Krkonoše Rally

Krkonoše Rally – fotoreportaj (21 poze)

Un copil se uită curios la un fotograf care caută cel mai bun unghi pentru a trage câteva cadre bune.

Multe maşini opreau pentru a împărţi spectatorilor calendare cu echipa sau pliante cu sponsorii.

Copilotul unui echipaj face cu mâna spectatorilor, în timpul defilării oficiale a concurenţilor, în seara dinaintea începerii raliului.

Există şi echipaje fotogenice: cel din fotografie, văzându-mă că le fac poze, au oprit maşina şi au zâmbit către obiectiv timp de câteva secunde, până le-am făcut semn că am destule cadre.

Un şofer opreşte în timpul defilării oficiale, pentru a vorbi cu un cunoscut din public.

Doi piloţi se întâlnesc la defilarea oficială a concurenţilor.

O femeie pe bicicletă se pregăteşte să traverseze strada în fugă, în timp ce o maşină ia curba pentru a defila printre mulţimea adunată să-i vadă pe competitori, cu o seară înaintea începerii cursei.

Un echipaj ia startul de pe podiumul oficial, sub obiectivele aparatelor de fotografiat.

Totul se desfăşoară sub privirea vigilentă a Poliţiei locale. Ofiţerul din imagine stă de vorbă cu colega lui, care nu se vede în poză.

Maşina oficială a organizatorilor anunţă începerea cursei.

Un pilot la volanul unui Mitsubishi Evolution VIII (cred), negociază un viraj.

Un arbitru montează la loc un stâlp dărâmat de un competitor.

Unul dintre arbitri, obosit de statul în picioare, îşi aduce un scaun.

Un şofer grăbit se pregăteşte să dărâme un stâlp.

Au fost şi cazuri în care unii şoferi n-au ştiut să ia curbele în concordanţă cu puterile maşinii, şi drept urmare s-au trezit perpendiculari pe axul drumului. Pilotul din imagine a trebuit să dea cu spatele pentru a ieşi din situaţie, pierzând astfel secunde preţioase.

Un competitor mai încet se pregăteşte să fie depăşit.

Un copil, plictisit de absenţa concurenţilor între etape, se joacă cu una din panglicile de delimitare, sub privirile celor mari.

Un fotograf îşi abandonează uneltele meseriei şi trage o fugă la maşină, pentru a lua un alt obiectiv.

După fiecare serie de cadre, fotografii fac un scurt review al pozelor.

Într-un scurt moment de respiro, fotografii desemnaţi să ia parte la cursă îşi schimbă poziţiile pentru a prinde acţiunea din mai multe unghiuri.

Un fotograf de la o instituţie media apasă declanşatorul chiar când unul dintre concurenţi iese din curbă exact în dreptul lui.

Diseară sau mâine voi reveni cu mai multe poze de la raliu.

Mă prădară hoţii şi pe mine

Mdap. Fusăi prădat de lotri. Să vă zic ce şi cum.
Uikendu’ ăsta va fi un raliu p-aci prin sat pe la noi, cu 4 etape în 4 locaţii diferite. Şi aseară îi zic nevestii: „auzi, dacă tot mergem să fac poze la raliu, hai să vedem şi noi cum arată zonele de concurs, să-mi aleg cea mai bună locaţie”. Zis şi făcut; mergem, ne uităm la 2 zone, apoi mergem să luăm ceva în gură de la birtu’ satului. Evident, am fost cu maşina. Cu aia nouă. Pe la 10 jumate eram înapoi. Parcasem maşina lângă aialaltă, şi tocmai luam ultimele chestii din ea, când o aud pe mândra: „bre, une e casetofonu’...?!” „apăi nu l-ai luat tu în casă?” îi zic io fără să mă întorc. „bă, ăştia ne-a luat cassu’!!!!”. Pula casetofon, când mă uit în maşină, o gaură în consola de bord, din care ieşeau mufele, mă privea ameninţător şi dezolant. Când se duce muierea pe partea din stânga a maşinii, descoperă cu neasemuită plăcere că uşa din spate era şi deschisă, şi descuiată. Probabil nu se mai obosiseră să o încuie sau închidă. În rest, toate celelalte erau închise şi încuiate. Nimic în afară de casetofon nu lipsea din maşină.
Nu m-a deranjat că mi-au luat casetofonul. Era unul mişto rău, era produs de Chicago (sau la Chicago), avea faţă detaşabilă, multe butoane, egalizator, şi cel mai important, citea mp3-uri. Când am luat maşina, le citea. Pe parcurs, nu i-au mai plăcut decât trackurile. Parol, unele trackuri. Şi radioul nu-i prea mai mergea. Sincer, era mai mult de ornament. Aşa că n-am avut nici o problemă cu luatul lui. Plm, dacă venea cineva şi-mi spunea frumos: „Coaie, îs mort după cassu’ tău. Cât îţi dau pe el?” „Bă eşti cu capu’? nu-nţelegi că nu merge?!” „Nu mă interesează, am dezvoltat o pasiune subită pentru el. Cât...?” „Ia-l bă moka şi du-te d-aci...!”. Ca o paranteză, din maşină nu lipsea nimic (notabil) . Roata de rezervă era la locul ei, rolele nevestii la fel, nişte bluze aruncate prin spate aşişderea... deci băieţii veniseră direct pe cassu meu meser.
Ceea ce m-a înfuriat peste măsură, de mi-au ieşit ochii din cap de nervi, a fost fapta în sine. Cum morţii tei, mă, tu furi din parcarea din faţa casei, luminată, când încă nu se lăsase bine noaptea?! În fine, şi-a luat nevasta rolele, am încuiat maşina şi-am plecat spre casă. De obicei, un echipaj de miliţie stă noaptea prin apropiere. Noaptea trecută n-a fost nimeni acolo. Până pe la 12 jumate am stat cu ochii pe geam, aşteptând să văd un chipiu de miliţian sau să-i aştept pe băieţi să se întoarcă, să discutăm şi noi niţel. La 12 jumate am căzut rupt. De dimineaţă, maşinile erau tot acolo, aşa că nu m-am mai dus să verific.
În schimb, îmi zice nevasta pe la 10 jumate că maşina iar era descuiată. La şofer şi în spate. Deci li s-a rupt că eu am stat să-i aştept până la 12 jumate, ei au venit tot după ce m-am culcat eu. Aparent nu lipseşte nimic din maşină. Ăştia cred că-şi bat joc de mine.
I-am povestit azi lu’ Mohammed ce şi cum, şi mi-a zis că în multe ţări arabe, astfel de cazuri nu trebuie să ajungă la tribunal. Există o lege islamică care permite (permite, încurajează şi chiar obligă) tăierea mâinilor hoţului prins. Dacă recidivează, se avansează: labele picioarelor, antebraţele, braţele, gambele, picioarele... dar nu cred că există retarzi care să continue după partea cu mâinile. O iniţiativă absolut lăudabilă! Păcat că nu se implementează şi prin părţile astea...
PS: ăia cred că, de fapt, se antrenează pe maşina mea! Trebuie să vorbesc cu ei, să plătească, dă-i dreaq, ce, io îs societate de binefacere ?!

Viitorul nu prea sună bine

Asta e concluzia la care am ajuns vizavi de ce ne aşteaptă ca naţie. Şi înainte să se sesizeze iar „patrioticii” şi să mă împroaşte cu bălegar, roşii sau ouă, permiteţi-mi, vă rog, să mă justific.
În ultimul an am intrat în contact cu mai multe civilizaţii şi culturi, unele cu acelaşi trecut „roşu” cu care ne mândrim şi noi, altele cu mai puţine culori politice în istoria lor. Un singur lucru au în comun: viziunea lor despre viitor e total diferită de a românilor. Învăţământul lor obligatoriu e, după caz, de la 8 la 12 ani. Diferenţa constă în ceea ce se învaţă în acei ani de şcoală. Scurt şi la obiect, dacă un regular Joe de la ei termină o profesională, apăi acel flăcău ştie o meserie, nene. Nu cred că e cazul să mai fac comparaţii cu noi, unde la şcolile profesionale şi de meserii ajung numai cei care nu-s în stare să intre la un liceu. Şi iar nu vreau să aduc în discuţie materia care ni s-a predat nouă la şcoală – surpriză, aceeaşi materie or s-o înveţe şi copiii mei, în ritmul ăsta.
Lucrând într-un domeniu tehnic, cu o facultate în urmă şi un total de 17 ani petrecuţi prin şcoli, am descoperit relativ repede, adică pe la primul job, că de fapt ceea ce învăţasem noi era cam vax albina faţă de ce mi-ar fi trebuit ca să-mi încep meseria cu un oarecare bagaj de cunoştinţe. Multe le-am învăţat pe parcurs, şi încă o mai fac. Şi n-a fost deloc un proces uşor. Dar ce să mai crezi când ajungi într-o multinaţională unde majoritatea colegilor tăi (cam 85-90%, după estimările mele grosiere) sunt absolvenţi de şcoli profesionale? Nu puteam decât să stau prin preajma lor şi să învăţ de la ei, ca să meargă treaba mai repede. Singurii ingineri care sunt p-aci, sunt cu un etaj mai jos, la departamentul de manageri, şi de obicei în păturile superioare ale organizării interne a firmei. Ah, şi vreo câţiva care au zis că ei vor să rămână în tehnic, să nu-i mute la manageri, că lor le place meseria care-o au acum, şi vor să profeseze în continuare pe aceeaşi direcţie. Aşa că nenii ăştia au cea mai mare funcţie pe care o pot avea în conjunctura actuală: şefi de echipă.
De fapt, eu altceva voiam să subliniez aici. Românu’, din motive protoistorice care, din păcate, îmi scapă, e învăţat de mic să se ducă la şcoală, să se facă doctor, avocat, inginer, arhitect, şi orice altceva. Dacă se poate, să facă mai multe facultăţi, că, vorba aia, „nu ştii niciodată când îţi trebuie”. Da’ îs şi io curios, câţi oameni îşi doresc să devină strungari? Sau sudori? Fermieri? Sau croitori? Impiegaţi? Lista poate continua mult şi bine. La facultăţile lor ajung DOAR cei care vor să continue să înveţe, să pătrundă tainele meseriei lor. Pentru toţi ceilalţi, există şcolile de meserii.
Nu zic că-s de vină copiii. Ei, săracii, n-au nici cea mai mică vină. Dar cum poţi să ceri performaţe de la un copil, dacă nu te ocupi de el? Pe undeva îi înţeleg şi pe sărmanii absolvenţi de liceu, care în pragul bac-ului, se trezesc că de fapt materia pe care-au învăţat-o nu mai e de actualitate. Aşa, ca o paranteză, aflu cu stupoare că vară-mea, la anu’, dă bacu’ la 3 materii. Wtf?! 3?! În fine...
Să mă lămurească şi pe mine careva, cum e să trăieşti într-o ţară în care toţi sunt economişti, doctori, arhitecţi, ingineri şi avocaţi? Cine mai face pâine să mânce dom’ avocat? Sau cine mai mulge vaca, să poată dom’ economist să bea o cafea cu lapte? De asemenea, din tabăra opusă, să ridice mâna cine vrea să trăiască într-o ţară de Dorei.
Pentru că, la o analiză sumară, la noi predomină caracteristicile ambelor categorii de profesionişti: unii care habar n-au, şi unii care nu vor să muncească. Ah, da, să nu-i neglijăm nici pe cei care nici nu ştiu, nici nu vor. Eh, noi să fim sănătoşi...

Program de uikend

Sâmbătă

Cum vremea de uikend se anunţa frumoasă, joi şi vineri ne făcuserăm planul să mergem sâmbătă cu biclele la munte. Numai că printr-o ironie a sorţii, nevestii i-a fost rău vineri noaptea (rău din ăla cu frisoane şi nedormit), aşa că pa-pa plimbare la munte. În fine, sâmbătă dimineaţa, după ceaiuri şi pastile, văzând că se simte mai bine niţel – în sensul că putea sta în picioare singură – şi considerând că niţel aer curat i-ar face bine, hai să merem undeva. Cu maşina, biensur. Odată ajunşi acolo (după ce căutăm un loc de parcare cam 20 minute), descoperim oameni care se distrau, se dădeau pe diverse chestii,

şi în general se simţeau bine. Am stat niţel, ne-am holbat şi noi ca peizanii, apoi am vrut să merem să halim ceva, dar când am văzut cozile, am lăsat-o baltă. Am plecat spre casă. Înainte de asta, am văzut cât de important e un trepied în panorame: dacă nu-l ai şi ai multe poze de tras, rişti sa te pierzi pe parcurs, ca mine, şi să-ţi iasă o diformitate din asta:

În drum, în Hostinne, am văzut o bisericuţă care mi-a atras atenţia, aşa c-am oprit şi i-am făcut poze.

Deşi scria mare că e interzis să pozezi înăuntru, m-am riscat şi am tras şi interiorul.

Seara, am ieşit cu Mohammed la un suc, şi a ramas ca a doua zi să mergem împreună în Adršpach – noi pentru a doua oară.

Duminică

Ne-am întâlnit pe la 12 şi-am plecat la drum. După vreo 40 minute, ajunşi la destinaţie, am constatat cu stupoare că se stătea la coadă (da’ coadă, tată! Vreo 30-40 maşini pentru fiecare parcare. Mai are sens să menţionez că vreo două parcări mari erau deja închise?!...) pentru a se intra în parcare. Mda, nu m-a încântat într-un mod foarte plăcut, aşa că după vreo două ture în căutarea unui loc unde să lăsăm maşina, ne facem socoteala să o lăsăm la un restaurant, luăm o cafea, un suc, ceva, le facem niţică vânzare, apoi plecăm şi lăsăm maşina acolo. Numai că, din motive care deocamdată îmi scapă, am ieşit din localitatea respectivă. Cum nu aveam loc să întorc, şi mai era şi trafic, am mers până am găsit un refugiu pe partea mea, refugiu care se continua cu un pod pentru pietoni şi biciclete. Am lăsat maşina la umbra unui copac, şi-am plecat pe drumul care ducea tot în parc. Mai o ţigară, mai o poză, ajungem la un semn care zicea că n-avem voie în parc fără belet. Acu, beleaua e că casa de belete era pe partea aialaltă. Trecem pe la lac, mai facem nişte poze,

vedem cum arată o futere de libelule...

În fine, ne hotărâm să ieşim să luăm prânzul (da, ştiu că sună ciudat, dar în respectiva rezervaţie nu e nici măcar un loc de unde poţi să-ţi cumperi o apă; toate sunt la intrare), şi la întoarcere să luăm şi belete. Am mâncat, am băut, am fumat, ne-am amestecat şi noi cu puhoiul de lume care era acolo, am plătit cele 60 coroane de căciulă ca să intrăm (în timp ce un abonament anual era 300), şi hai la poze.

Eu cu nevasta ştiam cum merge treaba şi pe unde să mergem să vedem ceva frumos, dar nu ne aşteptam să vedem atâţia cocoţatori.

Cel puţin vreo 8 grupuri am văzut numai noi. Şi vorba aia, n-am stat decât vreo 3-4 ore...