La capăt de drum

Am ajuns şi în punctul ăsta. Mi-e greu s-o fac, dar trebuie. Şi ca orice lucru pe care l-ai făcut destul timp şi de care ai ajuns să te ataşezi, dar trebuie să te opreşti, am un sentiment de regret...

Îmi iau, deci, cu greu, adio de la voi toţi. Cei pe care v-am cunoscut sau nu, cei pe care v-am citit, pentru voi toţi, blogul ăsta se opreşte. Poate pentru totdeauna. Poate doar temporar. Deocamdată nu ştiu. Dar vreau să vă mulţumesc că aţi existat, că mi-aţi împărtăşit din gândurile voastre, că v-aţi făcut timp să le aflaţi pe-ale mele.

Rămâneţi, deci, cu bine, şi poate ne-om mai întâlni vreodată. Lumea asta e destul de mică...

La loc comanda

După o lungă și nedorită absență, iată-mă înapoi. De-abia întors din insulă, mă pregătesc de-o altă plecare în Africa, de data asta în nordul ei. Sunt curios cum arată Tunisia după recentele evenimente, și evident că o să vă împărtășesc totul.

Până atunci, în ciuda iernii care s-a abătut din nou peste noi, ceva care să vă aducă primăvara, măcar în suflete.

Pe drumuri româneşti II

Trec peste amănunte nesemnificative, cum ar fi faptul că a trebuit să ne mutăm dintr-un autocar în altu' ca vitele (adică aia de veneam de mai departe de Sibiu), fără pauză de masă, fără țigări, și într-o stare de scârbă profundă. Ajung la momentul în care ne apropiem de Nădlac. Cum intrăm în sat, unul din cei trei șoferi ia microfonul și ne anunță că dacă aveți prin bagaje țigări netimbrate sau băuturi netimbrate, țuică sau vin de casă, sau țigări d-alea cu timbru de Moldova, or să le găsească, că iau la purecat toate bagajele. Și atunci or să vă amendeze cu 80 euro, și o să stăm cel puțin o oră jumate în vamă, ca să întocmească procesul-verbal. Dacă vă știți cu așa ceva, mai bine dați și voi ceva, scăpați mai repede și gata. Fiind la prima trecere de graniță cu autocaru, l-am crezut pe cuvânt. O fi știind el ceva...

Pe drumuri româneşti I

Distracţia – şi sper ca sarcasmul să fie evident fără a face uz de comentarii suplimentare – a început de fapt înaintea drumului propriu-zis. Mai exact, cu alegerea mijlocului de transport către casă. Şi ca să nu existe discuţii, casă e acolo unde te simţi bine şi de unde n-ai mai vrea să pleci, nicidecum unde ai domiciliul.

Maşină n-aveam, că deh, eram pieton – revenim altă dată asupra subiectului – cu trenul ar fi durat două zile şi m-ar fi costat în jur de 150 euro (adică tot cât aş fi dat pe un drum cu maşina, mai puţin o zi petrecută pe drum), aşa că singura soluţie a rămas autocarul.

Era joi dimineaţa, şi tocmai vorbisem cu şefu’ şi-l anunţasem că săptămâna următoare ne vedem. Ah, perfect, că şi-aşa aveam nevoie de tine pentru un proiect din Tunisia. Las’ că-ţi zic mai multe când vii aci. Bine c-o rezolvasem (relativ) cu cazarea. Încă mai aşteptam poze şi confirmarea că duminică-s liberi proprietarii, să facem trocu’: bani contra chei. Nu mă plângeam, se putea şi mai rău. Fuga în bucătărie, s-o rezolv acu’ şi cu transportu'.

Unveiled

După o prea lungă absenţă, uite-mă că m-am întors. Şi la muncă, şi pe blog. M-am întors ca să plec iar. Tunisia, deocamdată. Se prefigurează şi-o Kenye mai încolo, da’ să trăim până atunci. Deocamdată încerc să-mi pun niţel ordine în gânduri şi să mă mobilizez să mai pun şi ceva pe hârtie. Totuşi, ca orice lucru pe care nu-l mai faci o vreme îndelungată – da, cele două luni jumate petrecute în ţară au fost un timp infernal de lung – mă rog să fiu întâmpinat cu indulgenţă şi să-mi fie iertat începutul greoi.

Să ne citim sănătoşi.

E de bine

M-am trezit într-o chestie vâscoasă și abjectă, care părea vie. Nu știam ce e, dar îmi crea un sentiment profund de dezgust. Era o variantă scabroasă a celebrelor nisipuri mișcătoare, și la fel ca și ele, cu cât încercam mai mult să ies din ea, cu atât mă înconjura și mă trăgea mai înăuntrul ei. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea moale și rece până am ajuns în ea până la gât. Atunci m-am oprit speriat și, cu o panică crescândă, odată cu ultimele speranțe, am căutat soluții. Ceva nou, tot ce încercasem mă băgase mai mult în haznaua pseudo-lichidă. Cât timp nu m-am mișcat, am fost purtat încoace și încolo de niște curenți invizibili, dar fără să mă afund mai mult. Pur și simplu am stat nemișcat, pradă acelei mări din ceva indefinit. În jurul meu auzeam prin întunericul dens – dincolo de care se vedea doar negru – sunete pe care nu le puteam localiza, și simțeam mișcare. În masa aia respingătoare, în aer, în mine, era un vacarm de lucruri care mi se păreau cunoscute, dar în același timp, străine.

Astea-s vechi, dom'le!

Stau cu ultima țigară din pachet în colțul gurii, și mă împart între plăcerea ei și slovele pe care încerc să le aștern într-o formă de înțeles. Când ceasul mi-a arătat ora 3 dimineața, pradă unei insomnii acute, am decis că e timpul să vă împărtășesc o idee care nu-mi dă pace deloc în ultima perioadă. Sunt curios ce părere aveți și voi.

Treburi românești

Nazar. Restaurant turcesc. Vine ospătărița cu meniurile.

     - Bună seara. Ce doriți să beți?

     - Mda. Cafea turcească.

     - Păi, nu avem.

     - ...?! WTF, mă scuzați, voiam să intrăm la un restaurant turcesc...

     - Păi da, e restaurant turcesc, dar nu avem cafea turcească. Dar vă putem oferi un espresso.

     - ... mda, bine.

În fine, vine mâncarea – măcar aia era bună, cu tentă turcească, și cu carne de miel. Hai să vedem desertul. Evident, baklawa. Făcută de ei, acolo. Și care era execrabilă, mai ales pentru niște turci.

... mai trebuie să menționez că bucătarul e turc...?

Dar deh, când ești la Roma(nia)...