Wie geht's, wie steht's...

Eh, dragii moşului, cred că am multe de recuperat. În ultima vreme am cam fost absent cu postări, dar a fost ceva împotriva voinţei mele. Munca, femeile şi maşinile poartă toată vina. Dar, cu maşinile am rezolvat-o, cu femeile nu promit nimic, iar munca... asta e altă poveste.

Deci: cum în ultima vreme a plouat de mi s-a luat, era şi cazul să iasă ceva bun din asta.

(Practic, era a treia oară când a apărut în aceeaşi zi, plus în încă 2 zile înainte. Nevasta a avut o replică dură – „Aaaa, dacă a apărut curcubeul, nu mai plouă!” „De unde ştii?” „Taci, că ştiu eu!” – o reacţie şi mai dură când a văzut că de fapt Doamne-Doamne are altă părere despre regula asta, şi cea mai tare când am văzut a 3-a apariţie în aceeaşi zi. Nu se mai pune la socoteală că de fapt acolo sunt de fapt 3 curcubee, sau două şi ceva – ştiu că nu se văd decât două, dar credeţi-mă, sub ăla de se vede mai puternic, mai era încă o dată violetul)

Credeam că după ce vin din Elveţia, o să mă pot relaxa şi eu până la concediu, care, între noi fie vorba, oricum a trebuit să-l amân, tot din motive laborioase. O pulă relaxare. Mai multe proiecte, mai multe deplasări, mai multe deadline-uri, mai mult stres. Şi satisfacţia – în aceeaşi măsură ca şi relaxarea. Mai ales că mi-am luat o muie super original: ştiam că luni – ergo ieri – trebuia să mă duc să asist la o punere în funcţiune. Treabă simplă, treabă clară. Cu câteva mici precizări: nu e vorba de asistat, ci e vorba de lucru efectiv, împreună cu clientul, la ultimele modificări. Şi nu e vorba de câteva zile, cum am crezut, ci de 2 săptămâni. Şi nu se lucrează Monday 2 Friday, ci 24/7. Eh, io să fiu sănătos...

Bun. Ştiind toate lucrurile astea abia de vineri, şi pentru că oricum voiam să facem un test drive adevărat la noul frăţior negru al Bubulinei (nu, încă nu m-am gândit la un nume pentru el. Apropo, de unde boala asta cu denumitul maşinilor la bărbaţi?!), muierea voia să merem uikendu în Praga. Bani mulţi, deranj şi mai mult, prognoză meteo cu 30 l/mp, am zis că nu se merită. Oricum sâmbătă dimineaţa ne-am trezit la prânz. Un’ să merem, un’ să merem, undeva unde nici n-am mai fost... ai la Ceska Skalice.

Eh, ce să zic, io voiam poze, ea voia nişte time-off. Şi amândoi le-am obţinut.

Prima surpiză plăcută: puştiu’ ăla de la casă/office chiar vorbea engleza (pentru cine nu ştie, în Cehia nu e un lucru comun. Mă refer aici la restul ţării, excluzând marile oraşe). A doua, parcarea era free of charge. Ziua (amiaza) începea sub auspicii favorabile.

Am mers să halim ceva rapid, că balaurii din burţi ameninţau să ne înghită şi pe noi, şi ce puteam să luăm decât şniţele cu cartofi prăjiţi – a doua mâncare populară la berarii ăştia, după felul lor naţional: găluşte cu orice. Bine, io am luat nişte bucăţele de porc pe o felie impresionantă de pâine prăjită, înnecate într-un sos iute, şi tapetate cu nişte caşcaval ras d’al lor, de-i zice Eidam (un fel de pâine vânătorească). Bunicel. Şi preţuri de oraş, deci mai mult decît decente. Ceea ce e indecent la mâncarea ăstora, e mărimea porţiei. Ideea e că pe două porţii pantagruelice de mâncare, o bere şi două sucuri am plătit cât am fi dat în ţară pe o porţie decentă de mâncare într-o crâşmă de categorie medie. Ca o paranteză, nu vorbim aici de ghidul Michelin, daaaaa?

Bun. Cu ghiozdanele pline, mergem la apiţăăă. Că d’asta venisem, nu? Luăm o bărcuţă (de fapt o hidrobicicletă din aia laminată), şi începem să vâslim. Navigăm. Ptiu, pedalăm. În larg, n-am putut rezista tentaţiei de a-mi trage piciorul.

Vorba lu’ Jeff Dunham, „here’s a picture of my foot”

Chiar, ar fi interesantă o leapşă printre amatorii de poze, cu „my foot”. Doritorii se pot înscrie singurei.

Revenind, photoshittingu’ mi-a fost întrerupt d-un beleşcopter

care zbura nesimţit de jos pe deasupra lacului, pentru ca apoi să aterizeze undeva lângă intrarea în camping (am zis că pe malul lacului e un camping, nu?...). Din păcate, noi eram în larg, aşa că n-am ajuns lângă el, să-l trag mai de-aproape. Apoi a plecat iar, după ce necesităţile satisfăcute ale pilotului n-au mai constituit un motiv suficient pentru a ţine aparatul la sol.

După o oră petrecută în larg, am decis să mai călcăm şi pe uscat („Ahoy, mate, land!!!....”). Unde am păşit în lumea câinilor.

De fapt, era un concurs de dresaj. Erau cel puţin 2-300 de câini pe care-i putea vedea (90% Border Collie, restul corcituri de Border Collie) – plus alţii în cuşti – câini care evoluau în 2 trasee complet diferite. Am văzut echipe de dresori inclusiv din Slovacia, Slovenia, şi Germania, başca ăia d’ai casei. Plm, cred că era vrun „ze real shit”.

În rest, pitiseală. Am mai lins câte ceva (o îngheţată, o măslină, o atenţie...) apoi spre casă, că deja era târziu. Cel puţin, am reuşit amândoi să facem ceea ce ne propusesem: muierea să se simtă bine, iar io să trag păsări(ci).

Ah, da, şi să nu uit: acum pot şi io să-mi ataşez la CV o poză. Am reuşit şi io să-mi fac un autoportret. Oare voi putea vreodată să obţin un post în vânzări, bazat pe poza asta...?

En fin...

Apus la lac

De când ne-am luat biclele, am reuşit să descoperim nişte locuri de-a dreptul impresionante prin jurul oraşului, locuri care altfel ne-ar fi fost destul de greu accesibile, mai ales pentru pozat. Din păcate, cu vremea asta de tot rahatu’ nu prea mai avem ieşiri la plimbări ca înainte, dar suntem încrezători. Până atunci, două poze desemnate câştigătoare din seria trasă la asfinţit la unul din lacurile descoperite pe două roţi:

Prima e o panoramă din 11 cadre, făcută cu PTGui, pentru cine e interesat de amănunte.
Actualmente experimentez procedee de transpunere a panoramelor în flash, unde să te poţi roti la 360 grade, dar încă nu-s mulţumit de rezultate. Şi evident, trebuie să trag mai multe poze, dar până la vreme faină cam sunt legat de mâini şi de picioare.
Chipintaci.

Saga unei maşini

Situaţia era simplă: trebuia să-mi schimb maşina. Nu pentru că n-ar mai fi mers, dar e cam flămândă, şi prefer să pap eu, în loc să-i dau bubulinei de mâncare. Aşa că, cu părere de rău pentru alura sport a roşcatei, am început să ne uităm de o înlocuitoare.

Postulatele erau: motor mic, să nu pape mult, şi nici asigurare de miliarde să nu plătesc, dar caroseria să fie suficient de încăpătoare pentru un petrolier. Anul trebuia să fie undeva în jur de 2000 (de preferinţă, după). De preferinţă diesel, dar nu neapărat. Şi evident, nici km mulţi. Climă digitală ... şi cam atât. Ah, da, şi cel mai important, cutie manuală.

Prima oară găsisem un Nissan Primera, la vreo 200 km de noi. Frumos, cu beşini (piele, climă, jante de aliaj), cu un preţ mai mult decât decent pentru un motor de 2 l din 2000. Şi nici km nu prea avea. P-ăsta’l luăm. Pe site nu scria nimic de nici o hibă la maşină. Când sun, zice nea ălade la bazar că de fapt clima nu merge, şi mai are şi ceva probleme pe la puntea faţă. Mhh. Nu mai suna oferta chiar aşa de bine. Dar totuşi...

Apoi am văzut un Rover 216i, din 1999, decapotabil, şi ăsta cu beşini (piele, lemn pe bord, jante de 17’’ din aliaj). Ăsta nu arăta rău deloc, nici alergat nu prea era, dar am zis că totuşi, dacă e să venim în ţară cu el, nu prea avem loc de chestii (bine, dacă era să ne luam numai după asta, ar fi trebuit să ne orientăm la un Iveco sau Scania...). A rămas ca o potenţială alegere.

Următoarea găselniţă a fost o Toyota. Totuşi, având în vedere că era cam zgâriată şi cine ştie cât durează (în timp sau bani) să o aducem la forma iniţială, cu părere de rău am renunţat la ea.

Apoi, având în vedere că preţurile la maşinile nemţeşti nu-s chiar aşa de mare, am zis să ne orientăm la un BMW-Audi-Mercedes. Partea proastă e că ăstea erau totuşi puţin cam sus faţă de bugetul nostru de austeritate. După ce vedem pe net preţurile din Germania, ne hotărâm: mergem la nemţi, luăm un BMW de acolo (de ce BMW? Pentru că e mai sport). Putem să umblăm şi singuri după acte, şi oricum ieşim mult mai ieftin. Aşa că vineri pe la prânz plecăm spre Nemţia. Planul nostru era să trecem şi pe la Nissan, că nu era departe de drumul nostru.

Când am plecat d’acas, ploua mocăneşte, ca ulterior să toarne şi mai tare. Drumul era în lucru în multe locuri, se circula pe un singur sens, cu priorităţi, cu semafoare, cu trafic de vineri după-amiaza. În fine, o nebunie. Cert e că la un moment dat, ne-am cam rătăcit. Noi credeam că suntem pe drumul cel bun, datorită gropilor de obuze din el, dar ulterior s-a demonstrat fără drept de apel că de fapt mergeam către Polonia. Cum gropile ne năpădeau din toate părţile, şi mai erau şi pline de apă, nu aveam de ales decât să trecem prin ele, cu speranţa că nu-s foarte adânci. Au fost. De câteva ori am crezut că-mi ies rinichii prin urechi şi acolo rămânem. Aşa că scârbit de vreme şi de situaţie, mi-am băgat pula-n Germania, şi ne-am întors acas’. Oricum, decizia a fost să ne orientăm către un tanc. Aşa că sâmbătă am fost să ne uităm d’un 4x4(=16). Am ochit într-un bazar din apropiere un Freelander de 1.8 l Cabrio din 1999, care nu avea foarte mulţi km, şi avea şi-un preţ decent. Am zis gata, ce mai tura-vura, miercuri, când mă întorc din delegaţie, merg la bancă, scot banii, şi venim să luăm tancu’. Fericiţi nevoie mare, venim acas şi ne uităm pe net cât de fomiţă îi e. Când am văzut de fapt că îi e mai foame ca Bubulinei (adică undeva la 13,2/10/8,6 l/100 km), evident, după ce ne-am recuperat feţele căzute (deja mă vedeam donator de rinichi în fiecare lună, ca să am bani de benzină), am decis că am ajuns iar la începutul problemei.

Rămâne Roveru’.

Totuşi, la o plimbărică prin bazaru’ din vecinătatea casei, ochim un Passat de 1,9 TDi de prin ’99, şi ăsta cam de fiţe (piele, aliaj, climă), şi ăsta fără prea mulţi km, şi cu un preţ decent. Avantajul la ăsta e că nu e deloc nemâncat (adică undeva la 4,3 extraurban). Acum, să vedem ce s-o mai întâmpla şi cu ăsta...

România, tărâm blestemat...

În ultima vreme citesc tot mai multe prostii motivaţionale de genul „vai ce bine e să trăieşti aici”, „poţi să ai un viitor strălucit în ţară”, „nimeni nu te opreşte să-ţi trăieşti visele şi aici”, aţi înţeles ideea – a buncha crap. Eu unul m-am săturat să aud aceleaşi chestii frustra(n)te de la oameni care stau bine-mersi şi dau din gură despre cât de minunată e ţara noastră şi cât de laşi sunt ăia de-au plecat. Păi să vă zică nea’ ceva: oamenii ăia care dau din gură nu s-au dus prin alte părţi să vadă ce şi cum. Oamenii ăia vorbesc vorbele spuse de căpşunari, bananagii, sparanghelişti, zilieri şi alte meserii intelectuale.
Mă disperă replicile de genul „poţi fi cel mai inteligent, cel mai dăştept, etc”. Hai să ne înţelegem: sistemul educaţional românesc, la ora actuală e de rahat. Degeaba ne batem cu pumnul în piept, că s-a dus epoca marilor realizări. Deci n-ai foarte mari şanse să fii cel mai cel. Şi chiar dac-ai fi, sunt şi io curios să văd cum ţine deşteptăciunea asta loc şi de casă, şi de masă. Pentru că am avut privilegiul să lucrez cu oameni care erau foarte dezgheţaţi, dar lucrau pe salarii mizere, pentru că nu aveau de ales. Trebuiau să ducă la sfârşitul zilei o pâine acasă.
Viitorul nu arăta bine.
Din nou, hai să ne înţelegem: un om care ştie o meserie (a şti se pune de la 80% în sus) nu cred eu că nu-şi găseşte un loc de muncă pe alte meleaguri. Evident, îi va fi mai greu într-o ţară unde nu cunoaşte limba, unde lumea ştie că e român, şi în funcţie de mulţi alţi factori, dar cel puţin n-o să-şi facă planuri la ce să renunţe să mai ia o pâine. Poate doar dacă are vreo duzină de copiii...
Personal, n-am cunoscut nici măcar un caz de om cu o meserie la bază, care să se fi întors cu coada între picioare. Am prieteni care sunt prin diverse părţi ale lumii, şi toţi, dar absolut toţi sunt conştienţi că între România şi alte părţi e o diferenţă colosală. Nu încerc să spun că pe la alţii ar fi paradisul pe pământ, dar e mai bine.
Sunt o grămadă de oameni care spun că trăiesc bine şi în România, că se descurcă, că nu e deloc rău. Am o întrebare pentru voi, prieteni: aţi încercat să staţi vreodată cu chirie? Nu, nu e chestie din aia simbolică de 2 milioane pe lună prietenului care are un apartament gol. Mă refer la preţurile pieţei. Dacă nu lucrezi la firma lu’ tăticu’, şi n-ai decât un amărât de salariu obişnuit, atunci să te văd cum comentezi că e bine, da? Asta ca să nu te mai întreb ce-o să faci cu plodu’, când o apărea – stai tot cu chirie, nu?
Un alt vizionar zicea că avem o datorie către strămoşi, şi asta ar trebui să ne facă să stăm şi să luptăm împotriva sistemului. Serios? Păi uite că strămoşii şi datoria mea faţă de ei n-or să-mi ţină de foame când mi-oi pierde serviciul sau când mi se duce mie salariul ăla mega-mare la o săptămână după ce-l iau.
Cineva spunea odată, nu mai ştiu pe unde, că şi în România au început să circule salarii occidentale. Şi atunci de ce să mori de foame în Londra pe 2000 euro, când poţi trăi ca un rege în România cu aceeaşi bani?!
Deci pretene, ori ai scris chestiile alea la mişto (şi atunci te scuz, pentru că publicul tău atunci nu poate fi decât dintr-o singură categorie socială), ori eşti oligofren şi crezi pe bune aberaţiile alea. Cum poţi tu să-mi spui mie că pe acelaşi post, câştigi cam aceeaşi bani în Cucuieţii din Deal şi Londra?! Huh? În primul rând salariile sunt total diferite, şi chiar dacă şi preţurile sunt la fel de diferite, la sfârşit de lună ai ocazia să te uiţi în contul bancar şi să vezi că nu e chiar zero.


Un prieten mi-a urat odată, înainte de a pleca, ceva asemănător cu „aştept să te întorci cu coada’ntre picioare”. Asta după ce încercase de mai multe ori să mă convingă că nicăieri „nu umblă câinii cu covrigi în coadă”. Ei bine, se pare că de data asta au cam umblat. Şi, dacă vreodată îmi voi pierde locul de muncă, întorsul în România ar fi ultima variantă pe care aş alege-o. Da, mi-e dor de ţară, dar nu cred că aş mai vrea să mai stau acolo în condiţiile actuale.

Şi da, sincer aş prefera ca copiii mei să fie nişte imigranţi cărora nu le lipseşte nimic, decât nişte pui de românaşi, care să se uite cu jind la alţi copii cum mănâncă o îngheţată.

Apus de soare

A bug's life

Playing with fire - last

Ăstea-s făcute cu vreo 2 zile înainte să plec de la elveţieni, ultima ocazie pe care-am avut-o să-i trag în poze pe băieţii ăia. Din păcate, am fost oarecum limitat de lipsa unui trepied, de ploaie, şi de cei doi câini bezmetici care aveau chef numai de joacă. Ironic sau nu, tocmai cu ăla care încerca să-şi protejeze aparatu’ de ploaie şi balele câinilor. Totuşi, între beţe aruncate câinilor şi feritu’ de ploaie, cam aşa ceva a ieşit:

Last of Baden

Aşa, ca să scap şi de ultimele poze de la elveţieni, azi voi publica. Deocamdată, unele trase într-o seară, pe o ploaie mocănească.