vineri, 11 martie 2011

Pe drumuri româneşti I

Distracţia – şi sper ca sarcasmul să fie evident fără a face uz de comentarii suplimentare – a început de fapt înaintea drumului propriu-zis. Mai exact, cu alegerea mijlocului de transport către casă. Şi ca să nu existe discuţii, casă e acolo unde te simţi bine şi de unde n-ai mai vrea să pleci, nicidecum unde ai domiciliul.

Maşină n-aveam, că deh, eram pieton – revenim altă dată asupra subiectului – cu trenul ar fi durat două zile şi m-ar fi costat în jur de 150 euro (adică tot cât aş fi dat pe un drum cu maşina, mai puţin o zi petrecută pe drum), aşa că singura soluţie a rămas autocarul.

Era joi dimineaţa, şi tocmai vorbisem cu şefu’ şi-l anunţasem că săptămâna următoare ne vedem. Ah, perfect, că şi-aşa aveam nevoie de tine pentru un proiect din Tunisia. Las’ că-ţi zic mai multe când vii aci. Bine c-o rezolvasem (relativ) cu cazarea. Încă mai aşteptam poze şi confirmarea că duminică-s liberi proprietarii, să facem trocu’: bani contra chei. Nu mă plângeam, se putea şi mai rău. Fuga în bucătărie, s-o rezolv acu’ şi cu transportu'.

Nevasta stătea tacticoasă pe partea ei de masă, cu o ţigare-n mâna care era plasată strategic lângă cana de cafea (încă) aburindă. Nici n-a ridicat ochii din Travian când am intrat. Vezi ce upgrade-uri îmi faci şi mie, că mă pun să mă uit d-un otocar. Mno, sun la unii din Bucureşti care – cică – lucrează cu Orlan.

Da, mâine seară (vineri) la ora 8 seara pleacă din Bucureşti, de la Gara de Nord. 80 euro, Bucureşti – Brno. Dar s-ar putea să nu mai găsiţi locuri la îmbarcare. Dacă vreţi, vă puteţi rezerva un loc. Vă duceţi la banca lu’ Ţiriac şi depuneţi 13 euro pe numele firmei noastre, ştiu ei despre ce e vorba, apoi îmi trimiteţi pe mail chitanţa şi cu datele dvs. Şi apoi primiţi toate amănuntele referitoare la plecare. […] Ok, aşteptăm mailul dvs. O zi bună.

Între timp, terminase şi nevasta cu Travianu’, şi-i zic şi ei ce m-a minţit pe mine ăla. Ţeapă pe faţă. Şi dacă nu e ţeapă, e japcă, îmi zice. Japcă, ţeapă, io trebe să ajung acolo, mort-copt. Nu trece un sfert de oră în care încă nu luasem nici o hotărâre, când mă sună iar gigelu’ de Bucarest. Alo, Teutoane, mânca-ţ-aş barba ta, nu te mai stresa, că muiştii ăia de cehi au operat modificări în orar şi pe noi nu ne-a anunţat. Otocaru’ de mâine seară pleacă acu, la 11. Da, coaie, în 18 minute. Ce zici, reuşeşti să-ţi teleportezi matrafeturile în bagaje şi apoi să de dedublezi la Garre du Nord, să vezi dacă mai ai loc în otobuz? Păi vezi, coae, lasă, nu plânge, mai e maşini. Una e chiar marţi seara. Hai, gândeşte-te, plăteşte rezervarea şi dă’ncoa datele tale, să-ţi opresc loc.

Un şut în cur, un pas înainte. Şi-o durere cruntă, da’ românu’ e poet şi frate cu codru’, nu se uită la amănunte d-astea. Deci, ce era de făcut? Ca de obicei (mă rog, asta e o chestie extrem de discutabilă, dar dacă tot suntem la licenţe poetice...), tot nevasta mă scoate din rahat. Ia, bă, şi vorbeşte cu Eurolines-u, că văz c-are în grafic şi Cehia. Sun. Aveau cursă chiar sâmbătă. Şi pleca şi din cătunu’ meu, nu trebuia să-mi mai deplasez oasele pân’ la Bucareşt. Îmi dă număru' de la agenţia locală, vorbesc direct cu uomu (uom care, ulterior, am descoperit că-l ştiam de ani buni, da’ să nu ne pierdem în amănunte). Rămâne să trec pe la el, să-mi iau beletu’. În drum spre agenţie, o rezolv şi cu cazarea. Universul întreg se chinuia să-mi dea vânt favorabil din pupa. După o oră şi 63 euro, cu rezervare cu tot, aveam beletu’. Sâmbătă dimineaţa, la 7 jumate, trebuia să fiu în autogară.

Evident că bagajele le-am terminat sâmbătă dimineaţa, pe la 4. Într-un final, condus de familion până la tacsi – zici că plecam în Afghanistan şi mă vedeau pentru ultima oară – reuşesc să plec. Ajung la locu’ cu pricina ca să-l găsesc îmbâcsit de rumâni. ’Ai de pula mea, toţi ăştia pleacă la căpşuni odată?! Mă, deci io cu un rucsac în spate (generos, ar spune unii; io m-aş rezuma la prea mic), cu o bocceluţă de mână şi încă o jantă de laptoc, eram faţă de uamenii ăia ca un subnutrit din Darfur alături d-un luptător de sumo. Şi ca să fie tablou’ complet, m-am aşezat lângă un jamantan în care cre’ că-şi luase uomu vita tăiată, să nu se strice până se întorcea el. În fine. Gălăgie, hăhă-uri, glume de prost-gust, cafele, frig, aburii respiraţiei cu fum de ţigară, oameni care tropăie pe gheaţa bocnă ca să se încălzească, tabloul tipic al unei autogări româneşti într-o dimineaţă de început de martie, orele 7.

Îl văz şi pe musiu de la agenţie că aştepta, şi intru-n vorbă cu el. Mai vine unu’, depănăm amintiri şi aventuri, şi nici nu simţim cum trece timpu’. Se face fără un 8 făr’un sfert. Otobuzu, nimic. Îl ia ăsta şi-l sună pe şofer. Stai, coaie, c-am făcut un accident, nimic grav, nimeni n-a păţit nimic, doar că trebe să vină miliţia să constate. Ajung repede, că nu-s departe. Timpu’ trecea, noi sporovăiam... La fiecare 15-20 minute, când îl suna, ăla era ba la intrarea în oraş, ba ajunge în 5 minute, ba vede autogara... După ce l-a lăsat pe bietu’ om de la agenţie să fiarbă în suc propriu şi fum de ţigară (de noi, restu’, pasajerii, n-are sens să mai zic...), pe la 9 apare şi mireasa. Grăbit şi plin de vervă, cu un mecrobuz din ăla jerpelit. Aştept să se urce toţi. Bă, vezi c-am vorbit la Vâlcea, nu mai intri, c-au plecat toţi. Îi duci direct la Sibiu, să prindă legătura, da? Închid uşa şi mă uit în mecrobuz: pula locuri. Îl întreb tandru pe musiu chauffeur: În faţă e liber? Se întoarce cu dispreţ pe jumate către mine, cât să mă vază numai cu coada ochiului: Păi nu trebuie să mănânc şi io o pâine, moşu’?

Cred că vreo doo secunde m-am blocat. Nu mă aşteptam la răspunsu’ lui. Mă aplec peste bancheta aia înaltă, să fiu cu gura mai aproape de el, şi-i zic tare, să fiu sigur că m-aud până în spate: Auzi, moșu', da io une’ stau?! Vrei să conduci în picioare? Beleşte ăla ochii la mine, şi e rându’ lui să se blocheze. Se uită, vede că nu mai e nimic liber, şi-şi ia hainele lăbărţite pe cele două locuri libere de lângă el. Mă urc în faţă şi plecăm. Nici nu ieşim bine din oraş că deja eram cu căştile în urechi, moţăind. Oricum, la cât de rău scârţâia şi duduia vehiculul ăla, mira-m-aş să fi putut adormi cineva.

Prin apropiere de Sibiu, prinzând un moment când eram treaz, îmi face ăsta semn să-mi scot căştile. Ai dormit bine? mă întreabă. Se putea şi mai bine. De ce? Păi ţi-am zis c’aş mânca şi io o pâine. Una de vreo 50 euro, aşa, şi se întoarce şi-mi face cu ochiu în timp ce-mi arăta dantura. Păi şi ce-mi pasă mie? Cum, te-am luat în faţă, te-am lăsat să dormi, merit şi io 50 euro, nu? Acelaşi zâmbet, aceeaşi dantură. Mi-am pus căştile înapoi şi l-am văzut cum se strâmbă că nu i-am gustat glumiţa plină de umor.


Episodul următor vă zic cum să treci graniţa fără să se uite vameşu’ în bagaj.

Un comentariu:

Lolli spunea...

Te asigur ca se poate si ,,mai bine,,:D