joi, 20 ianuarie 2011

E de bine

M-am trezit într-o chestie vâscoasă și abjectă, care părea vie. Nu știam ce e, dar îmi crea un sentiment profund de dezgust. Era o variantă scabroasă a celebrelor nisipuri mișcătoare, și la fel ca și ele, cu cât încercam mai mult să ies din ea, cu atât mă înconjura și mă trăgea mai înăuntrul ei. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea moale și rece până am ajuns în ea până la gât. Atunci m-am oprit speriat și, cu o panică crescândă, odată cu ultimele speranțe, am căutat soluții. Ceva nou, tot ce încercasem mă băgase mai mult în haznaua pseudo-lichidă. Cât timp nu m-am mișcat, am fost purtat încoace și încolo de niște curenți invizibili, dar fără să mă afund mai mult. Pur și simplu am stat nemișcat, pradă acelei mări din ceva indefinit. În jurul meu auzeam prin întunericul dens – dincolo de care se vedea doar negru – sunete pe care nu le puteam localiza, și simțeam mișcare. În masa aia respingătoare, în aer, în mine, era un vacarm de lucruri care mi se păreau cunoscute, dar în același timp, străine.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Astea-s vechi, dom'le!

Stau cu ultima țigară din pachet în colțul gurii, și mă împart între plăcerea ei și slovele pe care încerc să le aștern într-o formă de înțeles. Când ceasul mi-a arătat ora 3 dimineața, pradă unei insomnii acute, am decis că e timpul să vă împărtășesc o idee care nu-mi dă pace deloc în ultima perioadă. Sunt curios ce părere aveți și voi.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Treburi românești

Nazar. Restaurant turcesc. Vine ospătărița cu meniurile.

     - Bună seara. Ce doriți să beți?
     - Mda. Cafea turcească.
     - Păi, nu avem.
     - ...?! WTF, mă scuzați, voiam să intrăm la un restaurant turcesc...
     - Păi da, e restaurant turcesc, dar nu avem cafea turcească. Dar vă putem oferi un espresso.
     - ... mda, bine.

În fine, vine mâncarea – măcar aia era bună, cu tentă turcească, și cu carne de miel. Hai să vedem desertul. Evident, baklawa. Făcută de ei, acolo. Și care era execrabilă, mai ales pentru niște turci.
... mai trebuie să menționez că bucătarul e turc...?
Dar deh, când ești la Roma(nia)...

joi, 6 ianuarie 2011

A crash course on London

Deci, să revenim. Rămăsesem la experiența britanică. Din păcate,viața din apropierea metropolei nu m-a extaziat, aș fi preferan oricând o plimbare prin countryside, dar poate cu altă ocazie o să am și oportunitatea asta.
Ce e de făcut când vrei să vezi Londra într-o singură zi? Simplu, un crash-course. Adică alergi ca bezmeticu' de la Big-Ben la Picadilly Circus, la Tower of London și London Bridge, vezi în treacăt Westminster Abbey și Trafalgar Square, Buckingham Palace și James Park, și mai arunci un ochi și prin Soho. Nu e chiar genul meu preferat de turism, dar nah, am bifat-o și p-asta.
Normal c-am ratat multe, dar câte poți vedea într-osingură zi? Next time...

miercuri, 5 ianuarie 2011

Welcome home/Sanitarium

A trecut mult timp de când n-am mai scris. Poate prea mult. Sau poate a fost o pauză meritată, deși nedorită. N-aș putea spune cu exactitate. Ce pot spune, însă, e că exercițiul scrisului îmi lipsește. La fel cum duc dorul senzației gripului camerei în mână, cu degetul gata să declanșeze.
Un nou început, m-aș hazarda a zice.
Un început, la fel de mult ca o pseudo-continuare dintr-un trecut indefinit.
Nu știu dacă mâine, nu știu dacă săptămâna asta, nu știu exact când, dar știu că vom relua, împreună, să punem piesele puzzle-ului la loc. Exact de unde-am rămas. Și amalgamat, vom încerca, tot împreună, să descoperim unde vin plasate noile piese.
Să ne citim sănătoși.