ei, e ca mirele să nu vadă mireasa până la ceremonie, deci el a mers în prima maşină, iar maşina ei a închis coloana. Coloană care a mers cu viteza unui melc mort. Şi care claxonau sporadic, până am început eu să cânt diverse ritmuri la claxon şi apoi s-au mai prins câţiva în joc.

Bun, deci mergem la locaţie. Acolo, aşteptăm să termine o nuntă de brancardieri din WWII – sau cel puţin, aşa arătau costumele pe care erau prinse florile (inclusiv costumul „miresei”, care avea în plus faţă de restul de invitaţi, şi crucea roşie pe braţ şi boneta pe cap) – apoi intrăm şi noi. Ceremonie, aşezat invitaţii pe doo rânduri, venit mireasa din spate, trăncănit câteva minute, semnat actele, pupat, felicitat, ieşit la poze. Durata: 20 minute.

Moment în care noi ne-am cam plictisit. Aşa că-i zicem lu’ ginerică că ne vedem la petrecerea de după, pe la 5, şi-o tăiem spre casă, să luăm şi noi ceva în gură, că eram lihniţi. Nu mâncasem nimic de dimineaţă, cu gândul că ne omenesc şi ei, şi ne cam luaserăm ţapă. Noi să fim sănătoşi...

Aşa, un al amănunt demn de menţionat e costumaţia participanţilor. Dacă pe mireasă era greu s-o confunzi, mulţumită rochiei albe cu trenă (am mai zis c-a plouat, nu? Şi că nu peste tot era asfaltat...), nu acelaşi lucru se poate spune despre mire. Adică nu, greşesc, el era singurul care avea costum la 3 piese. În rest, toată lumea era îmbrăcată cu ce găsise aruncat prin fundu’ şifonierului: cămaşă în carouri, chejuăl, cu pantaloni de costum şi adidaşi, pulovere scămoşate, blugi, şamd. Noi, îmbrăcaţi ca la o nuntă la români, dar fără a fi scorţoşi, ieşeam în evidenţă de departe. Oricum urma să fim în centrul atenţiei, fiind străini, iar partea vestimentară a fost bonus. Cert e că cehii n-au gust deloc la asortat.

Dacă la ceremonie a trebuit să venim la ţinută and shit, la petrecere cică nu era cazul să venim altfel decât chejuăl. Aşa că io-mi iau pe mine un hanorac fără mâneci, pantaloni trei sferturi şi purcedem la locaţie. Ajungem, după peripeţii legate de orientare pe care nu le mai numesc, şi vedem cortul întins. Ei erau deja acolo de multicel, aşa că festinul începuse. Nu mai trebuie să vă zic că iar am fost în centrul atenţiei cu vestimentaţia, nu?

Să vă zic ce meniu bogat avusărăm: aperitivul, o ruladă de pui cu nişte chestii prin ea şi o chestie ca un fel de drob, asortate cu 3 feluri de salate şi pâine. Bufet suedez. Cantitate: câteva platouri la vreo 35-45 persoane. Da, atâţia am fost toţi. Felul doi, un cotlet mare de porc, făcut la un fel de proţap. De fapt, mai mult afumat, că înăuntru era crud. Dar şoriciul a fost bun. Asortat cu salata rămasă de la aperitiv. Opţional, am văzut câteva felii de friptură făcute la grătar, dar când m-am dus să cer şi eu, nu mai erau. Prăjituri, cine-a fost inspirat să ceară. Io n-am văzut decât tortul, când era dus departe de meseni, după ce se tăiase o felie sănătoasă din el, undeva între felurile de mâncare. Io i-am zis de la obraz lu’ ginerică: „coae, no cookies, no cash!”. Într-un minut aveam în faţă o farfurie cu câteva soiuri de prăjituri, câte una din fiecare, pe care-o luase din faţa altcuiva.

În schimb, băutura a fost fără număr. Au fost cel puţin vreo 15 sortimente de băuturi alcoolice, câte-o sticlă din fiecare. Plus un butoi de 120 litri de bere, legat la un dozator. Alcoale nu s-a prea beut, io ce-am mai lins la un whisky cam infecticel, în rest ei au drojdit bere. Şi atâta bere s-a beut încât li s-a cam urcat la cap. Cu consecinţele de rigoare, în special din partea miresei, care abia se mai ţinea pe picioare singură.

S-a şi dormit. La masă. La final, au jucat un joc extrem de interesant. Un număr de personaje stăteau aşezaţi pe scaune, iar game-masterul zicea o chestie de genul „regele – o tură în jurul scaunului” sau „caii – o tură în jurul scaunului” sau „toată lumea întoarce scaunele la 180 grade” sau chestii de’astea. Foarte extrem de interesant. Atât de interesant încât după ce ne-am prins că nu prea mai urmează să se întâmple multe, i-am dat darul şi-am plecat. Acasă, am mâncat şi noi ca oamenii şi-am purces la ale noastre. Era vreo 10 seara, deci am stat cam 4 ore jumate.

Ei au rămas să cânte cântece d’ale lor, printre hălbile de bere şi restul de ciolan care nu s-a mâncat.

N-am văzut muzicanţi live – au avut DJ. Nu prea s-a dansat – un singur „dans” condus de ginerică, în care lumea era cârnat în spatele lui, ţinându-se unul pe altul de mijloc, iar el mergea pe unde avea chef, iar lumea trebuia să-l urmeze. La fel de interesant ca şi jocul. În rest, câteva bluzuri, o polka, câteva Guano Apes, câteva Eminem, şi country la greu. Oamenii oricum erau ocupaţi cu beutul.

Şi uite-aşa am realizat cât de mişto sunt obiceiurile româneşti, şi ce tradiţii frumoase avem noi, şi cât de mult se pot distra oamenii la o nuntă, când se face o horă cu o sută de oameni, de exemplu.

Legat de participanţi, aţi putea crede că-s puţini. De fapt, nu sunt. Nu sunt nici mulţi, a fost o nuntă medie. Un alt coleg, care-a avut 60 de invitaţi, se cam plângea c-a fost nebunie mare. Când a auzit că pe la noi se mai întâmplă şi cu câte 5-6-7-8 sute de oameni, m-a întrebat dacă ăia sunt din tot satul...

Ah, da, şi cireaşa de pe tort – e doar o metaforă, să ne înţelegem, daaa? – având în vedere că toată povestea asta s-a desfăşurat în cehă, cu excepţia puţinelor momente în care-am încercat să interacţionăm cu lumea în diverse combinaţii de germană şi engleză, a fost exact ca în „Nuntă mută”, cu excepţia faptului că auzeam totul, dar nu înţelegeam nimic...

Acum ginerică e plecat în "luna de miere": 3 zile la un hotel, la vreo 150km de casă, cu "jacuzzi and champagne and room-service just for us"...

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia II

2010-08-05T13:51:00.001+02:00

Deci, trecurăm de Malko Tarnovo, şi reuşirăm să ajungem la turci. Adică la punctul de trecere a frontierei. Acolo, altă distracţie. Să luăm viza. Mă aşez la un ghişeu unde era coadă. Turcul care stătea la coadă îşi spunea povestea vieţii. Aşa că mă reped la alt birou de unde tocmai plecase un grup. Mă gândeam cu groază că poate şi ăştia vor să vadă ce AK-uri am în portbagaj şi ar fi trebuit să le zic celebra poveste cu „puţintică răbdare, stimabili mustăcioşi”. N-a fost cazul de portbagaj, dar a trebuit să mă plimb pe la vreo 3 ghişee şi să încerc să le explic de ce n-am o destinaţie specifică, în afară de Turcia. În fine, după ultimul stop la duty-free pentru proviziile strategice de ţigări, intrăm efectiv în Turcia.

Mă. Deci mă. Ce străzi, ce sentiment, ce peisaje... să mergi cu 140 la oră pe o şosea ca’n palmă, singur pe drum, pe dealuri cu multe viraje... speechless. Atât am avut de zis.

În fine, intrăm din ce în ce mai adânc în ţara şi cultura lor. Ne oprim într-un orăşel să schimbăm nişte euro şi să luăm ceva d’ale gurii. Bănci deschise sau exchange office la ora aia, ioc. Ioc care, apropo, e cuvânt turcesc. Deci merg la relaţii cu clienţii şi într-un final reuşesc să-l fac să înţeleagă pe unul dintre duduii de-acolo că vreau să schimb euro în lire turceşti. Nici o problemă, doar că trebuie să cumpăr ceva. Atunci să fie un Camel. O altă hârtie decât una de 50 euro n-am? Ba da, iete una de 200. A belit ochii. Nu e bună? Stai că mai am una, mai mare. Ah, nu e nevoie? Atunci ia alta, tot de 50. Într-un final, la o paritate de aproape 1:2, am reuşit să punem mâna pe primele lire. Luăm mâncare de la un fast-food la pachet, după ce trebuie să dau din braţe, ca să-l întreb dacă are şi pui, nu numai vacă şi oaie. Ne îndreptăm spre Istanbul.

Vectrele sunt nişte maşini belea, dar au o bubă la partea electrică: au prostul obicei să ardă becurile. Drept urmare, ştiind că una din poziţii era dusă, nu mi-am făcut prea multe griji din cauza indicatorului de bord. Numai că ne opreşte miliţia să ne dea o veste minunată: faza scurtă de pe aceeaşi parte era la fel de futută. Acum, aveam de ales: ori sun la servis, şi vin să mă tracteze cu platforma până la cel mai apropiat servis, schimb becul şi-mi văd de drum, ori... ne înţelegem. Prima variantă mă costă cam 500 lire. Adică conform parităţii deja experimentate, cam 250 euro. Varianta cu înţelesul a venit după câteva minute de convorbire în care ne-am înţeles ca turcii. Cât? Pentru că suntem din ţara lui Hagi, 150 lire. Păi coaie, eşti dus cu pluta, n-am atâţia bani! Atunci 70 euro. Actele mele şi-ale maşinii erau la ei, evident. Nevasta şi maşina erau la vreo 20m. Când mă duc la trezorierul şef să-i cer bani, turbează. Ia 50 de euro şi se duce la ei. Se întoarce peste câteva minute cu actele, timp în care pleacă şi ei, mi-aruncă o privire de genul „ce te-ai face tu fără mine...” şi hai să căutăm becuri. Băieţi cuminţi, miliţiştii ne ziseseră că putem merge cu faza lungă pe autostradă vreo 7 km, până la primul peco, şi acolo să facem manevra salvatoare de bani. Cât de greu poate fi să găseşti un bec H7 de 12V la ora 10 jumate noaptea, în Turcia? După câte s-a văzut, aproape imposibil. Pentru că la două ore de la incident, şi vreo 12 staţii de alimentare vizitate, noi încă nu găsiserăm becul buclucaş. Într-un final apoteotic, in’sha Allah, reuşeşte un puşti să dea un telefon, apare un nene pregătit de scandal, şi după 20 euro, echivalentul în lire turceşti, plecăm mai departe cu totul în regulă.

Prima noapte pe tărâmul turcesc petrecută într-un motorest, spre fostul Constantinopole. La ora 6, dimineaţa următoare, maşina deja gonea spre fosta capitală a imperiului. Acum, pentru cei care nu ştiţi: Istanbulul are o lungime de la un capăt la altul, pe şosea, de aproximativ 80 km. „Oau!!!” – aşa am zis şi eu.

O altă informaţie relativ importantă pentru şoferii care merg prima oară la turci, este că nu există viniete. Nu există decât taxe de autostradă, care se plătesc fie cu un card special, la intrarea şi ieşirea de pe autostradă, fie în mod automat, la ieşirea de pe ea.

Deci, intrăm în suburbiile Istanbulului. Salutăm mările şi gonim spre destinaţia noastră, oricare ar fi ea. Înainte de toate, hai să încercăm să punem hărţile pe GPS. Operaţiune total eşuată, după vreo 2 ore de încercări, soldate cu transformarea dispozitivului care-ar fi trebuit să ne fie salvator, într-o bucată de cărămidă. Da, dar una care era foarte plăcută la atingere. Noroc că luasem o hartă mare cu Turcia dintr-un peco de la marginea Istanbulului.

Izmit, Yalova, Gemlik, Mudanya, ne oprim în Zeytinbagi. Un mic port fost grecesc, din 1923 turcesc, în apropierea insulei unde e ţinut băietu’ lu’ lideru’ kurd (ca o paranteză, e singurul locuitor al unei insule, fostă colonie penitenciară. Deci are ditamai căsoiu’ gen Alcatraz, numa’ pentru el. Plus încă – din câte-am înţeles de la Ilie – vreo 2500 paznici pe uscat apă şi aer. În permanenţă...). Hai să căutăm o cazare. Există vreo 5 hoteluri, dintre care şi unul de lux, la vreo 270 lire, dar până la urmă, ne hotărâm să stăm la un hotel de 90 lire. Alegere extrem de inspirată: patronul, foarte prietenos, fost inginer textil, ne dă bomba: aaaa, păi mai e un rumân p-aci. Hai, schimbaţi-vă, faceţi un duş şi vă duc la magazinul lui de suveniruri de pe plajă. Super tare.

Şi uite-aşa îl cunoaştem noi pe Ilie. Prima repriză, luăm câteva suveniruri de la el, pentru neamuri şi rude, şi muierea primeşte şi-un mic cadou din partea lu’ patronache de hotel, aşa, c’aşa-i frumos. A doua, ieşim toţi 4 la cină, la o terasă pe malul mării învolburate. Repriza a 3-a, dimineaţa următoare, trecem să-l salutăm pe Ilie înainte de plecare, şi se lasă cu o altă discuţie la un suc.

Ce e cu adevărat fascinant în Zeytinbagi e aerul ăla aparte de sătuc pescăresc tradiţional, cu oameni care se ştiu toţi între ei, cu tarabe cu peşte şi fructe de mare proaspete, cu alte tarabe cu ulei de măsline şi săpun de casă făcut din aceleaşi ingrediente, cu bătrâni care stau adunaţi în faţa câte unei prăvălii cu aspect de anii '20, citind ziarul şi sorbindu-şi tradiţionalul ceai, şi care te privesc cu un amestec de curiozitate şi intrigă când te văd că nu eşti d'al lor, cu vânzători ambulaţi de fructe proaspete, cu pădurile lor de măslini şi smochini care efectiv împânzesc dealurile din jur, cu delicioasele produse pescăreşti de la celebrul restaurant "Liman" care e deţinut de aceeaşi familie de 6 generaţii... Toate astea le poate înţelege doar cineva care a văzut deja aşa ceva. Pur şi simplu ai o senzaţie aparte, de linişte, de calm, de împăcare cu tine însuţi, mai ales când vezi şi auzi valurile mării spărgându-se de mica faleză la 10 metri de masa unde-ţi iei cina...

Într-un final, reuşim să plecăm. Destinaţia: Efes şi Kuşadasi.

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia I

2010-08-04T10:06:00.001+02:00

După multă nebuneală, a venit şi momentul apocaliptic: plecarea. Marea aventură în Orientul Apropiat urma să înceapă la o oră matinală a noii dimineţi, nicidecum aşa cum era plănuit, de cu seara precedentă. Aşa că uite-ne pe noi, făcând ultimul drum cu bagajele la maşină, şi direcţia Vamă. Reuşisem să iau un Garmin nou, un 205W, model de bază, care n-avea în momentul achiziţionării decât harta României, urmând ca ulterior să-i pun eu hărţile necesare pentru Turcia, respectiv pe unde vom mai fi ajuns. Din cauză că a trebuit să aştept până au venit hărţile, plecarea a fost întârziată cu un motiv bine întemeiat: am plecat cu imaginea Europei pe calculator. De bine, de rău, în România, Garminul e ok. Adică deşi m-a trecut prin centrul Bucureştiului (lucru bun, dealtfel, fiind cam 3 jumate dimineaţa), m-a scos bine unde trebuia. Adică în Vamă. Asta se întâmpla pe la ora 10 dimineaţa. Acolo, un potop de distracţii (la propriu): venea ploaia – de fapt, ne-a prins, a trebuit să ne întoarcem în Mangalia să schimbăm leii în euro şi să facem plinul (toate astea pe o ploaie torenţială) şi într-un final, am reuşit să ajungem la ghereta cu Bulgaria.

Întâmplător, ajung la bulgaru’ de serviciu cu un moldovean. Eu primul. Iau vinieta pe „ziua respectivă, plus încă şase” pentru 10 leve, respectiv 5 euro. Moldoveanul, în schimb, nu reuşea să se înţeleagă cu bulgarul (în româneşte) vizavi de întrebarea dacă „azi plus încă şase zile” fac o săptămână. I-am lăsat dezbătând problema în ruso-bulgărească, şi-am luat drumurile bulgăreşti în ~~piept~~ radiator. Fusesem prevenit să nu cumva să trec noaptea prin munţi, aşa că trăgeam tare. N-a fost cazul, ~~în primul rând pentru că n-am mers prin munţi, şi în al doilea rând~~ pentru că pe seară încercam deja să ieşim din acea ţară minunată.

Pe bune, sărăcia lucie a bulgarilor se vede încă de la graniţă. Graniţa cu noi, care vasăzică, pentru că în sud e cam altă lume. La polul opus se situează numărul de centrale eoliene, care la bulgari cresc asemeni celebrilor castraveţi. Sau, după cum am putut observa, asemeni curvelor.

Revenind la minunatul meu Garmin, după cum am zis, n-avea decât harta României. Reuşisem să iau o hartă a Turciei, dar încă n-o pusesem în aparat. Urma s-o fac pe drum, pe undeva. Deci în Bulgaria, ioc orientare. Mergând pe principiul „când nu ştii încotro, fă dreapta”, am reuşit să ieşim cu bine din Varna atât de bine semnalizată. Nu.

În Bulgaria se vorbeşte româna pe sponci, şi doar în jumătatea superioară. Sau se vorbeşte mai bine decât se arată. Cert e că ceva-ceva se înţelege.

Şi mă, cât de săraci ar fi, în sud e o opulenţă incredibilă. Staţiunile lor de la Marea Neagă, cele din sud, cel puţin, sunt absolut de-men-ţi-a-le. Păi comparaţia cu ce se întâmplă pe acelaşi ţărm, dar în spaţiul din nordul graniţei, e absolut depăşită. Ce Waterpark din Mamaia, ce Costineşti, ce Eforii, ce preţuri, ce alge, ce câini, ce mizerii, toate astea-s dintr-un alt film. Mult mai prost.

Într-un final apoteotic, am reuşit să ajungem spre graniţa cu Turcia. Nu înainte de a străbate nişte interminabili kilometri (ei ziceau ceva de vreo 18, eu cred c-au fost vreo 38, dar nu asta contează), prin peisaje de genul „Wrong Turn” (filmat în Bulgaria, daaaaaa?), cu drumuri extrem de proaste, înguste şi neumblate. Şi pe mărgini multe clădiri părăsite (gen Shining). Până la urmă am dat exact în postul de graniţă. Partea bulgară. Vă rugăm să aşteptaţi câteva minute. Ok, am aşteptat câteva minute în faţa unei bariere. Apoi, fără nici o verificare de nici un fel, am fost poftiţi să trecem mai departe. Bun aşa. Următorul post trebuia să fie cel turc. N-a fost. A fost tot bulgăresc. Şi mult mai mare. Şi mai insistent. Au vrut paşapoartele. Apoi actele maşinii. Apoi au vrut să vadă ce e-n portbagaj.

Aici a început distracţia. Pentru că mirobolantul în cauză are o meteahnă: nu mai vrea să se deschidă decât când dezactivezi alarma, după ce maşina a fost încuiată un număr variabil de minute. Acum, încercaţi să vă imaginaţi ce faţă au făcut cei 5 vameşi strânşi în jurul nostru când am încercat să le explic într-o limbă moartă pentru ei – respectiv engleza – că trebuie să aştepte niţel, că am o problemă la portbagaj. Mesajul transmis de feţele lor era extrem de transparent: arme, droguri, marfă de contrabandă. Urma o mare dezamăgire pentru ei, pentru care cred că au meritat să aştepte aproximativ 15 minute. Timp în care ne bălăngăneam picioarele aşezaţi pe masa de tablă din faţa punctului de trecere vamală, ne uitam cum trec alţii, şi ne gândeam amuzaţi (sau nu) cum urma să ne petrecem noaptea în vama bulgară. Până la urmă, când am reuşit să deschidem inculpatul, şi vameşii au văzut ce haos trona acolo, s-au mulţumit să se uite cu de’amănuntul la o tigaie luată la prima oră din Real Mangalia, şi cu eticheta încă pe ea. Palacinky? Da, coaie, de clătite. Nu te uita, că nu ţi-o las nici să mă pui să mă întorc. O seară bună, direcţia Turkiye.

Şi uite-aşa reuşirăm să trecem din Europa în Asia Mică.

Olivier, canadianul

2010-08-02T22:30:00.001+02:00

Înainte de-a începe saga turcească, voiam să vă zic despre Olivier, până nu uit. Deşi întâlnirea cu el, absolut întâmplătoare, a avut o oarecare rezonanţă asupra mea...

Olivier e canadian de origine. De asemenea, judecând după aspect şi sacul de dormit pe care-l avea cu el, pare şi homeless. Sau foarte aproape de aşa ceva.

Pe Olivier l-am întâlnit în Gent. Începuse să plouă şi m-am adăpostit pe prispa poştei, admirând catedrala. Aveam căştile în urechi, şi l-am văzut lângă mine, dar nu i-am dat prea multă importanţă la început. Am decis să nu-l mai ignor când l-am auzit cerându-mi o ţigară. În engleză. I-am dat, şi-am început să vorbim. De fapt, mai mult el.

Deci, părinţii lui au plecat din Canada de mulţi ani şi s-au stabilit în Belgia. N-a vrut să-mi spună ce s-a întâmplat de-a ajuns aşa, şi nici eu n-am insistat aiurea. Din una într-alta, mi-a zis că-şi petrece timpul desenând. Şi mi-a arătat şi caietele lui cu desene – mă rog, câte mai avea, pentru că se pare că restul i le furase cineva. Trecând peste faptul că cred că-şi şi injectase ceva, avea ceva talent. L-am întrebat cum vede imaginile care le desenează, şi mi-a spus că întâi le visează, apoi le vede în cap şi încearcă să le dea o formă pe foaie.

De fapt, ceea ce m-a făcut Olivier să văd e că poţi găsi oameni interesanţi oriunde-ai merge, şi nu condiţia socială te face să fii ce eşti. Pentru mine, Olivier e un om care deşi înfrânt, nu e învins.

I-am lăsat restul de ţigări din pachet...

Z'back

2010-08-01T18:04:00.000+02:00

Mda, deci m-am întors. Înainte de-a începe povestea cu cum fu pe la turci, mai am de zis vreo două despre un personaj interesant întâlnit în Gent.

Cât despre experienţa turcă, nu pot zice decât c-a fost mişto. Foarte. Atâta doar că n-am editat nici o poză. Şi-s multe rău...

Stay tuned.

Un nou sfârşit, un nou început...

2010-06-24T23:24:00.002+02:00

Ultima seară. Mâine am întins-o. Corecţie: mâine plec. Părerea mea despre ţara asta s-a schimbat puţin datorită oamenilor – aceiaşi oameni care m-au făcut să am o iniţială părere proastă. Per ansamblu, tot nu mi-ar plăcea să stau aici, dar trebuie să recunosc că am trăit o experienţă interesantă. Am cunoscut oameni interesanţi, unii mi-au plăcut mai mult decât alţii, pe unii din ei mi-ar plăcea să-i revăd pe viitor, poate în condiţii mai favorabile, am văzut locuri frumoase, am avut ocazia să descopăr lucruri noi despre mine, mi-am stabilit nişte ţinte de viitor. Un lucru foarte important pe care l-am descoperit aici e că dacă nu-ţi înfrunţi demonii şi temerile, n-o să scapi niciodată de ei. Toate astea n-ar fi fost posibile dacă nu trăiam toată povestea asta. O să revin asupra temei.

Fiind ultima seară, m-am ospătat regeşte, cu un mic festin care să celebreze/comemoreze timpul petrecut aici. Actualmente e ora 11, eu stau şi scriu textul ăsta pe balcon, cu o ţigare în colţul gurii, savurând un apus sângeriu peste Bruxelles. N-am nici un chef să fac bagajele, am atâtea lucruri de strâns, dar nici o tragere de inimă. Mai trebuie să fac şi ordine în apartament, dar mai e şi mâine o zi. Simt că o mică parte din mine va rămâne aici, ca în orice loc pe unde-am fost şi în toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi cu care am interacţionat. Mâine, când voi fi pus totul în maşină şi voi închide portiera, voi avea o mică strângere de inimă, la fel cum am avut când am avut în Etiopia. Şi acolo am avut reticenţe la început, şi acolo am avut neplăceri iniţiale, dar la fel ca şi continentul negru, şi experienţa belgiană m-a învăţat ceva. Despre mine, în primul rând. Şi despre viaţă şi lucruri, în general. Şi mai ales, despre oameni, despre necazurile şi bucuriile lor.

Sunt deja la a 3-a ţigară şi încă n-am chef de nimic...

Fiind ultima seară, mă simt puţin trist că plec, dar orice sfârşit de drum e începutul altuia...

Mă bag să văd ultimele episoade din Californication...

Să începe vacanţili

2010-06-24T10:00:00.002+02:00

Cum poţi să te superi pe băieţii ăştia, mă? Când ei îs atât de cuminţi încât mă lasă să mă uit la Californication în timpul serviciului şi-s atât de buni încât m-au plătit să fiu în vacaţă o lună şi ceva? Bine, nu e vina lor că-s retarzi şi nu-s în stare să-şi aibă grijă de rahatul propriu, de-a trebuit să plătească bani grei pentru noi, să venim să le reparăm greşelile...

Şi io care mă plângeam că am o viaţă nasoală...

Gent in HDR II

2010-06-24T09:11:00.000+02:00

Necenzurat

2010-06-23T14:23:00.000+02:00

Ieri, aflu că un coleg pleacă în Venezuela pentru cel puţin juma de an. Sau a plecat deja. Iar io stau în fututa asta de Europă rasistă şi xenofobă... Elveţia se pare că nu mai are de lucru, Belgia nici atât, poate Rwanda sau Algeria, dac-ar fi, dar e destul de improbabil. Şi ăsta, care abia se-ntorsese din Tunisia, acu’ se duce în America de Sud...

Să nu-ţi bagi pula?! Mă duc sa bag o ţâgare...

Gent in HDR III

2010-06-23T11:26:00.000+02:00

Gent in HDR I

2010-06-22T18:09:00.004+02:00

Deci, pe foarte scurt despre Gent. E un orăşel drăguţ, cu oameni prietenoşi. Bine, majoritatea sunt studenţi sau prin apropiere, Gent fiind cel mai mare centru universitar belgian la ora actuală (de câţiva ani „l-a făcut” pe Leuven).

Am avut baftă de lipsa turiştilor, poate şi din cauza ploii. Atenţie, cei care mergeţi, gara e la vreo 20-30 min de centrul vechi. Întrebaţi, toată lumea vorbeşte engleză ;).

Cam tot timpul a plouat, aşa că între două reprize încercam să mai văd de unde să mai prind câte ceva. La un moment dat, în timp ce mă adăposteam de ploaie, l-am cunoscut pe Olivier – un homeless canadian. Dar o să vă zic altă dată de el, cu câteva poze şi tot tacâmul.

Neavând după mine decât 55-200'le şi 500'le, nu prea m-am putut mişca în voie, dar am reuşit să scot 3 cadre. HDR-uri.

Aşa că, fără alte inutilităţi, Gent în HDR, partea I.

Swansong

2010-06-17T11:35:00.000+02:00

Tot în Brugge.

Untitled

2010-06-16T00:57:00.000+02:00

Cât de uşor e să dai o formă tangibilă şi deci, uşor transmisibilă lucrurilor pe care le gândeşti şi simţi? Mai ales când acele lucruri sunt extrem de auto-centrate? Mie mi se pare greu...

Văd – încă o dată – că viaţa sau vreun destin extrem de ironic are grijă ca atunci când te înneci, să-ţi îndese în gură şi nişte rahat. Aşa, pentru un plus de distracţie. Pentru că se poate.

Azi, colegu' a avut o discuţie extrem de aprinsă cu o juma-de-om cu care lucrează la proiect. Prima urmare: ea aproape că începuse să plângă. Bine, nu-i iau apărarea ei, că şi ea are bube. Multe. Dar când ăştia doi se bălăcăreau ca la fermoarul cortului, eu încercam să nu mă pufnească râsul. A doua urmare: ea s-a dus să plângă pe umărul şefilor. Evident, în 10 minute, boşii disponibili – a se înţelege şeful de filială şi încă doi de sub el – făceau şedinţă cu cei doi beligeranţi. Asta se întâmpla înainte de prânz. După, am fost abordat subtil de unul dintre ăia marii cu privire la comportamentul general al colegului. Să vezi atunci cum mi se învârteau rotiţele încercând să zic ceva diplomatic şi din care toată lumea să aibă de câştigat. Sau să nu piardă. Prea mult....

Am plecat la 7 şi ceva de la muncă. Magazine de mâncare, deschise, zero. Aşa că mă pun să decongelez un pui, în timp ce ăsta intră să-şi vadă mailu' înainte de a-şi stinge furia în bere. Belgiană, biensur. Când îl aud cu „fuckin shit” şi altele din aceeaşi categorie, am ştiut că s-a întâmplat ceva rău. Ceva probleme cu fie-sa. Până la urmă a plecat în pub. A venit trotilat, şi cică mâine nu serveşte muncă. Şi-ar aştepta şi nişte scuze, pe care cred c-o să le aştepte mult şi bine. Mai grav e că se gândeşte să-şi bage pula şi să plece. Ghici cine o să rămână să-l suplinească şi să lucreze cu madam „juma de metru, 12 kile”...

În fine. Voiam să zic mai multe, mult mai multe. Dar am realizat, din nou, că nu contează. Tot rahatul ăsta pe care-l numim viaţă şi pe care trebuie să-l mâncăm până la capăt, de fapt e o invenţie a noastă. O motivaţie proastă ca să ne plângem de milă. De fapt lucrurile sunt aşa cum sunt, indiferent că ne plac sau nu.

Am o mulţime de drafturi începute care aşteaptă cuminţi să mă declar mulţumit de o formă care să le permită publicare. Deocamdată sunt în pană de inspiraţie. Sau de inteligenţă. Până la urmă, nu e nici o diferenţă....

Mi-e dor de mici...

Bruges

2010-06-13T23:02:00.000+02:00

Sâmbătă m-am trezit cu curu'n sus. Şi la propriu, şi la figurat. Mă trezisem din frumuseţea mea de vis erotic în cel mai nepotrivit moment: exact când eram gata să încep acţiunea. Micul dejun, destul de mic, l-am luat în timp ce verificam vremea şi mersul trenurilor. Într-un final, pe la 11:25 am reuşit să mă urnesc către gară. Planul era ca de la două fără, când aş fi ajuns în Brugge, să văd ce e de văzut, apoi să aştept liniştit seara, să prind un apus frumos.

Până în Bruxelles am mers fără bilet, pentru că naşu' n-a binevoit să vină să stăm de vorbă. În Bruxelles Nord am avut timp numai să-mi iau biletul şi să mă urc în tren. Ţigara pe care speram s-o fumez înainte de-a mă sui în tren a trebuit să aştepte până în Bruges. Plus că trenul ăla parcă era de navetişti. Plin. Ochi. Şi bine-nţeles, cam 93,12% din navetiştii mei mergeau... ghici unde? Exact. Bruges.

Bon. Eram entuziasmat, vremea se anunţa perfectă (17-18 grade, cer senin), eu eram în toane bune. Ajung pe peron şi o iau la pas către centru. Reuşesc să ajung fără mari probleme în piaţa centrală. De fapt, nu, trebuie menţionat un alt amănunt înainte: fiecare pas pe care-l făceam către destinaţie, mi-era acompaniat de cei ai celorlalţi 65194 turişti care mergeau deodată cu mine. Deja pe străduţa îngustă care ducea spre piaţa centrală, era buluc de lume. Cred că nu mai e cazul să menţionez cum arăta piaţa aia...

Trebuie să recunosc, am fost dezamăgit. Rău. Mă, n-aveai loc să arunci un ac. Şi toţi, mă, da' toţi, într-un spirit ancestral de turmă, făceau circuitul. Acelaşi circuit, în aceeaşi ordine. O mare masă de oameni care se mişcă la unison. O grămadă de oameni cu aparate şi obiective pentru care i-aş fi scalpat, care stăteau cot la cot cu d-alde dăştia cu săpunuri şi făceau ACELEAŞI poze din ACELEAŞI unghiuri. Cred că senzaţia mea se poate compara destul de uşor cu partea din Matrix când se face agentu' ăla jmecher în ţ-şpe mii de părţi. Mda. Senzaţia de nemulţumire mi-a fost afectată şi de faptul că majoritatea turnurilor erau cu schele pe ele. Iar cel mai mic obiectiv al meu era de 50. Imaginaţi-vă frustrarea mea când am văzut străduţele alea de 5 m, şi toate pline de turişti...

Am luat-o deci la pas. Când crezusem c-am scăpat de turistus enervantus, am ajuns la canale. După cum ştie orice socio-zoo-botanolog, canalele din Bruges sunt unul din mediile preferate de proliferare ale mai-sus-amintitei specii. Am băgat câteva ţigări de nervi în timp ce mă uitam la disperarea unora de-a prinde un loc într-o plimbare cu barca de 10 minute şi 7 euro, după care am luat-o la pas unde m-au dus ochii.

În mod (deloc) surprinzător, la nici 10 minute de mers pe jos de zona centrală, străzile erau aproape pustii. Bine, la asta poate contribuie şi faptul că nu prea e mare lucru de văzut. Dar oricum, se putea respira.

O plimbare pe malul canalelor e foarte relaxantă. Mai ales când vezi triatloniştii ieşind epuizaţi din apa rece. După episodul ăsta, am luat-o iar înspre piaţă, mai optimist. Voiam să văd ce unghiuri am să prind un apus memorabil. Evident că geniu cum m-a făcut mama, busola am lăsat-o acasă. Aşa că folosindu-mă de ceas (un motiv în plus să mă felicit încă o dată pentru decizia înţeleaptă de-a purta ceas), am determinat cu precizie unde urma să apună soarele. Care se gândea „în spatele clădirilor ălora înalte, de nu se vede nimic”, a nimerit-o. Unghiuri nu, vizibilitate nu, puhoi de lume da.... hai acas.

Am fost dezamăgit de experienţa asta. Sincer, nu ştiu la ce mă aşteptam, dar au cam început să se strângă. Nu mă am bine deloc cu ţara asta. Nu mi se potriveşte. N-aş putea să spun de ce, că în alte părţi n-am mai avut senzaţia asta.

În fine. Pe tren, am nimerit într-o ceată de grădiniţă. Mă, am râs tot drumu' de ce făceau teroriştii ăia. Săracele educatoare, alergau dintr-un cap al compartimentului în celălalt, să le dea creioane colorate, să le schimbe cartonaşele cu care se jucau, să le dea jeleuri sau napolitane, să-i potolească... O nebunie. Dar o nebunie frumoasă...

Mulţămesc, bine...

2010-06-10T16:16:00.000+02:00

Mă simt aiurea. Am făcut zilele astea nişte greşeli de copil mic. Sau de începător. Sau de om obosit care are nevoie de un concediu. Ideea e c-am greşit.

Mă deprimă vremea asta britanică. Când ţi-e lumea mai dragă şi vrei să ieşi din casă, te uiţi pe geam şi vezi că plouă. Şi atunci îţi bagi ce-ai mai de preţ în ea de viaţă, şi începi să te uiţi la Californication. Faptul că râd (chiar dacă de unul singur), mă face să mai ignor toate rahaturile astea.

Mi-e dor de ţară şi de semenii mei, aşa bosumflaţi şi parveniţi şi măgari şi oricum mai sunt ei. Mi-e dor de ei, că-s ai mei, şi mereu vor fi, chiar dacă după câteva zile în compania lor îmi va veni să-mi bag iar, şi să fug cât pot de repede.

Mă stresează gândul că a trecut FOARTE mult de când aparatul foto stă cuminte în colţul lui şi nu îndrăzneşte să zică nimic. Până la urmă, nu e vina lui că subsemnatul trece printr-o pasă proastă.

Mă frustrează faptul că vin la serviciu numai ca să mă uit la ceas în aşteptarea prânzului. E atâta activitate creatoare aici, încât nu ştiu de ce nu angajează pubertini să facă treaba pe care-o fac eu.

Mă disperă gândirea managerială care ţipă sus şi tare că e criză, dar pe de altă parte fute banii de-ţi stă mintea-n loc.

Mă îngreţoşează jepatu’ ăsta de coleg, care (cam ca toţi conaţionalii lui, de altfel) se simte foarte bine în pielea lui, oricât de mult ar atârna ea. Atât de bine încât îi aud băşinile de la mine din cameră, în timp ce stau cu căştile pe urechi – deh, io-s mai de la ţară... În acelaşi timp, mă uimeşte zgârcenia care-l împiedică să dea nişte bani pe ceva de trebuinţă (mâncare, de exemplu: preferă să meargă cu maşina firmei la un magazin mai ieftin, dar la 15 km, pentru o economie de 1-2 euro), dar cheltuie 35 coco pe băutură. Într-o singură seară.

Mă cuprinde nostalgia când văd drumurile ăstora. Mi-aduc aminte de Otopeni-ul şi Băneasa noastră. Diferenţa e că p-ale noastre se rup suspensii de Logane, iar p-ale lor, de Audi, Bentley, Opel şi Ducati. Ah, da, şi numerele de înmatriculare sunt puţin diferite. Şi n-am văzut (cel puţin până acum) căruţe. În rest, mă simt ca acasă, când iau câte-o bucurie la 70 la oră, de-mi sar toate cele în grumaz.

Sunt dezamăgit că acum două săptămâni am vrut să merg în Bruges, şi-a plouat. Deci am stat acasă. Săptămâna trecută am vrut să merg iar, dar vineri seara am reuşit să-mi fut telefonul încercând să pun pe el Android, aşa că tot uikendul am stat să iau de pe net cu 3kbps diverse versiuni de soft. Deci iar am stat acasă. Deh, prostia se plăteşte... Uikendul ăsta poate să vină şi mama tsunami-urilor, că ştie unde mă găseşte. În Bruges.

Deci, mulţumesc de întrebare, fac excelent. Voi ce mai faceţi?

Drop the A-bomb on Tel-Aviv

2010-06-01T10:58:00.001+02:00

Azi îs trigger-happy. Mai bine că n-am acces la armurerie. În schimb, un fel de verişoară de-a mea cică are un pretenar evreu, care stă în ţară de ceva timp şi vorbeşte româna destul de bine (afirmaţie netestată încă). Pe care, din totală nefericire, nu l-am întâlnit încă. Dar abia aştept. Bine, s-ar putea să fie OM, şi atunci m-aş bucura mai mult decât să-l iau la ulă pentru ce fac meseriaşii lui, dar oricum, aştept cu mare interes să-l cunosc.

De ce, o să mă întrebaţi. Eh, uite d’asta.

Cine are noroc, are, şai la lai lai lalaaaaai...

2010-05-31T09:52:00.001+02:00

Azi vorbim despre cât de norocoşi îs unii. Şi cât îs alţii de nu. Şi legăm povestea de un maus nenorocit.

Ei bine, în munca mea, un maus e vital. Adică îmi pot face treaba şi fără el, dar e muuult mai comod cu, decât fără. Exact, am ajuns şi io la vârsta aia la care încep să mă gândesc cum să fac să-mi fie totul cât mai cosy, aşa. Cred că toţi – generaţia haicinci nu se pune – ne-am bucurat când am trecut de la mauşii cu bilă la ăia optici. Io-s unu’ dintre ei.

Dup’aia am avut o revelaţie: wireless! Duamne, ce bine era să stai în pat şi să te joci cu mausul pe calc de la 2 metri! Atunci mi-am luat primul kit wireless. Unul de la Microshit. M-a ţinut câteva luni. Mausul nu voia de nici un chip să meargă normal, iar tastatura îmi păpa câte 4 acumulatori AA de 1600 mAh la 2 săptămâni. Exorbitant. Apoi, ca să fie treaba cât mai bună, s-au futut şi mausul, şi tastatura. Nu-mi mai aduc aminte de ce nu m-am dus înapoi la firmă să le dau shiturile înapoi.

M-am bucurat şi mai mult când ăştia de la muncă, într-o apreciere unică şi de nemaiîntâlnit a calităţilor mele (nemaiîntâlnită decât la ceilalţi 200+ colegi ai mei din oraş, plus celelalte zeci de mii din lume) mi-a dat, pe lângă compuţăr, şi un maus şi-o tastatură, ca să-mi fac treaba mai bine. Am fost în extaz. Ambele harwired pe USB. A fost ok, pentru birou. Dar când eşti prin cine ştie ce locuri, parcă e mai bine să ai un wireless, nu? Aşa că am strâns din biuci şi anul trecut mi-am luat un Logitech. Simplu şi ieftin. Cel mai de jos. Bă, dar era mişto. N-am avut nici o treabă cu el. Atâta tot că după câteva zile am realizat că n-ar strica să am unul care să se muleze mai bine în labă. Aşa că p-ăsta l-a luat muierea, iar eu m-am upgradat la un Trust.

Bă, ăsta a fost The SHJT. Marfă rău. Numai că de vreo săptămână şi ceva, nu prea mai vrea să meargă. Probabil s-a săturat de căzături şi de condiţiile vitrege prin care trecem amândoi. Mno, am fost să-mi caut maus. Scumpe rău, mă nene. Dar îmi trebuia. Şi cum îmi rodeam io unghiile căutând o soluţie, am găsit-o. Adică am văzut-o. Kit wireless la juma de preţ, din cauză că are Y în loc de Z. Normal că m-a bufnit râsul – şi l-am luat. Din păcate, era Microshit. Ajuns acasă, am constatat cu nedisimulată bucurie că mausul merge d’ampulea. Plus că receiverul ăla era cât juma din Asia. Plm, aia era o ditamai arma albă! Adică neagră...

Bă, e de la drivere. Aşa mi-a zis micul geniu din mine. Aşa că m-am pus să instalez driverele. Hopaaa, vrea să-mi dezinstaleze ceva de la touchpad. Hai, fie, că le găsesc dup-aia pe net, n-are bai. Restart. Mausu’ meu tot ca o pulă mergea. L-am pus frumos înapoi în cutie (a se înţelege că l-am pus de la 4 metri în cutie, de vreo 12 ori, până am reuşit să-l aşez într-o poziţie frumoasă) şi a doua zi mă duc înapoi la magazin. Le zic să-şi ia shitu’ înapoi, că io vreau altceva. Amabili, oamenii m-au poftit să-mi aleg. Cum ideea de-a dea 60 sau 100 de coco pe un maus nu mi se părea chiar cel mai inteligent lucru, m-am oprit la ăsta.

Mi s-a părut o chestie tare mişto. După ce l-am luat ad labam, am văzut că e şi super plăcut la atingere – îţi dă o senzaţie tare catifelată şi de confort. Asta se întâmpla sâmbătă seara. Ieri m-am folosit de el şi-am fost super încântat.

Azi dimineaţă, în timp ce-mi făceam de lucru cu el în mână, îi moare cursoru’. Subit. Am scroll, dar n-am cursor. Wtf?! Am încercat să-l gâdil, l-am rugat frumos chiar. Pula. Azi cred că trebuie să mă duc înapoi la ăia şi le cer un card de client fidel.

Dar problema mea e alta. Bă, îmi TREBUIE MAUS! Microshit – nu mai vreau să mai aud de ei. Sincer, parcă nu mi-ar displăcea ăsta dar plm, să-mi vânz un rinichi ca să mi-l iau... şi dacă iar nu-mi merge? Să nu le fuţi muma’n cur...?!

Şi apropo, poate cineva să mă lămurească de ce acelaşi produs costă şi 100 de dulari în state, şi 100 euro în ţara europa? Atunci paritatea la ce mai e bună?!

Despre alţi oameni inteligenţi

2010-05-28T11:43:00.000+02:00

Ieri avui zi de shopinguit. Şi io, şi colegu’. Nu cred că am menţionat înainte, dar omu’ are gânduri de mutat în Belgia. Singur, fără famelie, că „după 20 ani de căsnicie, nu prea mai vrei să mai stai aşa de mult în prezenţa fameliei...” şi oricum, „womans is trouble, children is headache”, aşa că mai bine fără ei. Cu toate astea, s-a dat peste cap să o treacă pe fie'sa de un examen de matematică de anul I de facultate – a apelat la colegi şi cunoştinţe şi, vezi Doamne, „aia e matematică de doctorat, nu de facultate”. Normal, că fie-sa nu putea să treacă singură, că doar era în Franţa, într-un turneu cu trupa ei de suflători. Ah, nu v-am zis? E flautistă :))

Bun, deci el vrea să vină în Belgia, că e raiul pe pământ pentru el. Problema e că nu l-a chemat nimeni, iar el e şi ~~futul~~ fudul şi nu vrea să le zică nimic, nu se coboară el la nivelul ăsta... Şi chiar dacă ar fi să-i propună cineva ceva, el nu vorbeşte nici flamandă, nici franceză, iar germana o rupe în acelaşi accent de baltă de Michigan cu care vorbeşte şi americana sau scoţiana. Ergo, trebuie să înveţe flamandă. Şi ce modalitate mai bună decât dintr-o carte? Deci săptămâna trecută am fost cu el să-şi dea comanda de carte, iar ieri am fost iar cu el să şi-o ia. Şi şi-a luat-o. Şi cartea la fel.

Deci, ca să fie clar pentru toată lumea: cartea e în flamandă, despre flamandă. Şi-l întreb după ce ieşim din magazin, abia abţinându-mă să râd: "Mă, da’ dacă tu nu ştii deloc limba, cu ce te ajută să ai o carte într-o limbă pe care n-o ştii, dar vrei s-o înveţi?" "Păi nu, că am dicţionare pe net!!!" "Păi şi cartea asta atunci de ce-ai mai luat-o?!" "Păi nu, că fac notiţe pe ea." "Ah, deci ca să înţeleg şi io, tocmai ţi-ai luat un caiet de 18 euro..." N-a mai zis nimic.

Cred că ar trebui să încep o nouă rubrică, „Despre inteligenţă, în general”...

Bartender's break

2010-05-27T09:46:00.000+02:00

Brussel V

2010-05-26T14:40:00.000+02:00

Azi discutăm iar despre Bruxelles. Adică eu încerc să vă spulber miturile legate de capitala europeană and shit. Să începem dar cu începutul.

În Bruxelles se construieşte şi renovează destul de mult. Ergo, şantiere şi garduri de protecţie în foarte multe locuri. Ştii ce frustrant e să vezi o minunăţie de turn neo-gotic cu schele pe el? Te apucă aşa, un fel de nervi...

E plin de turişti. Mă, turişti d-ăia înrăiţi, cu aparate and shit. Şi ce-mi place mie la ăştia e că vezi extrem de bine spiritul de turmă. Toţi urmează aceeaşi cale, toţi vizitează aceleaşi obiective, în aceeaşi ordine, şi se freacă de aceleaşi statui. Evident, în faţa lu’ Manneken Pis şi a surioarei lui, ca şi la statuia-curvă (păi nu aşa se numeşte aia de care se freacă toţi...?!), era coadă. Mă, coadă, ca la lapte, mai ştii? Îţi venea rându’, puneai mâna, făceai poză, următorul. Exact ca în Seinfeld.

Cei mai enervanţi dintre toţi „turiştii” sunt însă ăştia:

În rest, se văd multe clădiri vechi, şi din fericire, nu toate în reconstrucţie.

A fost o zi destul de călduroasă pentru mine şi neobişnuit de călduroasă pentru ei. Aşa că ăştia mai micii, care încă nu-s închistaţi în cutumele sociale (dar au destul timp să recupereze), s-au îmbăiat într-o fântână, apoi au stat la pozat.

Interesant şi de apreciat e că toţi cei care m-au văzut că stau cu aparatul la ochi, au preferat să aştepte până termin, decât să-mi strice vizibilitatea. Impresionant...

Oricum, preferata mea din toată seria e asta:

Musiu este Godefroy de Bouillon. Din unghiul în care l-am prins, şi cu încadrarea asta, mi se părea că se ridică victorios purtând stindardul alb cu cruce roşie peste leşurile sarazine, iar turla bisericii e luminată de apusul sângeriu răsfrânt de norii aducători de furtună, care să cureţe baia de sânge. Am avut aşa, un moment mai special de comuniune cu el...

Brussel IV

2010-05-25T10:03:00.000+02:00

În uichend fusăi în Bruxel. Mă, capitala asta europeană a ulii, e un fel de mahala mai multinaţională, aşa. Adică vezi toate naţiile, religiile, gusturile şi păturile sociale. Şi nu pot spune că dau prea bine împreună. Şi mai e şi plin de turişti care freacă statui, să aibă noroc, şi stau cu aparatele la ochi. U know, japanese style. Personal, am fost dezamăgit şi de faptul că micii pişăcioşi sunt puşi în nişte poziţii d-ampulea, de nu poţi să tragi şi tu o poză decât ca toţi cocalarii, în faţa gardului de protecţie.

Deci, ca să înţelegeţi câţi străini sunt în Belgia, cred că e cazul să vă zic că-s cartiere de negri, musulmani, evrei, indieni, chineji, şamd. Şi ca să vă faceţi o idee vagă despre câţi negri nenaţionalizaţi îs p-aci, uite ce oferte le fac firmele:

Personal, mie Bruxelles-u’ mi se pare un mare kitch. Adică nu zic, sunt şi muzee, sunt şi restaurante, sunt multe de văzut, dar starea generală e o sufocare cauzată de străini. Plm, când a intră indieni în pub cu pălării şi flori de plastic de vânzare, brusc mă apucă un sentiment acut de „acasă”.

Revin cu poze din Bruxelles, pentru că sincer, după o juma de zi petrecută p-acolo, pe străzi, mă tem că nu pot zice mai mult. În schimb, pot să vi-l arăt pe musiu colegu’, în timpul antrenamentelor pentru „concertul” de vineri.

Brussel III

2010-05-22T14:23:00.000+02:00

Azi avem sfaturi practice: cum să te faci de CĂCAT. Big style. Hai, înainte de toate, să evaluăm premisele. Deci, se ia pub-ul cu pricina.

Şi trebuie menţionat un amănunt destul de relevant: musiu colegu' cu pricina s-a împrietenit destul de repede şi destul de nejustificat cu 2 “bucăţi”. Personal, nu mă încântă babeturile, aşa că i le-am lăsat lui. Normal, ca orice piţi bătrână care caută cărniţă tânără (deci, dacă vă zic că colegu' are undeva la 45-47 ani, şi e considerat „cărniţă tânără”, vă cam daţi seama despre experienţa „bucăţilor” - personal, aş estima undeva la 60-70, dar se poate să mă înşel, cosmetica asta face minuni...), când au auzit de chitara lu' musiu, au dat ochii pe spate şi-au stabilit ca vineri seara la ora 7 să facem un concert unplugged.

La 8 eram în pub-ul cu pricina (noi 2 şi chitara lui), şi nu era nimeni din cei pe care-i cunoscusem anterior. În schimb, după vreo 3 beri jumate au început să vină. După câteva episoade penibile (gen acordarea chitării folosind un dispozitiv de pe vremea patefonului, şi ieşitul din pub în mijlocul străzii „because they are make too much noisy”), vine Jimmy Hendrix înapoi, îşi ia chitara şi după ce o rog pe barmaniţă să oprească muzica, începe show-ul.

Încă o precizare. El cântă country. Pardon, lui îi place să creadă că cântă country. De fapt e o combinaţie de country propriu-zis şi muzica lor tradiţională. Şi ca să fie şi mai mişto, singurele cântece pe care le ştie sunt în cehă. Limbă care, după cum ştie orice copil de grădiniţă, e o limbă internaţională, care se vorbeşte mai ales în părţile Bruxelles-ului. Chiar mai are sens să mai menţionez că Aznavur ăsta al meu n-are voce deloc...?

Buuuuun, şi uite-l pe bondocul meu, cu chitara de gât. În mijlocul pub-ului. „Cântând” „country cehesc”. Flamanzilor. Primele vreo 20 secunde a fost linşte. Dup-aia a început toată lumea să vorbească. El cânta în continuare. La final, vreo 2-3 au aplaudat, iar în 5 secunde a pornit iar radioul. Jimmy al meu a fost şocat: „Whaaaat, they doesn't like this music?!”

A mai stat el niţel şi-a mai raţionat, după care a dat verdictul: nu-s sensibili la muzică. Nu contează că nu înţeleg limba şi poate el habar n-are să cânte, cert e că flamanzii ăştia nu ştiu să aprecieze ceva frumos.

Dup-aia, chitara lui a devenit obiect de făcut mişto şi scălâmbait a câtorva din bar, mai ales a celor două „bucăţi”. Care, pentru simplul fapt că au stat singure la masă, musiu le-a declarat fără drept de apel, lezbiene. Nu contează că erau căsătorite, în mintea lui de mascul feroce, „cântător de country”, ele erau căsătorite una cu cealaltă. Deci, pentru a menţine spiritul, de acum înainte o să le numim „cele doo lezbi”.

Un alt episod demn de menţionat e cel al dansului. Deci: muzica cânta, şi una din „cele doo lezbi” se apucă să danseze. Musiu tocmai venea de la budă, şi se opreşte lângă ea să „danseze”. Mă, ştiţi cum dansează ăia micii? Aşa era şi ăsta. Sau, mai bine zis, ca Elaine. Vă mai aduceţi aminte de ea?

Am rezistat eroic tendinţei de-a ieşi din bar „să fumez o ţigară”. Era prea amuzant ce se întâmpla înăuntru...

În fine, după alte câteva încercări nereuşite de-a se face popular, un domn mai bătrân şi cu prestanţă, care stătea la bar, a intrat în vorbă cu distrusu' meu. Eu n-am asistat la discuţie de la început, dar domnul în cauză, un fost cântăreţ în vârstă de aproximativ 80 de ani, era foarte umblat prin lume, vorbea o engleză impecabilă, am impresia că ştia şi ceva spaniolă (a stat vreo 6 ani în Ciudad de Mexico) şi era exact genul de om pe care nu te mai saturi să-l asculţi. Şi chiar nu cred că mai e cazul să menţionez că mi l-a întrebat pe muşteriu dacă ştie să cânte la chitară „La vie en rose”, ăsta a zis că nu ştie melodia, şi a început moşul să-i cânte. Mă, vă jur, stăteam şi ascultam ca prostul ce voce melodioasă avea moşu', iar idiotul meu se scobea în nas. Nu ştiu cum de m-am abţinut să nu-i fut una peste ceafă, să-l dau cu nasu' ăla borcănat al lui de barul din lemn masiv. Evident că moşu' s-a prins că n-are cu cine, s-a oprit din cântat, ne-a întrebat ce bere bem, şi abia atunci s-a oprit repriza de căutat muci. Eu i-am mulţumit frumos domnului în cauză, şi-am plecat acas. Cred că am stat suficient în compania ăstuia. El a mai rămas.

Din păcate, cum avem numai un set de chei de la apartament, m-a trezit vreo 2 ore jumate mai târziu, să-i deschid. Cică „cele doo lezbi” au făcut striptiz. Dacă e adevărat, atunci mă bucur că n-am stat la carnagiu. Totuşi, tare mă tem că Hoegaarden asta e mult mai tare decât pare...

Brussel II

2010-05-21T08:49:00.000+02:00

Sau ce se întâmplă cu doi nevorbitori de flamandă într-un bar flamand.

Povestea e cam aşa: marţi ieşii cu colegu’ la o bere. Bine, recunosc, „o bere”, că de fapt au fost vreo 3 la mine şi 4 la el. Dar să le luăm pe rând. El, nefiind aici prima oară, cam are habar de pub-urile ăstora. Şi am avut şi norocul să fim destul de aproape de vreo 4-5, aşa că opţiunile ne erau destul de variate. Şi intrăm.

Vă jur, în mai puţin de un minut de când ne-am aşezat la masă, deja ăia din bar strigau la chelneriţă că nu suntem belgieni. Bine, sentimentul avut a fost că sunt iar o curiozitate, exact ca în Etiopia. Şi la fel ca în Africa, şi aici am descoperit, cei mai mulţi vorbesc engleza. Sau franceza. Ideea e că dacă vrei, te cam poţi înţelege cu ei. Să revenim a notre moutton.

Deci lumea a început să intre în vorbă cu noi. Mai tragic e că toţi – dar absolut TOŢI – erau trecuţi de 50. Bine, în afar de proprietarii barului. Dar şi ei se apropiau lejer de 40 plus. În fine, nu aici voiam să ajung. Ideea e că două motive ai putea avea să mergi într-un pub din Belgia. Unul ar fi evident: berea. Berea lor. Care e BES-TI-A-LĂ. Celălalt ar fi prietenia ăstora. Repet, mai ales pentru că eram doi străini, nevorbitori de flamandă, într-un bar de cartier (crâşmă, pe româneşte), cam toată lumea se băga în seamă cu noi. Ai putea crede că o seară petrecută în compania unor „50s” a fost una ratată, plictisitoare şi în general de căcat.

Ei bine, dacă nu se închidea, am mai fi putut sta. Bine, eu fără băutură, pentru că două Rochefort şi o Leffe şi-au cam pus amprenta asupra capacităţii mele de-a sta perfect drept şi asupra capacităţii colegului de-a raţiona ca de obicei. În fine, a fost o seară frumoasă. Vineri se pare că s-a cam autoinvitat să cânte la chitară (mdap, şi-a adus chitara cu el...) în acelaşi bar. O să vă zic cum fu.

Iar ieri fusărăm la Cora. Pentru aprovizionare, chipurile. Pentru că în uichend, din păcate, nu pot beneficia de prânzul ăla imens de 3,6 euroi pe care-l iau la cantina firmei. Mă, vă jur, e mâncare de restaurant. Bine, nu de Michelin, dar oricum, la 3 euroi jumate, nu prea poţi să te aştepţi la mâncare şi servire de 5 stele. Dar poţi să te aştepţi la un „împinge tava” de 4 stele. Deci, pentru uichend, Cora. Nu cred că trebuie să vă mai zic de aglomeraţia incredibilă de pe autostrăzile din jurul Bruxelles-ului, cum nu cred că trebuie să vă mai zic de vitezele nu tocmai super-luminice (a se înţelege 30) cu care se circulă după-amiaza, când lumea iese de la munci. În schimb trebuie să vă zic de capacităţile înnăscute de navigator ale lu’ musiu colegu. Deci eram aşa: io la volan, el cu GPS-u’ în mână, orientat să-l vadă el, că na, mie nu-mi trebuie. Evident că n-a luat suportul de GPS, că „I have terrrrrrrible headache to open it and put it back” (evident, angleză de baltă. De baltă de Michigan, ca să fim corecţi 100%). Aşa că el se uita pe GPS şi-mi zicea: „I think next turn left... HERE!”. Şi eu o luam pe linia continuă. „I don’t know if this is the good road... it’s not, but we find a way...”. Ah, şi cel mai important: am fost cu el să-şi ia o carte de învăţat flamanda. O carte recomandată de un pretin al lui d-aci, de la o librărie găsită pe net, la 20 km de noi. Bun, şi ajungem acolo, întreabă ăsta de carte, la care replica vânzătorului a fost: „Ah, so you mean the one for the first grades?” „Uhm... yes, so this is like levels? Beginner, advanced and so...?”. Şi vânzătorul doar zâmbeşte.

Bun, şi ajungem la momentul principal: vizita la Cora just made my day. Pentru că uitându-mă la standurile interminabile cu sortimente de bere, mi s-a părut că aud ceva ce sună foarte familiar. Şi m-am dat mai aproape. Evident că nu m-am înşelat: mama încerca s-o convingă pe micuţa Silvia că sucul pe care-l voia nu ştie cât de bun e, chiar dacă e de zmeură, şi că mai bine îl iau tot pe ăla care-l iau de obicei. A trebuit să vină şi George, tatăl, ca să poată rezolva situaţia. Silvia a reuşit să-i convingă pe-amândoi. Dar după cele câteva secunde cât a durat să trec pe lângă ei, zâmbeam ca prostul, auzindu-i pe românaşii mei pe meleagurile astea. De fiecare dată când aud pe cineva vorbind limba mea pe alte meleaguri, ziua-mi devine brusc mult mai bună.

Hai, s-aveţi şi voi o zi minunată ;)

Brussel I

2010-05-18T08:49:00.000+02:00

Debut de serie nouă. Deocamdată nu mă hazardez să zic despre Brussel nimic, nici de bine, nici de rău, dar pot spune că-s dezamăgit de calitatea drumurilor belgiene. Şi a ălora nemţeşti, as a matter of fact. Adică autostrada ulii, A3 pe numele ei de fată mare (mare ca şi blocajele unde-am pierdut o grămadă de timp) era un fel de DN1 vineri după-amiaza sau duminică seara. Mare minune că nu mi s-a utut ambreiajul, la cât l-am fâţâit... în rest multe denivelări, gropi de la cameoane şi mulţi nervi. Dacă puteţi, evitaţi A3.

De la Koln până la Aachen a mers mai bine, iar de la Aachen încolo nu pot decât să zic „aiurea”. Întrebare: cum ştii c-ai trecut din Germania în Belgia, dacă nu vezi semnul ăla de 0,5x0,5? Răspuns: colegu’ urlă la tine brusc: „BĂĂĂĂĂĂĂ, las-o’n măsa la 120, c-am trecut graniţa!”. Şi acul, imediat, ajutat de piciorul înfipt viguros în frâne, sare de la veselul 180 la tristul 120. C’aşa-i în tenis...

De data asta am zis să travel light. Atât de light încât mi-am uitat acasă diverse chestii de mai mică sau mai mare importanţă. Sau am făcut nişte greşeli de neiertat. Cum ar fi, de exemplu, să nu-mi iau nici o bluză/geacă după mine. Suntem la jumatea lu’ mai, ce pizda mă-sii?! Cine-a mai pomenit să plouă şi să fie o vreme în general de tot căcatu’?! Belgienii. Vă daţi seama ce bucuros am fost azi-dimineaţă când am descoperit că plouă, iar eu a trebuit să ies din casă doar cu un pulovăr pe mine... Orgasmatic, nu altceva. Bine, cel puţin, că am mers cu maşina.

Locaţia apartamentului e bestială. Şi e ideală pentru cei care au insomnii. Ştiţi tehnica aia cu număratul oilor? E învechită. Trăim în alte vremuri, ce dreaq... Şi pentru că suntem şi în capitala europei, trebuie să ne adaptăm. Aseară am numărat aveoane. Şi tehnica e super meseriaşă – drept urmare, după vreo 15 minute şi aproximativ 20 aveoane, deja pluteam spre lumea viselor.

Încă nu pot ieşi la plimbări. În primul rând pentru că aseară am terminat destul de târziu. Apoi pentru că a plouat, a bătut vântul şi-a fost extrem de frig. Mai ales pentru cineva care n-are decât haine de vară... să vedem ce-o mai fi săptămâna asta...

Futil II

2010-05-15T21:40:00.000+02:00

Mda, deci m-am grăbit cu concluziile. Rău. Adică ce bine m-am simţit când l-am văzut că era hotărât să încheie povestea asta, tot cu atâta poftă am râs vineri, când musiu mi-a zis că i-a dat un ultimatum. Acu', ziceţi şi voi cât de stupid sună asta:

“Auzi, io m-am săturat. Mi s-a luat, de 10 ani te iubesc şi aştept să-mi dai şi tu un semn, iar tu vorbeşti limba peştilor. Pe bune, mi-a ajuns, de acum îmi iau viaţa în propriile mâini, şi dacă Allah, slăvit fie-I numele, vrea ca eu să fiu fericit, atunci o să fiu. Dacă tot sunt în Europa, o să urmez sfatul mamei şi-o să călătoresc cât mai mult, pentru că dacă n-o fac acum, cât sunt tânăr şi singur, mai târziu n-o să pot. Cât despre noi doi, eu nu mai sunt dispus să mai investesc d'ampulea sentimente şi timp în relaţia asta unilaterală. Asta ca să nu mai punem la socoteală că mă simt folosit... dar dacă totuşi te răzgîndeşti, ai timp până vin io înapoi în Kuweit, şi-mi zici atunci...”

El zice că 90% a terminat, iar restul sunt pentru cei 10 ani irosiţi. Da'... între noi fie vorba... pot io să-l mai cred...? Mai ales c-a recunoscut că dacă ea ar recunoaşte c-a fost oarbă şi ar accepta să aibă o relaţie cu el, ar sări şi-ar cere-o de nevastă...

… pussy....!

Futil

2010-05-13T11:43:00.000+02:00

De câteva zile încoace, am un sentiment ciudat. E greu de explicat, e ceva între furnicăturile care le simţi când urmează să faci ceva important şi ai emoţii, senzaţia de cădere în gol, care nu se mai termină, şi încă ceva, nedefinit.

Ce faci atunci când afli că s-a întâmplat ceva ce sperai să nu se întâmple niciodată, şi-ai făcut tot posibilul s-o împiedici? Trecutul nu-l mai poţi schimba, iar regretele nu-ţi ajută la nimic. Te orientezi spre viitor? Cum reuşeşti să faci asta, când nu poţi înţelege trecutul, iar „de ce?!” nu-ţi dă pace...?

Prietenul meu musulman, despre care n-am mai scris de foarte mult timp, se pare c-a evoluat. În weekend fuse la Berlin, la o întâlnire a palestinienilor din Europa. Cică i-a plăcut. Şi oraşul, şi meetingul. Ideea e că fata lui, pe care o iubea şi pentru care era gata să facă aproape orice (în afară de lucruri care să implice religia, bine-nţeles), şi căreia i-a dat nenumărate dovezi de dragoste, după atâţia ani în care ştia despre sentimentele pe care el i le nutrea, duminică a comis-o. Ireversibil. Şi-a tăiat craca. Pentru că de ziua lui, nu i-a trimis decât un sms, şi ăla destul de impersonal, din câte-am înţeles. Stăteam cu el de vorbă la o cafea, şi în timp ce-mi povestea, se juca nervos şi dezamăgit cu telefonul pe al cărui display era Sara. Ochii îi erau umezi. De durere? De neputinţă? Din cauză că a realizat cât de mult a sperat, numai ca să fie dezamăgit...? Numai el poate şti. Cert e că decizia ei de-a se limita la un amărât de sms, fără să se deranjeze să sune măcar un minut, l-a făcut să realizeze ce valoare are el în planurile ei de viitor. Ca o comparaţie, speranţele lui se îndreptau către „happily ever after” – alături de ea, bine-nţeles.

Partea amuzantă e că în tot timpul ăsta de când a plecat de acasă, a cunoscut o mulţime de fete. Şi-atât. Nu numai că e în continuare „ficior”, dar nici măcar nu s-a implicat. Pentru că se păstra pentru ea. Mda.

Ei, şi uite-aşa, duminică i-a fost servită picătura care i-a umplut cupa amărăciunii. Şi acum s-a hotărât s-o deşerte. Partea proastă e că, din câte văd eu, nu prea are de gând să treacă uşor şi repede peste toată povestea asta – la dracu’, el chiar a ţinut la ea...

În fine, ideea e alta. Pe cât de înverşunat era când vorbea de situaţia din Gaza şi West Bank, pe atât de neputincios îl vedeam când îmi povestea toate astea. Şi uite-aşa, măreţii bărbaţi (gata, nu mai vorbesc de el, am încheiat subiectul), care merg în războaie şi se supun la diverse suplicii pentru cauze mai mult sau mai puţin nobile, sunt reduşi la simpla valoare a unui rahat de muscă de un simplu gest al unei femei. Sau, mă rog, de absenţa lui. Devin epave.

Şi deasupra tuturor, ca o reafirmare a futilităţii supreme, tronează întrebarea „de ce?”.

Ei bine, poate pentru că bărbaţii, din punctul ăsta de vedere, cel puţin, se împart între cei care înţeleg, şi cei care nu înţeleg. Pentru cei care înţeleg, lucrurile sunt aşa cum sunt. Pentru cei care nu înţeleg... lucrurile sunt aşa cum sunt. Şi atât. Dincolo de asta, nu mai e nimic.

O nouă provocare

2010-05-12T08:20:00.000+02:00

Nici n-am apucat bine să termin cu Africa, că mă trimit ăştia să-l ţin de puţă pe Manneken Pis. Aşa că, dacă e vrunu prin zonă, şi are chef să bem o bere şi să ne pişăm pe clădirea parlamentului european, ştie cum trebe procedat.

Eu o să cam stau acolo, aşa că nu vă înghesuiţi...

Abyssinia - actul XI

2010-05-10T08:38:00.000+02:00

Partea X

.....................................................................

Despre ultima zi petrecută în cornul Africii nu prea sunt multe de zis. Un singur lucru merită menţionat şi chiar scos în evidenţă. Joi seara, când plecam pentru ultima oară de la sediul clientului, în drum spre guest-house, am luat Addis-ul la pas. Nu c-ar fi fost cine ştie ce oraş, dar voiam să-i simt pulsul. Şi i l-am simţit. Nu de alta, dar în drum spre arterele principale, am mers pe străduţe mai mult sau mai puţin dosite, şi n-am avut nici o jenă. E drept că băştinaşii se uitau cu curiozitate la mine, iar câţiva chiar au zâmbit. N-am simţit Etiopia periculoasă nici măcar o clipă. Dar na, acum, nu toată lumea are aproape 100 kile... Hai c-am deviat. Voiam să vă zic ce-am văzut în drum spre hotel. Ambasada.

Nu ştiu dacă-şi poate imagina cineva bucuria din clipele alea. Stăteam şi afişam cel mai tâmp zâmbet, de la o ureche la alta, iar militarii se uitau la mine ca idioţii şi nu ştiau ce sa zică. Am mers până la urmă în direcţia indicată, să văd ce şi cum. După vreo 10 minute am reuşit să ajung. Poze cu ambasada propriu-zisă n-am făcut, că l-am văzut pe militarul din apropiere că e cam trigger-happy, şi chiar n-avea nici un rost să mă iau în gură cu autorităţile.

În schimb, a doua zi, ghici cine bătea la poarta ambasadei. Cu o cameră în mână şi inima plină de speranţă, i-am comunicat indigenului care mi-a deschis porţile de fier, că aş aprecia foarte mult dacă cineva care vorbeşte română ar avea 5 minute de pierdut cu un compatriot.

Până la urmă, au fost nu 5 minute, ci aproape o oră, care nici n-am simţit cum a trecut. Domnul ambasador, care m-a primit zâmbind, cu paşaportul meu în mână, şi care spre ruşinea mea, nici nu ştiu cum îl cheamă, a fost o gazdă care a reuşit să-mi dea o mulţime de sfaturi referitoare la Africa şi Etiopia în particular, şi la călătorii pe meleaguri străine, în general. Am plecat cu inima cât China. Evident că bucuria şi starea aia de bine nu putea să dureze prea mult. Ritualul aşteptării prânzului, cât şi alegerea neinspirată a localului, au diminuat mult din starea de bine pe care-am avut-o când am plecat din ambasadă.

În rest, nu-s multe de zis. Pe avion, iar m-am întreţinut cu pretenul meu, Jack, şi mi-am înnecat amarul plecării în el. La propriu. Cred că dacă mai dura câteva ore, rămâneau fără el...

Dimineaţa la 9 jumate intram pe uşa apartamentului din Elveţia. Am avut un sentiment straniu, de parcă ceva îmi lipsea. Toată ziua a fost de rahat, nu găseam nimic care să mă mulţumească. Până la urmă m-am obişnuit cu ideea, iar acum sunt doar nostalgic...

Abyssinia - actul X

2010-04-27T10:25:00.000+02:00

Partea IX

.....................................................................

Trei săptămâni. Atât a trecut de la ultima postare. De azi voi încerca să scriu iar. Şi începem cu penultima postare despre Etiopia, şi ultima cu poze. Următoarea va fi doar cu text, probabil, pentru că pozele astea-s trase pe drumul de întoarcere către „civilizaţie”. Şi acum, când le revăd, mi-aduc aminte ce greu era gândul plecării...

Abyssinia - actul IX

2010-04-06T15:01:00.002+02:00

Partea VIII

.....................................................................

.....................................................

Partea a X-a

Abyssinia - actul VIII

2010-04-04T14:40:00.002+02:00

Partea VII
.....................................................................

.....................................................

Partea a IX-a

Mulţi proşti pe lumea asta...

2010-04-04T12:24:00.001+02:00

...dar numai unul e tatăl lor. Io, adică. Bine, îs alții mult mai proști decât mine, dar mă doare mai mult prostia mea decât a lor. Să mă explic.

De vreo lună și jumate, aproape două, aveam niște probleme cu compuțărul de la muncă. Niște bube mulțumită cărora pentru anumite părți din proiectele pe care le făceam în deplasare, trebuia să lucrez pe alte compuțăre. Ca un om civilizat, am încercat să văd care e buba și s-o remediez personal. N-a ținut, așa c-am completat un formular standard, și l-am trimis la HelpDesk. În acel formular descriam exact care e problema. În engleză. Formularul a ajuns la cehi, evident. La biroul de HelpDesk central. Care l-au trimis la biroul HelpDesk local, la centrul de care aparțin eu. Care l-au trimis înapoi la biroul central. Care-au pasat înapoi. Și uite-așa, timp de vreo 3 săptămâni, ping-pongul cu problema mea a continuat cu câte o pasă pe zi. Apoi am plecat în Africa și n-am mai văzut ce s-a întâmplat. Cert e că am ajuns înapoi, fără să-mi pot folosi calculatorul așa cum trebuia.

Mă duc la meseriașul de ITst. Îi explic ce și cum. Îi arăt pe viu. Da, nici o problemă, să-i las calculatorul și se ocupă el. A doua zi avea calculatorul, după ce îi explicasem în toate limbile pământului că NO FORMAT. Înțelesese. Deci ia calculatorul și-mi explică cum că are niște scripturi care readuc sistemul la niște setări originale care bla-bla-bla. Io voiam doar să mi-l rezolve, fără să trebuiască să copiez tot ce-aveam io pe el. I-l las o zi. Dimineața următoare mă duc să-mi iau compuțărul. Evident că ce făcuse el era fix pula. Adică pierdusem o zi de pomană. Ah, că dacă aia n-a mers, nu poate decât să formateze. Așa că iote cum mai pierd eu o zi întreagă făcând curat prin tot compuţărul, copiind toate cele pentru muncă. Dimineaţa următoare mă prezint iar cu calculatorul. Evident că am mai pierdut o zi ca să-mi pună băşinile alea de windoze şi office şi alte câteva rahaturi. Evident, tot cu scripturi. Plus încă o jumate de zi ca să-mi instalez io ce-mi trebuia.

Şi toate astea ca să descopăr de fapt că exact textele care le scrisesem în Africa, rămăseseră pe vechea configuraţie...

Aşa că, cu cea mai adâncă părere de rău, de acum încolo, doar pozele din Etiopia. Povestea a făcut-o pierdută un prost...

Abyssinia - actul VII

2010-04-01T11:45:00.001+02:00

Partea VI

.....................................................................

Deci am ajuns la 5. A 5-a zi în ţara asta. Şi prima sâmbătă. Sărbătorită prin muncă, cum altfel? De la 8 la 8. Mâine mă aşteaptă ceva cu adevărat interesant: program de voie de la 5 la cât-o-vrea-Domnu’.

Aşaaaaa. Azi n-am făcut absolut nimic în afară de muncă. Şi nu-mi surâde ideea de-a fi petrecut aici o zi în care să nu fac nimic pentru mine.

Nu mai am inspiraţie.

Ba da. Am uitat. De dimineaţă, când m-am întâlnit cu indienii la micul dejun, mă întreabă unul dacă am apă caldă. Normal că am belit ochii mari. Cică ar fi un boiler sau ceva instalaţie de încălzit apa, dar care nu era pornită aseară, când m-am lăiat cu apă rece. Aşa că după o sâmbătă muncitorească, petrecută mai mult tolănit prin praf, am venit acas’ cu o poftă nebună să mă lai. Şi guess what?

Aveam apă caldă. Mint. Aveam apă fierbinte. Mă, deci fierbinte. Atât cât să nu suporţi să stai în ea. Mare brânză. Numai că apa rece nu mergea potrivită. Aşa că m-am spălat cu o mână, p-ailaltă o ţineam pe robinetu’ de apă rece: pornit-oprit-pornit-oprit. Uite-aşa m-am răsfăţat preţ de vreo 15 min, că dup-aia m-am plictisit. Şi până la urmă, puteam să trăiesc şi fără apa lor fierbinte. Dacă totuşi vreodată ajungeţi prin Hagere Mariam şi vreţi nişte condiţii decente, trageţi la Hotel Hagere Mariam. E pe dreapta, când vii dinspre nord, aproape de intrarea în oraş. Camerele cu apă caldă sunt 301 şi 302, dar robinetul e în 301. Asta ca să ştiţi ce şi cum. Din păcate, nu vă pot ajuta cu preţuri. Poate aflu ceva ulterior şi revin.

Şi băi frate, mi s-a luat de postul ăstora! Credincioşii ulii, postesc ăştia ca disperaţii câte 2 luni înainte de Paşti, de nu mai aduc restaurantele mâncare de dulce. Adică se mai găseşte câte un ou, câte-un lapte, faze d-astea. În schimb, nu prea e carne. Bine, la ţară, mă refer, că în Addis se găseşte tot ce vrei. Dar aici, să dea boala dacă de 2 zile mănânc io altceva decât egg-sandwich dimineaţa, orez cu legume şi ou la prânz, şi orez cu ou seara. Abia aştept să mă duc înapoi în Dila, să bag un peşte, măcar. Îmi plouă-n gură numai când mă gândesc la un pui din ăla făcut la cuptor, cu pielea crocantă, tăvălit obscen prin mujdei, şi acompaniat de nişte cartofi ţărăneşti, acoperiţi de brânză rasă şi mărar. Sunt un nesimţit. Dar mi s-a luat de injera ăstora cu sosuri şi spaghete.

Apropo de spaghete. Azi, la prânz. Pe terasa hotelului. Stăteam şi mă uitam la doi bătrânei, care se întâlniseră la câţiva metri de mine. S-au îmbrăţişat, s-au pupat de 3 ori, iar s-au luat în braţe, iar eu eram pur şi simplu fascinat de ei. Cred că erau musulmani, după tichia unuia şi barba celuilalt. Nu contează, doar aşa, de amorul artei... Cel cu barbă m-a văzut că zâmbeam spre ei, şi s-a uitat de câteva ori la mine. Mă rog, au stat ei niţel de vorbă, după care s-au despărţit. Eh, nenea cu tichia a trecut pe lângă masa noastră. În trecere, se uită la mine, îmi zâmbeşte şi mă întreabă ce mai fac, e totul bine, ceva de genul ăsta, nu mai ţin minte exact. Eram şocat de altceva. M-a întrebat în italiană. Mi-au trebuit câteva secunde bune să-i pot răspunde că da, sigur, totul e bine. La întoarcere, iar m-a interpelat. Tot în italiană. Tot cu aceleaşi întrebări. După vârstă, cred că era june prim când a învăţat cele câteva cuvinte de la macaronari.

Pe zi ce trece, Etiopia mă fascinează mai mult, şi începe să-mi placă din ce în ce mai mult.

.....................................................
Partea a VIII-a

Abyssinia - actul VI

2010-03-30T09:24:00.001+02:00

Partea V

.....................................................................

Azi a trebuit să ne mutăm din Dila în Hagere Mariam, la vreo 100km mai în sud. Aşa că de dimineaţă am predat... ahem... „camerele” şi am plecat la muncă cu tot calabalâcul după noi. Despre cei trei purceluşi v-am povestit deja; mai sunt doi nativi şi yours truly. Ei bine, Goro şi cu mine am plecat miercuri din Addis Ababa cu o maşinuţă închiriată. Cu şofer cu tot. Ghici ce maşină e. N-o să nimereşti niciodată să spui „Toyota Hiace din ’81, cu tracţiune integrală şi toate piesele originale” din prima.

În sfârşit, în pauza de prânz, care-a marcat şi plecatul către cealaltă destinaţie, am reuşit să găsesc – cu ajutorul unuia dintre nativi – un restaurant unde să pot gusta într-un final tibs. Ok, nu m-a dat pe spate. Mna, mâncare d-a lor. Iute, cel puţin cu combinaţia de sosuri încercată.

Buuun, şi ajung la partea principală: drumul în sud. Băi nene. Nu pot spune decât atât: cu cât te îndepărtezi mai mult de capitală, cu atât vezi mai bine ce înseamnă o ţară cu adevărat. Şi nu pot spune despre Etiopia că e săracă. Pur şi simplu, e o altă lume, şi vreau ca lumea să înţeleagă lucrul ăsta: valorile noastre, europene şi „civilizate”, nu prea au corespondent printre oamenii ăştia. Şi da, deşi pare ciudat, şi ei sunt tot oameni. Oameni care de multe ori, văzându-mă alb, îmi făceau prietenoşi cu mâna. Sau îmi răspundeau la zâmbet. În special copiii, mai ales că-i tentez cu bomboane. Plus că drumul ăsta spre sud, pe care-am mers noi – principalul, de altfel – trece printr-o zonă muntoasă sau foarte deluroasă, iar senzaţia pe care-o ai când îl străbaţi este absolut unică.

E doar a 4-a zi aici, şi deja cred că pot afirma fără să exagerez, că m-am îndrăgostit de ţara asta. Numai când mă gândesc la faptul că mai sunt câteva zile şi-o să trebuiască să plec, mă întristez. E greu de exprimat în cuvinte, e genul ăla de lucru pe care trebuie să-l simţi pe pielea ta ca să-ţi poţi face o idee despre ce e vorba.

Stăteam şi mă gândeam azi, în maşină, cât de diferit vezi lucrurile odată ce le desprinzi din context. Ca mulţi dintre voi, nu am văzut şi apreciat lucrurile mărunte din viaţă până când n-am fost privat de ele. Şi când îţi dai seama că se poate trăi la fel de bine şi fără ele, totul devine altfel. Vreţi exemple? Hai să vă dau câteva: apa caldă. Mda, şi pe mine mă pufnea râsul. Dar se trăieşte şi fără ea. Şi nu pot spune că e rău, odată ce te obişnuieşti. Sau internet. Sau calculator. Sau curent (temporar, e drept :D). Sunt multe, foarte multe. Ştii că şi aici sunt fericiţi oamenii, fără televizor, stând în colibe făcute ca acum 2000 ani – sau mai mult – din pământ roşiatic cu bălegar? Ştii că zâmbetul unui copil care tocmai a primit o karamela nu poate fi exprimat prin nici o imagine? Ştii cum te simţi când oameni pe care nu-i cunoşti şi care-s de altă culoare ca tine, îţi fac cu mâna şi-ţi zâmbesc, fără să ceară nimic în schimb? Ştii cum te simţi când te duci să te speli pe mâini, la restaurant, şi aceiaşi oameni, de aceeaşi culoare diferită faţă de tine, te întreabă „how are you, my friend, are you ok?” şi-ţi zâmbesc? De fapt – şi o să vă şocheze afirmaţia, dar vă jur că e adevărul gol-goluţ – oamenii aici vorbesc mai multă engleză decât în Cehia. Plus că au o cafea extraordinară. Şi mamăăăă, ce-ar mai fi mers o ţigară la cafeaua asta bună a lor! Sau când stai pe o terasă, la umbra unei umbrele de paie, tolănit în căldura amiezii. Sau când ai sentimentul ăla de pace, dimineaţa, ascultând natura. Îmi vine iar să plâng (băh, da’ chiar aşa, ce atâta plâns, doar n-am de gând să devin emo!!!), la cât de puternică e tentaţia de a trage un fum. Unul singur. Mai ales când îi vezi pe alţii. Sau când simţi gustul ăla de cafea proaspăt prăjită şi măcinată.

M-am luat cu altele şi-am uitat să zic o chestie. Un aspect destul de important pentru cel care vine în Etiopia (şi poate în Africa) ca să facă şi poze, adică unu’ aşa ca mine. Nu e adevărat că oamenii sunt sfioşi în prezenţa aparatului. Depinde cum îi abordezi. Eu am fost rugat o dată să fac poze, de nişte oameni cu care nu cred că mă voi mai întâlni. Şi într-o staţie peco, un tip care m-a văzut că fac poze în partea ailaltă a început să facă disperat semne, apoi a venit lângă geam, şi n-a părut deloc deranjat de ideea de-a face poze.

Din păcate, n-am avut timp să stau să fac poze la copii, deşi i-am învăţat la bomboane. Deci, ca în orice altă situaţie, totul depinde de abordare, şi puţin noroc.

Bun, să revenim. După drumul ăsta aproape iniţiatic, am ajuns în Hagere Mariam. Comparativ cu Dila, nici măcar n-are lumini pe stradă. Dar, în schimb, hotelul unde-am tras peste noapte – mâine cred că e foarte posibil să plecăm înapoi, de fapt – e cel puţin mişto. Iar îmi vine să-mi dau pumni în cap că nu am nici un superangular la mine, că-s super-mega încântat de camera asta. Pe bune, în afară de becul economic de 3V şi 5W, de altfel singurul din cameră, nu prea am ce-i reproşa. Repet, pentru standardele de aici, nu vorbim de Hilton şi Ambassador. Plm, are până şi o baie normală. Şi cred că dacă vă zic că are şi prosop, v-am dat pe spate. Sincer, şi eu am fost.

Numai că recepţionista sau patroana sau whatever, o femeie cam nefutută, dealtfel, a venit cu tărăboi când îi aşteptam pe maimuţoii mei să mergem la masă. Că să-i arăt un document. Între timp ies şi maimuţoii, care stăteau la etajul de deasupra. Deci, pe scurt, scandalul făcut de pizdis cu o educaţie de căcat, a fost că eu n-am ID de etiopian, şi ăştia s-au fofilat de la plată cu vreo 100 birr. Adică undeva la 6 euroi. Plm, un căcat, dar pentru ei înseamnă mult. Şi nu ăsta ar fi un capăt de ţară, că i-a dat unul dintre indieni, fără să comenteze, ci faptul că Pizdis Nefututis a făcut un scandal monstru, cerând fiecăruia dintre noi un act emis de autorităţile etiopiene. Şi faptul că a zis că pentru mine, că-s faranji, „You give me 100birr more for him! NOW!”. Şi faptul că a evitat cu graţia unui hipopotam congelat folosirea lui „please”. Şi faptul că a venit cu muia mare. Nu era absolut nici o problemă dacă venea frumos şi stăteam de vorbă liniştiţi, fără să se uite juma’ din sat la noi. Dar na, mai sunt şi maimuţe necioplite în ţara asta.

Şi apropo de maimuţe necioplite. La prânz, la restaurantul cu tibs. Eram toţi 6, sclavii de la proiectul cu pricina, la 2 mese alăturate. Lângă noi, la o masă mică, tatăl, mama, o fătucă la vreo 8-9-10 ani şi cu copilul, undeva la 1-2 ani. Gras şi durduliu de ziceai că e pui de balenă. În fine, nu păreau, după aspect, să fie cine ştie ce de capul lor. Mai degrabă neîngrijiţi, cu haine ponosite, s-ar fi încadrat uşor în clasa săracă. El, tatăl, îmbătrânit prematur, cu riduri adânci pe faţă, stând picior peste picior, bălăngănind din pantofii tociţi şi peticiţi, cu o geacă de blugi roasă de vreme; ea, oarecum durdulie spre supraponderală, cu o bluză mulată pe corpul rotund şi în şlapi, cu călcâie crăpate, de om de la ţară, obişnuit să meargă pe jos; copila, mai degrabă anostă, iar bebeluşul – cred că era o fetiţă, totuşi – plin de vervă. A trecut pe rând din braţele mă-sii într-ale soră-sii, ca să se oprească între buzunarele de blugi ale gecii lu’ tac-su. Fericită, se juca cu câţiva floci răzleţi de deasupra urechii lui şi gângurea fericită în limba ei. N-avea dinţi, sau nu mi-am dat eu seama. N-am mai suportat şi m-am dus la masa lor şi am pus câteva caramele pe masă, şi una i-am dat-o în mânuţa ei mică şi ciocolatie. Nu prea a înţeles ce şi cum iniţial, dar când s-a prins că are ceva în mână, a devenit brusc interesată şi s-a pus pe cercetat. M-am întors să mă aşez la locul meu când îl aud pe el: „Thank You, Sir!”. Vă jur, nu mă aşteptam. Şi nici n-am avut puterea să-i răspund ceva. Doar m-am întors, i-am zâmbit şi-am dat din cap. Peste puţin timp, am văzut-o p-aia mică cum se chinuia să molfăie la carameaua aia. Părea fericită.

Acum e aproape 12 şi eu n-am chef de somn. Mâine cică vine clientul să vadă cât de mult nu merge proiectul. Îmi vine să dezertez şi să iau Etiopia la pas. E un moment destul de bun, cred, să realizez cât de mult mi-am schimbat poziţia vizavi de ţara asta şi de mult mai multe lucruri de când am pus piciorul pe pământ african.

Apropo, mi se pare incredibil cât de fanatici pot fi oamenii ăştia, în ciuda vieţii pe care-o duc...

.....................................................
Partea a VII-a

Abyssinia - actul V

2010-03-26T18:27:00.002+01:00

Partea IV

.....................................................................

Azi începem cu sfârşitul. Adică iar m-am căcat pe mine de râs când am ajuns acas. Să luăm aminte:

Ăştia mai d’un leat cu mine, cel puţin, ar trebui să-şi mai aducă aminte. Ăia mai bătrânii, ar trebui să devină nostalgici, oarecum. Puţoii şi generaţia haifaiv ar trebui să ridice nedumeriţi din umeri. Sper c-am fost destul de concludent: pană. Adică nu pană, s-a întrerupt curentul în „cartierul” meu pentru egalizarea reţelei. Tot un drac, n-am avut lumină. Şi eu care venisem acas, hotărât să lucrez ceva...

În Etiopia, după cum ziceam, timpul curge altfel. La propriu. Adică ei sunt în anul 2002. Au 13 luni calendaristice şi alt sistem de măsurare a orelor. De exemplu, ora 6 e ora prânzului.

Lumea posteşte. Adică ai destul de puţine şanse să găseşti mâncare cu carne în afara capitalei. Atunci să fie un sandwich cu ou. Ghici ce era înăuntru? Ou. Cu pâine. Omletă băgată în chiflă. Ce nume mai potrivit pentru această mâncare decât eggsandwich? Bine-nţeles, scris în amharic. Deja începuse să mi se ia de religiozitatea ăstora. Şi încă nu văzusem tot.

FFDW până seara – nu trebuie să vă spun cum e să lucrezi cu 3 (dap, trei!) indieni care vor să facă 3 lucruri odată (bine, ei şi pot, fiind 3; eu nu). Şi încă o chestie: să mă pupe în cur ăia care or să-mi zică xenofob, dar nu mai suport să-i văd pe indieni cum fac din cap şi din ochi. E un gest care nu poate fi înţeles decât de cei care l-au văzut. Îi urăsc pentru faza asta.

Ah, în schimb, trebuie să vă zic de Gorov :)). El e unul dintre cei trei. El e cel mai cel. E un tip la vreo 30 de ani, 1.7m şi 90 kile. Kilele, apropo, concentrate în zona dintre piept şi genunchi. Gorov – o să-l alintăm împreună Goro – poartă ochelari. De vedere, ca orice geniu. Goro se îmbracă numai la cămaşă şi pantaloni. De stofă, normal. La fel de normal, Goro asortează la această ţinută o pereche de superbi adidaşi gri cu roşu, luaţi din piaţa din Addis Ababa, cel mai probabil tot de pe la compatrioţii lui. Şi la fel de normal, Goro, dând dovadă de cel mai pur gust ţigănesc – hai, să vă aud că ţiganii nu se trag din indieni!!! – se poartă cam tot timpul cu o „jacă” dintr-un fel de fâş (oricum, ceva extrem de sintetic), gri cu albastru. Pe care scrie mare, pe spate şi pe o mânecă, „running gear by Adidas”. No comment. Şi să nu uităm, ca orice indian care se respectă, Goro poartă un inel. Pe degetul mic (şi durduliu). De aur. Inelul, nu degetul. Şi are şi o piatră, care cântăreşte cel puţin de doo ori cât cele 4 grame ale inelului. Nu ştiu ce piatră e, dar ghici ce culoare are. Dap. Verde. Să vază lumea că el trăeşte bine.

Dibak, cel de-al doilea, arată mai uman. Dibak nu prea are burtă (LE: eram chior. Are. Mare, comparativ cu masa corpului), şi se îmbracă destul de omeneşte, în comparaţie cu fratele său Goro. În schimb, are nişte fălci şi nişte buze, de-i ocupă jumate din căpăţână. Fără exagerare. Dacă n-ar avea caracteristicile astea, Dibak ar fi chiar un bărbat ok. Plm, are şi brăţară! Pardon, doo.

Prâslea – Bala. Plm, nume predestinat. D-aia şi-a lăsat „mustaţa”, cel mai probabil. Şi nu că eu aş fi cine ştie ce pilos, dar nici cu cei 12 floci ai lui de pe buză nu mi-e ruşine. Şi vorba aia, dacă nu cresc des, măcar să-i lăsăm lungi. Atât de lungi, încât îi ajung pe buza de jos. Acum, trebuie să vi-l imaginaţi pe Bala: e un monstru la 1.50m şi 23 kile, care poartă o pereche de pantofi (aceeaşi în fiecare zi, la fel cu ţinuta lui Goro, şi spre deosebire de Dibak, care se cam schimbă la 2-3 zile) de cel puţin 4 kile, şi merge crăcănat şi are o postură de zici că săracele lui beţe picioare trebuie să suporte cel puţin 150 kile. Fiecare. Ăsta dă cel mai rău din cap şi din ochi. Şi e şi cel mai prost. Şi tupeist. Şi nici măcar nu se sfieşte s-o arate.

Gata, ajunge cu indienii mei. Pană de curent. Plec cu ei la masă. Ne oprim la un restaurant. Unul mai acătării, după bombele pe care le-am văzut până atunci. Servire mişto, mâncare şi mai mişto (din păcate, a trebuit să mă mulţumesc cu peşte cu orez), şi cafeaua... Am mai zis ce cafea mişto au ăştia? Prea tare, tată. Sincer.

Postul ăsta e cam de căcat, că ieri n-am avut nici un chef să scriu, şi l-am scris în ziua următoare, din aduceri-aminte. Mă veţi ierta, poate. Încerc să mă revanşez cu posturile următoare.

V-am promis că vă arăt curtea hotelului. Behold! În centrul ringului, de la stânga la dreapta, Dibak şi Bala.

Şi încă doo, una de pe drum spre muncă, şi una de la muncă. Cum plm să nu ţi se pară viaţa frumoasă când vezi aşa ceva de la muncă?!

.....................................................
Partea a VI-a

Abyssinia - actul IV

2010-03-24T11:06:00.002+01:00

Partea III

.....................................................................

Bun, mergem unde avem treabă, vorbesc cu oamenii, rămâne pe mâine, hai la hotel. Ajungem la hotel, care e undeva la vreo 50m de drumul ~~principal~~ asfaltat. Mă aşteptam la ceva, nu mă aşteptam la Hilton şi Sheraton, repet, dar de asemeni nu mă aşteptam la asta. Atât, îmi pare rău că nu-mi mai merge super-angularul, să prind toată debaraua, să vă faceţi o idee. Dar vă pot arăta baia :D. Pardon, o parte din ea, cea mai importantă.

Cum trebuia să-mi spun părerea despre locul ăsta, mă uit după hârtie. Ori eu am dat în orbul găinilor, ori nu e. Pe „măsuţă” nu erau decât câteva şerveţele şi un săpun. Să luăm aminte.

Mă duc la şofer – care apropo, e nativ, şi mai şi vorbeşte ceva angleză – şi-l rog să-i comunice managerului de coteţ că vreau să mă şterg la cur, şi dacă ştie el vreo altă metodă care să nu implice murdărirea directă a mâinilor mele, să vină să mă înveţe. Ăsta râde, îi comunică, şi vine băietu’, de data asta cu instrumentul magic.

Bun, acu’, că m-am golit, hai să facem şi-un duş. Cu o mică precizare, înainte de toate. Orice om normal când citeşte în Lonely Planet o frază de genul „things not to leave home without:[…] flip-flops for those toe-curling bathrooms” ar înţelege ce e de înţeles şi ar proceda în consecinţă. Eu nu-s un om normal. „Băşini de americani stupizi şi sedentari şi cu pretenţii”. Drept urmare, mi-am luat numai două perechi de adidaşi. Acum, poftim na, fă baie în adidaşi în ... locul ăsta:

Bun, realizând că de fapt o să dorm în patul ăsta care m-aş bucura să aibă numai pureci, şi la ora la care scriu textul mirosul acru de pişat persistându-mi tandru în nări, partea cu spălatul mi se pare a fi fost o glumă cel puţin proastă. Deci, la atac. Dăm drumul la robinetul de apă caldă. Da, am şi boiler. Mă dezbrac, şi bag încet mâna în apa care curgea. All in all, deşi pe parcursul duşului temperatura apei a scăzut cu cel puţin 7 grade, la final ajungând să mă spăl în apă proaspăt dezgheţată, a fost ok. Mai tragi-comică a fost partea în care eu ud, mă ştergeam cu tricoul. Doar nu vă imaginaţi că un hotel care n-are hârtie igienică îşi permite prosoape?! În fine. Totuşi, deşi puteam să mă folosesc de numărul pentru reclamaţii afişat pe uşa de la baie, am evitat s-o fac.

Acum aştept să mă strâng cu indienii mei, să mergem la masă şi să discutăm chestii tehnico-corporate. Ca nişte adevăraţi ingineri, ce plm.

Aaaa, să nu uităm cireaşa de pe tort în toată povestea asta cu hotelul. Dau 1000 birr cui ghiceşte cum se numeşte. Somebody...? Anybody...? Ei, atunci să vă zic tot io:

Aşaaaa. Înainte să purcedem, mi-am mai adus aminte de o chestie care m-a frapat. Văd la un moment dat doi bărbaţi ţinându-se de mână. You know, gay style. Numai că ăştia cam au un cui împotriva fenomenului ăsta. Iar ăştia doi erau pe marginea străzii şi mergeau liniştiţi, fericiţi chiar. Hmm. Apoi văd alţii. Şi alţii. La un moment dat, îl întreb pe chauffeur ce şi cum. „Aaa, it means nothing, cultural thing”. Ah, da, probabil că şi când şi-o dau la câcâu tot o chestie culturală e.

Ies să-i aştept pe hinduşi să mergem la cină. Ce baftă am eu, că am prins exact una din acele „occasional downpours” de ziceau Lonely Planet. Ştii, tipul ăla care în 15 min inundă un oraş întreg. Şi tipul ăla unde fulgeră atât de des încât poţi citi liniştit la lumina fulgerelor. Revin după cină.

Eeeeeee, da-ţi-vă dreaq, m-am întors de la cină. Hehehe. Fusăi la cină cu prietenii mei, cei trei ~~stooges~~ indieni. Une să mergem, une să ne oprim pentru nişte delicatese originare? Bine-nţeles, hai la restaurantul de lângă ~~hazna~~ hotel. Booon. Mergem, ne aşezăm pe terasă, că băieţii nu vor înăuntru, că se aude muzica prea tare. Vine garsoana. Adică chelneriţa. Meniu? Zice ceva şi dă din cap. Adică nu. Noi, dă-i în angleză, ea canci, că nu vorbeşte decât amharic.

Dă să plece. O ating uşor, se întoarce, îi arăt prin semne că vreau de mâncare, ea zâmbeşte şi pleacă. Hehe, am rezolvat-o. Din carici. Vine expertul în engleză al ~~cocinii~~ restaurantului. Atâta engleză ştie încât noroc cu unul din indieni, care o mai rupe în amharic. Mâncare, mai nimic. Nişte orez. Hait, ~~maimuţele~~ indienii când au auzit de orez, au sărit în sus de bucurie. Orez, vrem oreeeez!!! Atunci, orez şi la băiatu’. Când l-am auzit p-ăla că n-are decât orez, mi-a venit să plâng. Prima oară. Ce vrem de băut? O cafea şi apă la băiatu’. %&/(!”# Îmi traduce indianu’: zice că n-au băuturi calde. Da’ că-mi suge pula nu zice? Atunci mi-a venit iar să plâng. A doua oară. Ne aduce orezul. Acu, fiţi niţel atenţi, că e foarte important. Deci, suntem 4 la masă. O masă de 70x70cm. Vin 2 (2! Adică doi!!!) garsoni cu comanda noastră: 4 tăvi imense. Prima oară am văzut mărimea tăvilor de inox şi m-am speriat. Când ni le-a pus în faţă, m-am liniştit: era o farfurie plină cu orez, cât jumate din tavă, iar pe jumatea ailaltă erau felii de pâine. Iniţial am sperat că-s altceva. Când am văzut orezul, mi-a venit să plâng iar. A treia oară. Era un maldăr de orez, fără exagerare. Iar în vârf trona o grămadă de ~~căcat~~ ceva roşu. Am sperat că e ceva cu carne. Nu era. Era doar un fel de bulion. Bine-nţeles, ne-a adus şi tacâmuri. Linguriţe. Când am pus mâna pe linguriţă, indianul care o mai rupe în amharic îmi spune mândru de el că e vegetarian. Când m-am uitat la el, prin lumina celor 2 becuri de 12V care ne făceau întuneric, l-am văzut subit murind în cele mai dureroase chinuri.

Am reuşit să gust din orez. De atunci mi-a venit să plâng la fiecare îmbucătură. Am terminat tot, până la urmă. De foame, că gust nu pot spune că avea. Plm, orez cu pâine. Mint, avea şi câteva rondele de morcov prin el. Evident că maimuţa rămâne maimuţă până la moarte, mai ales dacă trăieşte în mediul ei: unul dintre cei trei, a ales să ignore total linguriţa, folosind în schimb uneltele din dotare. Când am văzut cum bagă mâna aia negricioasă în orez şi mestecă cu vârful degetelor, încercând să facă un ghemotoc din boabe şi să-l bage în gură, mi-a venit să şi borăsc, nu numai să plâng. Ultima oară mi-a venit să plâng când am văzut farfuria goală. Am plecat de la masă şi i-am lăsat pe ei acolo. Când am intrat în ~~debara~~ cameră am realizat ce miros ~~de căcat~~ stătut e înăuntru.

Deci tocmai am vorbit cu nevastă-mea la telefon. Trecând peste faptul că a trebuit să ies din wc cameră ca să prind semnal, şi că am stat aproape un minut cu telefonul lipit la ureche până a început să sune, la ~~wc-ul~~ camera vecină sunt două maimuţe în faţă care s-au holbat plini de ostentaţie la mine toate cele vreo 10 minute cât am stat la telefon. Păi bine mă, şmechere, de unde ştii tu că se uitau la tine dacă e întuneric şi ei sunt negri? o să mă întrebaţi. E foarte simplu: când vezi două perechi de albul-ochilor că se uită la tine, fără întrerupere, îţi dai seama că şi maimuţa posesoare e cu atenţia asupra ta.

Mâine dimineaţă, dacă o să mai fiu viu, trebuie să mă întâlnesc iar cu maimuţele, să mergem la micul dejun. Abia aştept. Nu.

Până una-alta, hai să vă mai arăt câte ceva de pe drum:

Căcărezele astea albastre îs tacsiuri. Le zice Tagrow Bajaj, după numele firmei care le produce. Evident, indiene. E plină Etiopia de ele.
.....................................................
Partea a V-a

Abyssinia - actul III

2010-03-23T12:52:00.002+01:00

Partea II

.....................................................................

Nu pot spune c-am dormit bine. M-am perpelit de pe la 11 până în jur de 1, când am reuşit să adorm, scenă care s-a repetat dimineaţa. Acum, nu ştiu dacă e de la schimbarea de climă, zonă şi toate cele, o să văd pe parcurs. Programul pe azi arată cam aşa: mic dejun, dus la firmă cu un coleg, plecat cu alţi 2 colegi la prima destinaţie, la vreo 370 km sud de Addis Ababa. Cred că o să fie chiar interesant :D.

Lol. Deci OMFG. M-am crăcănat de râs. Sunt căcat pe mine de râs. La propriu. Tocmai am ieşit din duş, din camera de hotel. Ce Sheraton, ce Hilton, astea-s mizilicuri. ĂSTA e hotel adevărat. Dar, scuze, trebuie să le luăm pe rând, ca să vedem de unde-am plecat şi unde-am ajuns.

Deci, să începem cu începutul. Dimineaţa. Micul dejun. Mic. Cam aşa de mic:

Cel puţin cafeaua lor e bestială. Au ăştia un fel aparte de-a servi micul dejun. Ieri, când mi-a adus tanti aia mâncarea în cameră am crezut că-s special. Azi am întrebat la recepţie, şi toată lumea ia micul dejun în cameră (LE: nu de alta, dar la câte 5 camere are guesthouse-ul, nici nu e mare filozofie). Ah, şi cu ocazia asta m-am lămurit ce-a fost şi cu nebunia de forţe de ieri: a venit în vizită nu-ştiu-ce sculă de demnitar. Cică de obicei nu e aşa.

Bun, termin de mâncat, îmi scot şandramaua afară din cameră şi-l aştept pe colegu’, Hazem. Cred că aşa se scrie. Hazem e libanez. Hazem e angajat în Beirut la o firmă elveţiană care n-are birouri decât în Geneva. Actualmente, Hazem lucrează la proiectul ăsta în Etiopia. Cu mine. Hazem nu e aici pentru prima oară, are în total cam un an de stat în Etiopia, dar îi displace total. Pe undeva îl înţeleg, dar deja am deviat prea mult.

Sunt în maşină cu Hazem, în drum spre firmă. Facem dreapta, pe un drum secundar, când un miliţist ne zice ceva şi face semn să oprim. Hazem, calm: „Sper să nu-mi ceară carnetul, că n-am”. Evident, mi-au ieşi ochii ca la melc. Hazem râde la glumele spuse de alţii, dar el nu glumeşte niciodată. Ce plm, e din Beirut!

Aşa că peste vreo 20m, Hazem trage pe dreapta. Scoate din viteză, trage frâna de mână, bagă mâna în buzunar, scoate un teanc de bancnote, detaşează rapid 100 birr, bagă teancul la loc, şi palmează bancnota. Vine miliţistul, salamnum, salamnum, dau mâna, gata, puteţi pleca. Ai văzut ce simplu e? După ce plecăm, mă lămureşte şi pe mine: carnetul internaţional de şofat nu e bun în Etiopia decât 2 săptămâni. Parcă citisem şi eu ceva similar în Lonely Planet. El e aici din ianuarie. De ce să te chinui şi să-ţi faci nervi şi mai ales să pierzi timpul, când 50 birr pot valora atât de mult?! Din păcate, n-a avut de 50 şi a trebui să-i dea de 100.

Actul II. La firmă. Îmi scot şandramaua din maşina lui Hazem şi aşez totul în van-ul cu care mergem. Era cam 8 jumate când am terminat cu povestea asta. Trebuie să mai menţionez că eram primii TESA care-am ajuns la firmă? Peste vreo 15 min apare secretara. Pe la 9, 9 şi – trecute fix – încep să apară şi oamenii. Câte unul la 5 minute, în medie. Pe la 10 fără un sfert reuşim să ne strângem toţi cei 2 care trebuia să mergem – şoferul venise deja – şi plecăm. Oprim să luăm apă şi (chipurile) să-mi iau şi eu cartelă telefonică de Africa. Normal că are, credit. Pentru d-alea cu număr trebuie să mergi la sediul lor, completezi o cerere, şi în nu-ştiu-cât timp poţi să şi vorbeşti. Cu date de identificare, paşaport, ID, securitate, tată, nu ne jucăm. Brusc, parcă şi numărul de Cehia, cu roaming, mi s-a părut o alternativă mai mult decât fiabilă. Deci trecem peste partea cu cartela. Colegu’ trebe să scoată nişte bani şi apoi plecăm pe bune. Deci ne îndreptăm spre „mall”. „Mall” care era păzit. De un nene echipat cu... ia să vedem, ghiceşte careva? Dacă a zis vreunul AK, a nimerit-o. Ce tonfe, ce sprayuri paralizante, ce bastoane tactice, ce pistol cu gaz, these guys do mean bussiness. Brusc, aparatul foto s-a făcut mic de tot, pe undeva pe sub bord. În fine, intră colegu’ (am mai menţionat pe undeva că e indian? Adică din India?), iese colegu’, pornim la drum. În vreo 20 min reuşim să ieşim din Addis Ababa – care, apropo, se întinde pe un diamentru aproximativ de 30km, nu mai mult – şi ne începem de fapt şi de drept drumul. Nu înainte de a realiza de fapt că cel mai probabil, în Etiopia nu se şofează. În Etiopia se exersează. Cum ce?! Apăi voi chiar credeaţi că japonezii au sistat producţia de kamikaze după povestea cu Hiroshima şi Nagasaki?! Neah, au fost băieţi deştepţi. Acu’ se folosesc de outsourcing: îi lasă pe etiopieni să exerseze şi apoi îi recrutează pe cei mai buni de aici. Am mai menţionat că aici nu se semnalizează decât în cazuri extreme; de fapt, cel mai important gest când conduci pe drumuri etiopiene (şi probabil africane, dar nu ştiu sigur cum e în alte părţi, deşi n-am un feeling prea bun) e claxonatul. Asta e o mişcare care pentru a da roade maxime, trebuie exersată îndelung. Ah, şi pentru că tot vorbeam de condus, uite un fapt care mie mi s-a părut cel puţin interesant: ăştia nu se stresează, frate la volan! Vine unu’, îţi taie faţa, se bagă d’ampulea, sau mai ştiu eu ce, îi dai un claxon şi-ţi vezi de drum. Fără pule, fără Cristoşi, fără dumnezei şi fără mame. Claxonul e de departe tata lor.

Pe drum, toţi desculţii se pare că aveau telefoane mobile – ring a bell? Ce haine, ce încălţări, telefon, frate! Deci... sper ca imaginile să vă fie de folos pentru a vă face o imagine ce înseamnă drum în Etiopia.

Aşa, că mi-am adus aminte: mă miram că am văzut ulii sau ce erau ăia. Apăi cum plm să nu văd, când Addis Ababa e la 2300m altitudine?! Aceleaşi zburătoare, plus multe altele, cum ar fi vulturi pleşuvi, ne-au însoţit cam tot drumul.

Am descoperit că the peoples’ choice for the best car award goes to... Land Cruiser. Deci, statistic: cam 90% din maşinile care le-am văzut azi pe drum sunt japoneze. 70% din ele sunt Toyote. Restul, Nissan, Mitsubishi, Isuzu, you name it. 50% din Toyote sunt Land Cruiser, 40% Hilux şi restul sedanuri. Deci tot ce înseamnă off-road la modul cel mai serios cu putinţă sunt Land Cruiser, cu modele începând din ’73 până în prezent.

Din punct de vedere al mediului, Etiopia e verde. La propriu. Începând cu bananierii şi feluritele copăcioase şi tufoase care cresc anapoda prin curţi, şi terminând cu serele care scot plante de tot felul la vânzare, peste tot vezi numai verdeaţă.

Ne oprim pentru prânz. Pilotul Şoferul nostru e ortodox, şi cică posteşte. Nu ştiu ce post ţine el, că nu mănâncă decât fructe şi legume. Nimic altceva. Şi nici n-a vrut să vină cu noi în birt, că cică e prea devreme. În fine. Ne aşezăm la masă, băietu’ care ne serveşte e numai zâmbet. Şi mai are şi o idee (doar una) despre engleză. Comandăm, io cu indianu’: un lablab de peşte (nu mai râdea, că se citeşte lebleb – sau cel puţin aşa a pronunţat garsonu’) la băiatu’, şi colegu’ întreabă dacă au „french fries”. Garsonu’ cască ochii, dar tot zâmbitor era. Indianului îi trece prin cap să zică chips. Ah, chips, uite colea, în meniu. Auzi, da’... din ce-s cipsurile astea? Din cartofi? Error 404, page not found. You know, cartofi. Potato. Error 404, page not found. Mai încearcă ei ceva, fără rezultat, după care garsonu’ pleacă să dea comanda: fishu’ meu şi sucu’ lui. Cu cipsurile a rămas în pom. Până la urmă reuşesc să-l conving pe colegu’ că cipsurile se fac numai din cartofi. Mai trec câteva minute de când îl cheamă, până reuşeşte să revină garsonu’, să-i ia şi comanda de cartofi. Ocazie cu care mă întreabă, da’ io nu beau nimic? Chiar nu mi-e sete? Hai, fie, o cafea la băietu’. Da’ azi, auzi? Nu tommorow. Tommorow? Zâmbind. Nu, nu tommorow, today. Zâmbind şi eu. Tommorow? Zâmbind, dar cu sprâncenele ridicate. Nu, today. Aşişderea. Pleacă. Peste vreo 10 min îmi aduce lebleb-u’. Ăsta e un fel de tochitură cu peşte, ceapă, green peppers, condimente d-ale lor şi încă ceva, un fel de sos, care să-i dea o consistenţă mai semi-vâscoasă. Deci ăsta era într-o farfurie. Într-un coş de pâine erau două bucăţi generoase de injera şi încă două de pâine, care arăta ca un fel de cozonac. Şi separat, sosul berbery. Deci combinaţia a fost super ok. Chiar dacă am mâncat ethiopian-style. Adică ad labam. Peste încă vreo 20 min îi aduce şi cartofii lu’ colegu’. Cu ketchup. A mâncat ăsta de s-a spart cartofi goi. Că deh, el nu mănâncă la prânz în afară de guest-housu’ lui, şi mai ales nu prea a mâncat în afara oraşului. Mno, dă-l şi înspre ula mea, să saliveze, dacă asta îi face lui plăcere. Nu e vorba de bani, că toate ălea le-am plătit eu, urmând ca masa următoare s-o plătească el. Oricum, a fost o nimica toată, 41 birr, cu tot cu cafeaua mea delicioasă. Adică mai puţin de 3 euro. Am mai menţionat ce cafea bună au maimuţoii ăştia?! Atât de bună, încât e principala lor materie primă exportată. Deci Lavazza, Segafredo şi cam toată cafeaua italiană de calitate vine d-aici. Dar e altceva să simţi prospeţimea din ea! Şi dacă am super baftă, deşi nu cred, poate reuşesc să prind şi ritualul prăjirii boabelor.

LE: la ce băftos îs io, evident c-am prins ula.
.....................................................
Partea a IV-a

Puterea obişnuinţei

2010-03-22T10:59:00.001+01:00

Azi am fost la prima cafea „civilizată”. Mint, de fapt prima a fost pe avion, Roma-Zurich. Ce-ai, mă, păi după ce 2 săptămâni am băut nectarul ălora, pot io să mă declar satisfăcut de pişoarca asta ordinară? Fie ea ce-o fi, nu se compară...

Abyssinia - actul II

2010-03-21T21:57:00.003+01:00

Partea I
.....................................................................
Booon, plec deci să scot nişte bani. Înţelesesem că am privilegiul să stau pe lângă unul din cele 3 bancomate din ~~oraş~~ capitală. Aşa că mă duc spre clădirea aia albastră, la vreo 400m de guest-house-ul meu. N-am apucat să fac 50m, că au început să mă ia băieţii în primire. Deja m-au văzut că am stat mai puţin la soare ca ei şi veneau că domnu’ dă şi mâie să iau o pâne! Io le făceam semn scurt din mână să plece, fără să mă uit la ei, şi mergând înainte. Unu’ dintre insistenţii ăştia s-a ţinut după mine, încercând să mă aburească, vreo 100m. Chiar m-a întrebat dacă vorbesc engleza. Nu ştiu dacă m-a crezut când i-am răspuns no ingles. Mă pregăteam să-i zic ceva în română, dar a apărut salvarea mea: o Hilux care dădea cu spatele, ghidată de un portărel. Sau ceva de genul ăsta. Când ne-am apropiat suficient de mult, m-am băgat frumos între nea ăla în uniformă – care, apropo, mi-a zâmbit – şi Marele-Cur-de-Tablă. Evident că băietu’ şi-a cam luat ţeapă. La fel de evident că şi eu mi-am luat, că abia scăpasem de el şi m-au şi luat alţii, să-mi vândă ceva. Mda.

Western Union. Cum fac un pas înăuntru, un paznic cu un detector de metale mă ia la pipăit. Cum ce-am în borsetă? O cameră foto. Trebe să stea la uşe. Bine, mă, ţine-o, oricum nu vreau decât să întreb. Mă duc la un ghişeu şi-l întreb pe nea ăla unde e minunăţia aia de bancomat. Colo după colţ. Aha, mersi. Bă, nu te aşeza, dă-mi jucăria înapoi, maimuţo! Normal că am desfăcut-o şi m-am uitat înăuntru.

Dau colţul. Altă bancă. Alţi gardieni. Acelaşi ritual al pipăitului. De data asta reuşesc să intru cu aparat cu tot. Une’ e bancomatu’, domnu’? Cum bă, ce e ăla bancomat?! Tu mă iei la mişto?! E chestia aia în care bagi plasticu’ şi iese banu’. You know. I se mai zice şi ATM. Cash machine. Muie? Mda, mă gândeam eu că nici aşa nu înţelegi ce vreau. Dau să plec. Îl văd pe unu’ cu ochelari (ăla cred că era cel mai om dăştept d-acolo, că numai el purta ochelari de vedere) şi-l întreb pe el. Aha, în clădirea cealalalalalantă, zici? Bine, mersi.

Trec iar prin zona cu băieţii care încearcă să vânză ceva. Iar mă iau de potenţial client. Iar mi se rupe. Reuşesc până la urmă să văd banca. Dau să intru, ghici cine mă opreşte. Exact. Iar pipăieli, iar ce-am în geantă, ăsta vrea chiar să vază, şi abia apoi intru. Bancomatul la 20m în spatele lor. Bag cardu’, scot nişte bănet – care-mi umple portofelul, la propriu – şi mă întorc spre casă. Mi-a ajuns prima tentativă.

Am uitat să vă zic: AM NET!!! Nu mai contează că e pe un desktop în holul recepţiei. Nu mai contează nici că e dial-up. Şi cel mai puţin contează că merge cu maxim 37kbps. Important e că, lăsând la o parte toate aceste inconveniente, AM NET. Deocamdată n-am reuşit nici măcar să-mi deshid mailul. Mai încercăm (LE: până la urmă, pentru site-uri fără multe pretenţii, fără flash, doar text, fără poze, cu suficientă răbdare, era mult mai puţin decât ok. La vreo 50m în sus pe stradă era un netcafe unde-am plătit 0,3Birr minutul, şi viteza era aproximativ aceeaşi, o idee mai bună. În centrul comercial cu bancomatul, la vreo 4-500m în sus pe stradă, am plătit 5Birr pe cam o juma de oră, şi cu viteză mai mult decât acceptabilă).

Şi la ei se contruieşte destul de mult. Majoritatea clădirilor sunt înalte, 10-15 etaje. Sau mai mult. Pentru cei care se întreabă ce va fi acolo, vă dezvălui eu secretul: dacă clădirea are schele de lemn, sigur nu va fi pentru birouri.

Ah, da, să nu uit: frate, câţi ulii/şoimi/egrete au ăştia p-aci! Incredibil. Cât am stat cu nevastă-mea la telefon, în curtea ~~garnizoanei~~ guest-house-ului, am văzut cel puţin 3 care au zburat chiar pe deasupra mea, la mică altitudine. Bine, unul am impresia chiar că s-a repezit să ia ceva din faţa porţii, dar nu l-am văzut cu nimic în gheare. Normal că după ce-am terminat cu telefoanele, am ieşit în curte să-i trag în poze.

Bun, după plimbarea de scos bani, care erau principalul, mă retrag în cameră la un bine-meritat somn. Bine, mai mult a fost moţăială în căldurica aia plăcută asigurată de cele 2 pături. Apropo de pături, cine crede că în Africa e caniculă şi secetă şi faze d-astea de televizor, se înşeală cum m-am înşelat şi eu. De fapt, cel puţin aici în Etiopia, având în vedere că nu e tocmai o ţară joasă (ştiaţi că are un vârf de 4000+ metri, daaa? Iar Addis e la o altitudine medie de 2200m, daaaa?), temperatura era în jur de 15-20 grade când am ajuns aici. Adică taman bine de stat în tricou. Eu nu mi-am luat decât un singur polar subţire la mine, şi cam încep să regret. Dar ajungem şi acolo.

Deci, moţăi eu preţ de 3 albume jumate (adică atâta muzică mi-a trecut prin playlist până m-am hotărât să mă cobor din pat), şi împins tare de la spate de foamea care începea să se facă simţită, decid că e cazul să mă aventurez în oraş. Tananananananananananana! Deci, îmi iau camera, inima în dinţi, câteva bancnote şi plec. Era cam 5 după amiaza. Deci surpriză (şi de fapt, bun venit in da real shit): ghici cine patrula pe stradă cu AK-urile de gât! Exact. Miliţia. Bine, cred că erau mai mult Armata, dar, între noi fie vorba, mai contează?! Şi tot între noi fie vorba, credeţi că m-am riscat să fac poze aşa, ostentativ, când erau băieţii ăştia din 50 în 50m? Nu de alta, dar eu n-am auzit ca africanii să aibă un simţ al umorului extrem de dezvoltat. Şi staţi aşa, că între ei erau muieri, tot d-astea d-ale lor, în camuflaj ca şi băieţii cu AK-urile, dar probabil că ele erau în şcolarizare, pentru că nu aveau decât nişte bâte în mână. Şi, bine-nţeles, să nu-i uităm pe cei de la Circulaţie, care erau în fiecare intersecţie. La propriu. Cel puţin câte 2. Eh, pozatu’ mi s-a cam dus pe apa sâmbetei, dar cel puţin m-am plimbat niţel.

Booon, am fost până mai încolo, am văzut... nu mare lucru, şi hai să mă ocup şi de mâncare. Pe drum înapoi scanam după un restaurant cu mâncare indigenă. Adevărul e că am trecut pe lângă multe jointuri, dar majoritatea erau un fel de chicinete ceva mai mari de 5x5, cu câteva mese afară, şi nu mi-au inspirat prea multă încredere. Aşa că am mers, şi-am tot mers până în apropiere de casă, unde dau peste bar-terasă „New York”. Asta părea mai răsărită. Mă aşez la o masă la terasă, vine băietu’ să mă servească, vorbea engleza, normal, şi-mi aduce un meniu. Şi pleacă. Şi plecat rămâne.

Din păcate, ăştia numai mâncare naţională nu aveau, dar mai e timp şi pentru asta. Pe moment, o shawarma de vită ar fi trebuit să fie o introducere adecvată în cultura culinară a zonei. Deci, gata. După vreo 45 secunde de când mi-a dat meniul. Bun, decizia era luată, aştept să vină băietu’ să-l lămuresc ce şi cum.

Aştept.

Şi aştept.

Şi iar aştept.

Mă mai uit la el. El se uită la mine. Nici unul nu face nici o mişcare. Mă simţeam ca într-un război psihologic – oare cine-o să cedeze primul?!

Şi stau iar.

Şi până la urmă m-au luat nervii după vreo 15min şi i-am făcut semn să vină. S-a executat imediat. Îi dau comanda: shawarma, 7up şi cafea. Pleacă. Vine peste 5min cu sucul şi un pahar. Mi le lasă şi pleacă iar.

Mai trec 10 min. Îmi aduce solniţa, şerveţelele şi plasticele alea de mănânci pe ele. Mi le lasă şi iar pleacă. Am un sentiment de deja vu.

Mai trec încă 15 min. Trecuse o jumătate de oră de când îi dădusem comanda. Din nou, mă dovedesc mai slab şi-i fac semn să vină la mine. Iar se execută instantaneu. Nu că ar fi avut altceva de făcut. Îl întreb prieteneşte, zâmbind chiar, dacă a terminat de cules boabele de cafea. Nu înţelege. Îl întreb ce mai zice cafeaua aia a mea. Asta înţelege. A crezut că o vreau după ce mănânc. Aveam pe limbă răspunsul că nu stau decât 2 săptămâni în ţară, deci ar fi bine să se grăbească, dar m-am rezumat la varianta restrânsă: nu. Bine. Pleacă să-mi aducă cafeaua. Până să ajungă licoarea la mine, mi-a adus un alt coleg de-al lui mâncarea. O farfurie generoasă cu o shawarma ruptă în două şi acoperită de cartofi prăjiţi. Cum pleacă ăsta, vine şi pretenu’ meu cu cafeaua. Marfă. Acum aveam de ales între a mânca mâncarea rece, sau a bea cafeaua rece.

Shawarma – foarte bună, cu nişte sosuri şi condimente de-ale lor, foarte mişto. Cafeaua, la fel de bună. Avea o aromă de proaspăt prăjită şi încă ceva, nu-mi dau seama ce, dar foarte bună şi aia. Deşi era aşa, mai mult un degetar. În fine. Toată povestea asta, adică mâncarea (şi a fost destulă, pe bune), sucul, cafeaua şi bacşişul, 45 birr. Sau ETB. Adică undeva la 2,5 euro. În bodega aia mai de fiţe, cum s-ar zice. Deci mai mult decât convenabil, mai ales că am înţeles că felurile principale sunt undeva la 20-25 birr. Adică 1 euro şi ceva. Mai e cazul să menţionez că nu mă refer la restaurante din ghidul Michelin...? Şi apropo, dacă vreodată călătoriţi în Africa, nu vă grăbiţi şi nu vă precipitaţi. Aici timpul curge altfel. Şi oamenii n-o fac din rea voinţă, pur şi simplu e altă lume.

Eh, treaba e că se lăsase seara, şi vântul care mai devreme era tare răcoros şi potrivit, prinsese curaj şi devenise mai aspru. În aşa măsură încât deja pe ultimele îmbucături nu mă gândeam decât cum să plec mai repede. Aşa că mi-am luat catrafusele şi m-am dus acas să mă îmbrac. S-ar putea să mai ies la o tură de pozat, pe noapte.

...................................................................................

N-am mai ieşit nicăieri. Mă pregătisem, scosesem toate cele, şi zic hai să curăţ şi obiectivele, mai ales 50’u, că avea cam mult praf pe filtru. Şi l-am curăţat până i-am desfăcut tot mecanismu’. Şi iete-mă pe mine, stând cu carcasa de metal într-o mână şi cu partea optică în cealaltă, gândindu-mă cum plm am putut fi atât de idiot încât să desfac un obiectiv, fără să vreau?! Acu’ treaba era făcută, pune-te şi fă-o la loc. Şi am făcut-o, dar după mult timp, că nu nimeream deloc canelurile alea de ghidaj. Concluzia? S-a dus pe pulă ieşitu’ meu la pozat. Sau poate nu. Deşi, sincer să fiu, băieţii ăia cu AK-urile de gât n-au tocmai un efect tranchilizant asupra mea... mă mai gândesc.

......................................................................................

Mda, deci m-am apucat de editat poze. Şi am mâncat şi fructe. Mă fut pe malaria lor şi toate cele, am curăţat eu fructele de coajă, dar mâna care-am ţinut-o pe coajă, ce fac cu ea? O spăl cu apă nefiartă? Am făcut treabă. Gata, că mă disperă ăştia cu precauţiile lor. Dacă e s-o iau, o iau şi gata. Ideea e că am mâncat un fruct care are miezul galben, are un sâmbure sau ce draq e, cât China, şi mi-au rămas numai fibre printre dinţi. Cred că e mango.
..............................................................

Partea a III-a

Abyssinia - actul I

2010-03-20T17:25:00.004+01:00

Aşa, deci să începem cu începutul. Şi cu o mică facere de cacao. A mea, de către mine.

Plec de la muncă, ajung acas’ cu gândul să bag repede la maţ – că pe mâncarea ăstora de pe aveon m-am învăţat să nu pun bază – să fac bagajele cu rufele spălate de ieri, să aranjez casa – ergo spălat vase and shit, exact ce-mi place mie cel mai mult pe lume - şi să plec. Trenul de 5 jumate, ajuns la 6, avut la dispoziţie 2 ore să mă îmbarc, cu tot ritualul Aveonul pleca la ora 8 seara. Cel puţin aşa ştiam eu...

Mănânc liniştit până la 4 jumate, şi mă uit întâmplător pe biletul electronic printat. Ştii cum creşte pulsul instantaneu? Aveonul meu la 8 ajungea în Frankfurt. De fapt şi de drept, el pleca la 7... Bine, eu tot cu acelaşi tren trebuia să ajung la aeroport, numai că efectul psihologic de-a pierde instantaneu o oră nu e de neglijat.

Bun. Dă-i bice, fă repede totul, cu greu am reuşit să plec la 5 şi 20 din casă. La şi 25, după un trap nebun cu doi rucsaci pe mine (unul mare, mare de tot în spate, şi unul pe jumate în faţă – respectiv bagajul de cală şi cel de mână) reuşesc să ajung la casa de bilete. Unde era cam nebunie în faţa mea. Dezinvolt, mă gândeam că dacă ratez trenul ăla care mă ducea direct în aeroport, mai e unul peste vreo 25 min, pe care trebuie să-l schimb de 2 ori ca să ajung. Uhum. La vita e bella. Cu greu se mişcă nenea care era la ghişeu, ca să avanseze ceilalţi 3 călători care voiau să cumpere bilete înaintea mea. Când, deodată, observ ceasul din spatele casieriţei. Arăta cât arăta ceasul meu când am ajuns în gară. Adică ceasul bun era cu vreo 3-4 minute în urmă faţă de al meu.

La şi 27 cumpăram biletul.

La şi 29 a plecat trenul.

La şi 29 fără 5 secunde m-am urcat eu în el.

Deci, am reuşit să ajung.

În aeroport, altă distracţie. Eu aveam bilet cu Lufthansa până în Frankfurt, de unde trebuia să iau Ethiopian Airlines până în Addis Ababa. Acu’, ajuns în aeroport şi nu cu mult timp la dispoziţie, o sun pe nevastă-mea să mă lămurească rapid unde-s ghişeele, că ea avea informaţia mai proaspătă. Într-un final reuşesc să ajung, urmând indicaţiile ei, coroborate cu cele afişate pe panori, şi cele obţinute prin întrebări succesive. Reuşesc să ajung, deci, la ultimele birouri, dincolo de care nu mai erau decât porţi. Acolo trebuia să fie Lufthansa mea. Numai că era Swiss. Lufthansa – pula. Ia-o de unde nu e. Deja începusem să mă disper. Mă duc la unu’ care butona în disperare la un terminal şi-l întreb de sănătate. Mă lămureşte că ăla era locul, deşi nu era marcat nicicum. În fine, mă îndreaptă către coada aia mare, de la economic.

Nţţţ. Nu de data asta. Oi fi io îmbrăcat de la ajutoare, şi chiar dacă par că vreau să mă mut, nu e aşa. Bussiness, frate! Se uită niţel mai aiurea la mine, dar mă duce la clasa bussiness şi-mi dă chiar şi un cordon din ăla la o parte. În fine.

Mi se dă biletul. Până la Frankfurt. Că nah, Lufthansa e un căcat, Ethiopian Airlines e altu’. Nu merge amestecate(LE: deşi exact asta urma să fac, adică zborul din Frankfurt în Addis Ababa era un fel de joint-shit Ethiopian Airlines-Lufthansa. Adică tot un mare căcat). Şi dacă tot am intrat în intimităţi, nu pot eu să-mi iau frumos rucsacu’ ăsta mare de pe cântar, şi să-l duc în partea ailaltă a terminalelor, că acolo trebuie să-l pun, ca să-l iau direct la destinaţie, că banda asta merge în partea ailaltă. Mulţumesc.

Mda. Mai zi-i ceva. Fac pe obedientul şi-mi trântesc megalitul pe căruciorul ăluia. Se uită ăla la mine cu un început de privire urâtă, da’ când m-a văzut animal bărbos, la 2 chintale jumate, şi nu foarte bine dispus, mi-a arătat brusc toată dantura. Dacă sunt bun, să-i arăt şi lui beletu’. Ia de colea. Mersi frumos, o zi bună. Mda, mersi, vouă nu.

Hai, check-in. Scot leptopu’. Cu docking-station prinsă de el. Trece prin scanner, apoi, dacă sunt bun, să explic ce e dispozitivul ăla ataşat de compuţăr. Iete, are şi un buton! Şi găurele pe spate! Da’ la ce foloseşte botonu’, domnu’? Iete, la desfăcutu’ şandramalei. Aha, ok.

Bun, trec de Bill Gates/Kevin Mitnick, şi mă ia colega lui în primire. Să deschid bagaju’? Sure. Mă gândeam că mă ia la întrebări în legătură cu obiectivul. Sau trusa foto. Neah. Am un lichid care nu poate merge mai departe. Ce plm lichid am eu în bagajul de mână?! ....Să mă fut, spray-ul de ţânţari! E prea mare, are 150ml, maximul e 100, nu puteţi trece. Uhm, nici dacă mă dau acu’ niţel cu el pe haine? Neah, volumul rămâne la fel, nu are importanţă cât fluid e înăuntru. Deci m-au futut şi cu asta. Băga-le-aj....

Într-un final, mă urc în aveon, mă duc la locul meu.

Decolăm.

Suntem airborne.

OMFG, ce mişto se vede Elveţia de sus! Luminiţe colorate în toate felurile, forme, dinamism, la zenit soarele apunea în nuanţe de portocaliu, albastru şi roşu, şi nici un nor între geamul pe care-mi curgeau balele şi toată minunăţia asta! Bine, adevărul e că până în Frankfurt tot aşa a fost. N-am prea văzut nici câmpuri virane, nici vaci, nici case dărăpănate, nici rufe întinse la uscat pe sârmă, afară.

Mi-au servit la masă nişte chestii din care în afară de 2 felii de caşcaval şi 2 feliuţe de somon sushi-style (adică crud, nici măcar afumat) n-am înţeles nimic. Un fel de pateu învelit într-un fel de foi de ştevie, cu nişte chestii tare ciudate, o ciupercă semi-crudă – dar umplută! – în fine, o mare labă. DAR, în schimb, chifluţa aia de 2,43g a fost tare bună. Şi m-am delectat cu două căni de ceai negru. Absolut delicios. Bussiness-class style.

Pe avion m-am trezit reflectând la reclamele alea la companii aeriene pe care le ţineam eu minte. Şi la concepţia împământenită legată de stewardese. Şi anume, că trebuie să fie şi ele într-un fel... mai răsărite, adică. Ei bine, cât am zburat până acum, nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo fătucă din asta care să mă facă să zic „da frate, aşa da!”. Nţţţ. Avis comunae.

Bine-nţeles că în Frankfurt, poarta de unde pleca zborul meu, după cele aproape 3 ore petrecute în aeroport, era în partea ailaltă a oraşului. Pe drum, stăteam şi mă gândeam ce traseu mişto de alergat ar fi fost ăla: aveai şi de urcat, şi de coborât, şi obstacole, într-un cuvânt, zuper. Acum stau cu leptocu’ în braţe şi aştept să-mi iau beletu’.

Gata, mi-am luat beletu’. Acum stau în lounge şi aştept să vină ora să ne bage în păsărică. Care de fapt o să cam fie un balaur, la câţi oameni aşteaptă aici. E cea mai mare gaşcă de zburători cu acelaşi aveon pe care-am prins-o vreodată.

Bon, urcai şi în aveon. Care aveon, un Boing-Boing 767-300, n-are decât vro 240 locuri. O nimica toată. Majoritatea ocupate, dar cine să se mai uite la amănunte din astea...? O supriză – bine, alături de cea provocată de „more leg-room than ever” – a fost provocată de stewardesele etiopiene. Într-un mod destul de ciudat, parcă mai arătau şi ele a femei, nu ca urâtele alea de le văzusem până atunci. Şi, ca să fie surpriza şi mai mare, una din ele era îmbrăcată în ceea ce cred că era (LE: chiar era) un costum popolar d-al lor. Bine-nţeles, trebuia să existe şi reversul medaliei: cam toate negresele aveau un băsău... mamă, mamă! Dar na, cred că e trăsătură a rasei. (LE: dap, e confirmat. Deşi nu e musai, dacă nu e scobitoare, de obicei femeia africană are un băsău disproporţionat de mare în comparaţie cu restul corpului)

Acu’ am văzut şi eu diferenţa de meniu dintre clasa economic şi business. Colosală. Bine, la partea cu gusturile, mi-am luat o ţeapă îngrozitoare la micul dejun, când am luat omletă şi mi-a adus-o acoperită cu spanac şi cartofi prăjiţi tăiaţi cubuleţe. Era şi o chestie din carne pe-acolo, care aducea a cârnaţ, dar a fost atât de delicioasă încât după prima gură a rămas în farfurie. Omleta simplă a fost de-ajuns. Noroc că m-am împrietenit destul de bine cu Johnnie plimbăreţu’, că mi-a ţinut companie timp de vreo 3 pahare pe durata nopţii.

Ah, da, şi ca să vedeţi şi voi ce multi-mega-super sunt, am fost întrebat dacă nu-s egiptean. Că aduc cu unu’. Acum, eu nu ştiu dacă faţă de faza cu sudorul e un progres au ba...

Booooon, ajung în Addis Ababa. Bine, cu hârtii completate în avion and shit (dap, ca să intri în ţară, ţi se dă la completat un căcat de formular cu nume, data naşterii, scopu şi durata vizitei – you know, motive să distrugem pădurea ecuatorială. La fel şi la ieşire: aceeaşi hârtie, numai că acum trebe să ieşi). Trecem peste. După ce-mi aştept bagajul mai mult de 20 minute, văd că mi-au rupt muiştii şi-o cataramă. Evident, era una principală. Acum, săracul meu companion de atâţia ani arată de parc-ar avea o cocoaşă. Cred că e un semnal în plus să-l schimb.

Mă ia chauffeurul şi mă duce către firmă. Deci. Trebuie să încep cu deci. Nu mă pot abţine. Trebuie să cer scuze şoferilor români, pe care i-am blamat ca fiind cei mai proşti şoferi din lume. Bine, poate la scară europeană există ceva adevăr în asta, dar... dacă vrei să vezi condus d’ampulea, vino în Africa. Deci n-am cuvinte să descriu ce şi cum. E totul atât de anapoda, încât parc’ar veni direct din mâna lui Kafka. Sensuri giratorii care sunt puse de formă, artere principale blocate ca să treacă oamenii pe drumuri secundare, treceri de pietoni care nu dau nici un drept pietonilor, se merge de obicei între benzi, nu se semnalizează (deloc), pentru comunicarea intenţiilor se foloseşte claxonul sau coardele vocale, ce să mai, o minunăţie. Probabil d-asta cam toată lumea care se respectă cât de cât are de la Toyota Hilux în sus (Defender, Hilux de off-road, Land Cruiser, Hummer – ooo, da, Hummer, e plin de ele. Şi n-o zic la mişto).Şi imediat cum treci în spatele grandorii clădirilor de la drumul principal, imediat cum treci de turnurile corporatiste îmbrăcate în sticlă şi cu bannere şi firme luminoase, imediat în spatele lor încep drumurile pseudo-româneşti, gheretele din Mârghia şi vânzătorii de fructe din roabe. Nu e o privelişte cu mult diferită de cele cu care-s obişnuit.

În fine. Ajung la firmă, vorbesc cu băieţii, terminăm, hai să ne ocupăm de ăsta albu’. Asta nu înseamnă că toată lumea acolo e nativă. Primo: în capitală, un oraş cu peste 3 milioane de locuitori – imediat 4 (din Africa, e drept, dar oricum...) nu există decât vreo 2 bancomate (sau 3, în orice caz, EXTREM de puţine, am înţeles) care să dea bani. În rest, se descurcă fiecare cu ce-are. Bănuiesc că nu trebuie să vă mai zic de magazinele în care poţi plăti cu cardul. Exact, care magazine?! Asta ca să nu mai intrăm în detalii legate de alte părţi ale ţării...

Secundo: în Etiopia poţi ajunge din A în B cu maşina. Atât. Există câteva trenuri, dar majoritatea transportului este pe drum.

Cu ocazia asta, tragem şi prima poză din Etiopia, chiar de pe prispa firmei. Behold!

Ajung la guest-house. Îmi dă cheia de la cameră. Mă abţin de la comentarii (LE: de fapt, după experienţele ulterioare, era chiar lux, mai ales la cei aproape 60USD pe noapte. Mă rog, era dublă. Adică patul). Cel puţin e suficient de mare. Întreb de micul dejun. Să vin într-o juma de oră. Mă duc în cameră, şi mă aşez pe tron. Peste vreo 15 min, bătăi în uşă. Imediat. Iar bate. Imediat! Încep operaţiunea cleansing, şi când să-mi iau nădragii pe mine, mă trezesc cu maimuţa-n casă. Tava cu MICUL meu dejun. Io, încheiat la curea, dar desfăcut la şliţ, îi fac semn s-o pună pe masă. Credeam că pleacă. Ei, aş. Se uită prin dulapuri, îmi scoate din alea de se pun pe masă, sub farfurii, îmi pune farfuriile, îmi scoate pahare şi-o ceaşcă, şi mi le lasă pe masă. Abia dup-aia pleacă. Eu rămân să mă uit la prostul la ce-a lăsat în urmă: 3 felii de pâine, 4 cubuleţe de unt (deci cubuleţe, daaa?) o lingură de magiun, un croissant, o chiflă cu ceva dulce în moţ, şi recipientele de băut din ele. Goale.

Acu, iete-mă pe mine, stând în picioare, mesmerizat, uitându-mă la... „masa” aia, în continuare desfăcut la şliţ, şi cu gura căscată. Intră iar duduia, să-mi aducă ceva de pus în paharele alea. Abia atunci mă prind şi eu şi încep să mă închei la şliţ. După ce-mi lasă alea pe masă iese. Cafea, lapte, ceai şi suc de portocale. Mmmm, suc natural de portocale! Moartea mea. Mai ales atunci când e atât de natural încât e mai mult pulpă de la portocale, cu ceva zeamă rămasă întâmplător p-acolo...

Mă duc să văd de unde scot şi eu nişte bani şi poate trag şi câteva poze.
..............................................................
Partea a II-a

Me iz back!

2010-03-19T16:41:00.000+01:00

Ba, deci trecand peste faptul ca mi se pare d'ampulea sa scriu fara diacritice, azi plec din tara asta minunata. Poate maine, dupa ce ajung inapoi la elvetieni, o sa ma apuc sa triez si editez cei aproape 10 gigi de poze, ca cu textele is cam la zi. Deci pe luni cel tarziu, incepe povestea aventurii abyssiniene.
Sa ne cititm sanatosi.
ma duc sa-mi fac bagajele, ca iar ma asteapta 'jpe mii de ore de zbor.

Si nu bah, n-am fumat! Azi am o luna. La multi ani mie.

A plus tard

2010-03-08T13:46:00.001+01:00

Gata, asta e oficial ultima postare de pe vechiul continent. Plec sa-mi fac ultimele cumpărături, bagajele, ultima masă europeană, încă o pastilă de malarie, şi direcţia aeroport.

Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune, şi promit să vin cu poze şi poveşti frumoase.

Acestea fiind zise, să fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de o vreme aşa cum vă doriţi. Ne citim din continentul negru sau după ce mă întorc.

Şi bine-nţeles, la mulţi ani!

Metamorfoza. Nu de Kafka

2010-03-02T22:57:00.001+01:00

Mă uit la ceas. El se uită înapoi la mine şi-mi arată 22:43. Nu e o informaţie vitală în clipa asta. Mai iau o gură de ciocolată. Încerc să-mi pun puţină ordine în gânduri, uitându-mă la foaia asta goală de Word. Simt cum încet, una din caracteristicile care mă diferenţia(ză) de simieni, mă părăseşte definitiv. Nu ştiu cum se întâmplă, n-am nici cea mai vagă idee de ce, sau cum s-o opresc, pur şi simplu mă simt ca un spectator pasiv. Ba nu, nu chiar ca un spectator, mai degrabă ca un doctor care vine din când în când să vadă dacă a murit bolnavul. Încă un cub de ciocolată.

Aşa, ziceam deci de chestia asta – problemuţa asta a mea. Adică deocamdată e încă o problemuţă, mititică şi simpatică, care însă în ritmul ăsta o să înceteze brusc să fie ceva micuţ şi finuţ, luându-i locul o mega-schimbare. Cam bat câmpii, nu? Tocmai asta e problema mea: nu mai reuşesc să dau o formă comunicabilă gândurilor mele.

În esenţă, treaba e simplă: te gândeşti la o chestie. Pe care vrei s-o transmiţi. Dacă puterile telepatice te-au lăsat, cum faci să comunici? Te exprimi. Verbal, scris, prin semne, uatevăr. Ideea e să dai o formă gândurilor. Ei, te-am prins: ce faci dacă vezi că nu reuşeşti să exprimi ceea ce gândeşti?

De exemplu, mă chinui să dau o formă inteligibilă şi relativ uşor de înţeles unor drafturi pe care mă chinui să le termin de câteva zile. Scriu, fac lucru manual şi muncă patriotică, şi când iau o pauză să citesc ce-am scris, şterg totul şi o iau de la început. Dacă n-aş şti ce vreau să exprim, aş înţelege cu totul altceva. Mă învârt în jurul propriei cozi fără ca măcar să-mi dau seama. Şi când cred că sunt pe drumul cel bun, văd că de fapt am început aceeaşi mişcare perpetuu circulară, dar în sens invers. E foarte mişto. Frustrant, aşa.

Când metamorfoza o să fie completă şi voi deveni cimpanzeu, vă rog să-mi mai aduceţi şi mie din când în când câte-o banană. Şi să-mi puneţi Tom şi Jerry. Întotdeauna mi-au plăcut. O să-mi manifest satisfacţia arătându-mi dinţii.