duminică, 31 mai 2009

Saga unei maşini

Situaţia era simplă: trebuia să-mi schimb maşina. Nu pentru că n-ar mai fi mers, dar e cam flămândă, şi prefer să pap eu, în loc să-i dau bubulinei de mâncare. Aşa că, cu părere de rău pentru alura sport a roşcatei, am început să ne uităm de o înlocuitoare.
Postulatele erau: motor mic, să nu pape mult, şi nici asigurare de miliarde să nu plătesc, dar caroseria să fie suficient de încăpătoare pentru un petrolier. Anul trebuia să fie undeva în jur de 2000 (de preferinţă, după). De preferinţă diesel, dar nu neapărat. Şi evident, nici km mulţi. Climă digitală ... şi cam atât. Ah, da, şi cel mai important, cutie manuală.
Prima oară găsisem un Nissan Primera, la vreo 200 km de noi. Frumos, cu beşini (piele, climă, jante de aliaj), cu un preţ mai mult decât decent pentru un motor de 2 l din 2000. Şi nici km nu prea avea. P-ăsta’l luăm. Pe site nu scria nimic de nici o hibă la maşină. Când sun, zice nea ălade la bazar că de fapt clima nu merge, şi mai are şi ceva probleme pe la puntea faţă. Mhh. Nu mai suna oferta chiar aşa de bine. Dar totuşi...
Apoi am văzut un Rover 216i, din 1999, decapotabil, şi ăsta cu beşini (piele, lemn pe bord, jante de 17’’ din aliaj). Ăsta nu arăta rău deloc, nici alergat nu prea era, dar am zis că totuşi, dacă e să venim în ţară cu el, nu prea avem loc de chestii (bine, dacă era să ne luam numai după asta, ar fi trebuit să ne orientăm la un Iveco sau Scania...). A rămas ca o potenţială alegere.
Următoarea găselniţă a fost o Toyota. Totuşi, având în vedere că era cam zgâriată şi cine ştie cât durează (în timp sau bani) să o aducem la forma iniţială, cu părere de rău am renunţat la ea.
Apoi, având în vedere că preţurile la maşinile nemţeşti nu-s chiar aşa de mare, am zis să ne orientăm la un BMW-Audi-Mercedes. Partea proastă e că ăstea erau totuşi puţin cam sus faţă de bugetul nostru de austeritate. După ce vedem pe net preţurile din Germania, ne hotărâm: mergem la nemţi, luăm un BMW de acolo (de ce BMW? Pentru că e mai sport). Putem să umblăm şi singuri după acte, şi oricum ieşim mult mai ieftin. Aşa că vineri pe la prânz plecăm spre Nemţia. Planul nostru era să trecem şi pe la Nissan, că nu era departe de drumul nostru.
Când am plecat d’acas, ploua mocăneşte, ca ulterior să toarne şi mai tare. Drumul era în lucru în multe locuri, se circula pe un singur sens, cu priorităţi, cu semafoare, cu trafic de vineri după-amiaza. În fine, o nebunie. Cert e că la un moment dat, ne-am cam rătăcit. Noi credeam că suntem pe drumul cel bun, datorită gropilor de obuze din el, dar ulterior s-a demonstrat fără drept de apel că de fapt mergeam către Polonia. Cum gropile ne năpădeau din toate părţile, şi mai erau şi pline de apă, nu aveam de ales decât să trecem prin ele, cu speranţa că nu-s foarte adânci. Au fost. De câteva ori am crezut că-mi ies rinichii prin urechi şi acolo rămânem. Aşa că scârbit de vreme şi de situaţie, mi-am băgat pula-n Germania, şi ne-am întors acas’. Oricum, decizia a fost să ne orientăm către un tanc. Aşa că sâmbătă am fost să ne uităm d’un 4x4(=16). Am ochit într-un bazar din apropiere un Freelander de 1.8 l Cabrio din 1999, care nu avea foarte mulţi km, şi avea şi-un preţ decent. Am zis gata, ce mai tura-vura, miercuri, când mă întorc din delegaţie, merg la bancă, scot banii, şi venim să luăm tancu’. Fericiţi nevoie mare, venim acas şi ne uităm pe net cât de fomiţă îi e. Când am văzut de fapt că îi e mai foame ca Bubulinei (adică undeva la 13,2/10/8,6 l/100 km), evident, după ce ne-am recuperat feţele căzute (deja mă vedeam donator de rinichi în fiecare lună, ca să am bani de benzină), am decis că am ajuns iar la începutul problemei.
Rămâne Roveru’.
Totuşi, la o plimbărică prin bazaru’ din vecinătatea casei, ochim un Passat de 1,9 TDi de prin ’99, şi ăsta cam de fiţe (piele, aliaj, climă), şi ăsta fără prea mulţi km, şi cu un preţ decent. Avantajul la ăsta e că nu e deloc nemâncat (adică undeva la 4,3 extraurban). Acum, să vedem ce s-o mai întâmpla şi cu ăsta...

luni, 25 mai 2009

România, tărâm blestemat...





În ultima vreme citesc tot mai multe prostii motivaţionale de genul „vai ce bine e să trăieşti aici”, „poţi să ai un viitor strălucit în ţară”, „nimeni nu te opreşte să-ţi trăieşti visele şi aici”, aţi înţeles ideea – a buncha crap. Eu unul m-am săturat să aud aceleaşi chestii frustra(n)te de la oameni care stau bine-mersi şi dau din gură despre cât de minunată e ţara noastră şi cât de laşi sunt ăia de-au plecat. Păi să vă zică nea’ ceva: oamenii ăia care dau din gură nu s-au dus prin alte părţi să vadă ce şi cum. Oamenii ăia vorbesc vorbele spuse de căpşunari, bananagii, sparanghelişti, zilieri şi alte meserii intelectuale.
Mă disperă replicile de genul „poţi fi cel mai inteligent, cel mai dăştept, etc”. Hai să ne înţelegem: sistemul educaţional românesc, la ora actuală e de rahat. Degeaba ne batem cu pumnul în piept, că s-a dus epoca marilor realizări. Deci n-ai foarte mari şanse să fii cel mai cel. Şi chiar dac-ai fi, sunt şi io curios să văd cum ţine deşteptăciunea asta loc şi de casă, şi de masă. Pentru că am avut privilegiul să lucrez cu oameni care erau foarte dezgheţaţi, dar lucrau pe salarii mizere, pentru că nu aveau de ales. Trebuiau să ducă la sfârşitul zilei o pâine acasă.
Viitorul nu arăta bine.
Din nou, hai să ne înţelegem: un om care ştie o meserie (a şti se pune de la 80% în sus) nu cred eu că nu-şi găseşte un loc de muncă pe alte meleaguri. Evident, îi va fi mai greu într-o ţară unde nu cunoaşte limba, unde lumea ştie că e român, şi în funcţie de mulţi alţi factori, dar cel puţin n-o să-şi facă planuri la ce să renunţe să mai ia o pâine. Poate doar dacă are vreo duzină de copiii...
Personal, n-am cunoscut nici măcar un caz de om cu o meserie la bază, care să se fi întors cu coada între picioare. Am prieteni care sunt prin diverse părţi ale lumii, şi toţi, dar absolut toţi sunt conştienţi că între România şi alte părţi e o diferenţă colosală. Nu încerc să spun că pe la alţii ar fi paradisul pe pământ, dar e mai bine.
Sunt o grămadă de oameni care spun că trăiesc bine şi în România, că se descurcă, că nu e deloc rău. Am o întrebare pentru voi, prieteni: aţi încercat să staţi vreodată cu chirie? Nu, nu e chestie din aia simbolică de 2 milioane pe lună prietenului care are un apartament gol. Mă refer la preţurile pieţei. Dacă nu lucrezi la firma lu’ tăticu’, şi n-ai decât un amărât de salariu obişnuit, atunci să te văd cum comentezi că e bine, da? Asta ca să nu te mai întreb ce-o să faci cu plodu’, când o apărea – stai tot cu chirie, nu?
Un alt vizionar zicea că avem o datorie către strămoşi, şi asta ar trebui să ne facă să stăm şi să luptăm împotriva sistemului. Serios? Păi uite că strămoşii şi datoria mea faţă de ei n-or să-mi ţină de foame când mi-oi pierde serviciul sau când mi se duce mie salariul ăla mega-mare la o săptămână după ce-l iau.
Cineva spunea odată, nu mai ştiu pe unde, că şi în România au început să circule salarii occidentale. Şi atunci de ce să mori de foame în Londra pe 2000 euro, când poţi trăi ca un rege în România cu aceeaşi bani?!
Deci pretene, ori ai scris chestiile alea la mişto (şi atunci te scuz, pentru că publicul tău atunci nu poate fi decât dintr-o singură categorie socială), ori eşti oligofren şi crezi pe bune aberaţiile alea. Cum poţi tu să-mi spui mie că pe acelaşi post, câştigi cam aceeaşi bani în Cucuieţii din Deal şi Londra?! Huh? În primul rând salariile sunt total diferite, şi chiar dacă şi preţurile sunt la fel de diferite, la sfârşit de lună ai ocazia să te uiţi în contul bancar şi să vezi că nu e chiar zero.


Un prieten mi-a urat odată, înainte de a pleca, ceva asemănător cu „aştept să te întorci cu coada’ntre picioare”. Asta după ce încercase de mai multe ori să mă convingă că nicăieri „nu umblă câinii cu covrigi în coadă”. Ei bine, se pare că de data asta au cam umblat. Şi, dacă vreodată îmi voi pierde locul de muncă, întorsul în România ar fi ultima variantă pe care aş alege-o. Da, mi-e dor de ţară, dar nu cred că aş mai vrea să mai stau acolo în condiţiile actuale.
Şi da, sincer aş prefera ca copiii mei să fie nişte imigranţi cărora nu le lipseşte nimic, decât nişte pui de românaşi, care să se uite cu jind la alţi copii cum mănâncă o îngheţată.

sâmbătă, 23 mai 2009

Apus de soare



A bug's life





Playing with fire - last

Ăstea-s făcute cu vreo 2 zile înainte să plec de la elveţieni, ultima ocazie pe care-am avut-o să-i trag în poze pe băieţii ăia. Din păcate, am fost oarecum limitat de lipsa unui trepied, de ploaie, şi de cei doi câini bezmetici care aveau chef numai de joacă. Ironic sau nu, tocmai cu ăla care încerca să-şi protejeze aparatu’ de ploaie şi balele câinilor. Totuşi, între beţe aruncate câinilor şi feritu’ de ploaie, cam aşa ceva a ieşit:









Last of Baden

Aşa, ca să scap şi de ultimele poze de la elveţieni, azi voi publica. Deocamdată, unele trase într-o seară, pe o ploaie mocănească.


vineri, 22 mai 2009

Aim beac

Cum multă lume se întreba ce s-a întâmplat cu mine de n-am mai scris nimic în ultima perioadă, ţin să-i liniştesc: am ajuns cu bine acasă. Acasă, as in la cehi. Deşi drumul cu prostu’ meu de coleg n-a fost deloc o încântare. Dar prostului n-ai ce-i face, dacă e să fie prost, e prost până la capăt. Şi mai e şi fudul pe deasupra. Dar, mă rog, fiecare cu pizda mă-sii.
Revenind la yours truly, se pare că în ultima perioadă timpul liber şi cu mine am fost duşmani de moarte, într-atât încât nu prea ne suportăm unul prin preajma altuia. Sau, mai corect spus, eu şi timpul alocat blogului. În parte datorită serviciului, în parte datorită bicicletelor şi plimbărilor cu scop foto, şamd. De vreo juma’ de an nu mai ştiu ce e aia jocuri (şi săracu’ Empires: Total War şi acum mă aşteaptă să-l instalez), dar cred că sunt pe calea cea bună. În ritmul actual, singurele texte care or să mai apară pe aici or să fie mici comentarii pe marginea pozelor. Oricum au rămas multe poze din Baden care trebe’ să ajungă pe net, plus multe altele.
Ne citim şi vedem curând.

PS: e cineva interesat de un Seat Toledo 2.0i GT din 94, cu numere de Cehia? :D

miercuri, 13 mai 2009

Bătrânul

O lacrimă mare şi domoală porni din ochiul drept, coborâ uşor pe obrazul ridat, schimbându-şi cursul la fiecare cută a pielii, până atinse primele fire ale bărbii albe, care îmbrăcau şi ascundeau alte riduri ale obrajilor. Ochii mici, gârboviţi de ani, pe jumătate închişi, sub povara grea a genelor, anilor şi faptelor trecute, priveau în gol, undeva în depărtare, unde primele raze ale soarelui începeau să se reflecte printre cele două vârfuri golaşe de munte în apa rece şi clară a lacului care era acolo chiar de dinaintea lui.

„Oare cum de mai am lacrimi...?” se întrebă mirat bătrânul.

Într-un mod ciudat, sentimentul care-l stăpânea acum nu era tristeţe, ci nedumerire – poate ultima. Poate că lacrima fusese provocată de o oarecare tristeţe, de care nu-şi dăduse seama; fusese ceva inconştient, nici nu ştia ce i se întâmplă sau la ce se gândea, când ceva fierbinte făcându-şi loc încet pe obraz în jos i-a adus aminte de lucruri uitate din negurile vremilor şi ale unor locuri de mult apuse.
Acum deja lacrima fusese de mult ucisă de firele albe care-i acopereau faţa şi durerea care se ascundea în spatele ei. Razele roşiatice ale soarelui aruncau reflexe aproape sângerii pe faţa lui.
Odată, de mult, numai faptul că putea privi ceva atât de minunat – şi cât de frumoase erau toate acele nuanţe şi texturi – acum, însă, se uita la ele de undeva de departe. De dincolo de timp şi stele. Nu-i mai spuneau nimic. Toate acele lucruri care pentru un muritor ordinar ar fi însemnat cea mai apropiată imagine a Paradisului, pe care ar fi avut-o pe pământ, pentru el deveniseră ceva obişnuit. Oricum, le văzuse de atâtea ori... şi câte altele mai văzuse de-a lungul vremii...!

În timp ce se uita în gol, cu mintea departe de el, un gând eretic îşi strigă prezenţa în interiorul capului său pleşuv în creştet, dar cu fire lungi de păr alb, îmbătrânit, care-i mângâiau, despletite, spatele.

„... chiar nu era nici o altă cale...?!”

Încercă să şi-l alunge, prin o scuturare uşoară a capului, atât cât îi permitea trupul firav. Se mai uită încă o dată la priveliştea de deasupra lacului, apoi se ridică încet de pe bolovanul imens pe care se aşezase, ajutat de – de atâta vreme – nedespărţitul său toiag (găsise odată, pe jos, în urma unei furtuni apocaliptice, un trunchi uriaş de stejar, şi pentru că-i părea rău de spiritul uriaşului, cerându-şi iertare de la trupul masiv de lemn, prăbuşit, a rupt o creangă, pe care a luat-o cu el, şi de atunci au fost prieteni nedespărţiţi).
Îşi mai îndreptă puţin spatele gârbovit, apoi, agale, ca şi când n-ar fi avut absolut nimic de făcut, se întoarse cu spatele la lac, şi ajutat de toiag, porni încet spre munte.

Avea întâlnire cu Ea.
- va urma... ? -
Nota pe blogoree

marți, 12 mai 2009

Baden @ night 3

După cum ziceam aseară, am ieşit la poze. Nostalgia nu mi s-a dus deloc, ba din contră, mi s-a amplificat. Era să fiu muşcat şi de o potaie care-i scăpase unei urâte din lanţ. N-a fost să fie.
Şi cam asta a ieşit aseară.
Şi nu, nu sunt photoshopuite sau prelucrate aproape deloc.









Voteaza

luni, 11 mai 2009

Mi-e dor

De un chef cu prietenii, în jurul unui grătar cu bunătăţuri sfârâinde, cu vin roşu din belşug (delicatese din alea făcute în casă, nu rahaturile din magazine), în timp ce la urechi îmi răsună vesel sau doinit o vioară acompaniată de un ţambal şi-un acordeon.
De momentele alea cu totul speciale petrecute la munte, la foc sau în cabană, când indiferenţi cât de beţi sau nu erau, chitariştii trebuiau să satisfacă dedicaţiile sau cerinţele grupului.
De vechile obiceiuri culinare româneşti, care te obligau ca atunci când tăiai un animal, să arunci repede în tuci cele mai bune părţi, şi să-i serveşti pe prietenii sau rudele care te-au ajutat la treabă – şi Doamne ce bucate mai ieşeau la focul ăla de lemne...
De festivalul de la Sighişoara, aşa cum era înainte să ajungă rahatul din ultimul timp, de kürtoş-ul de acolo, de concertele lui Baniciu şi ale Iris-ului şi Cargo (cu Kempes, normal), cu bis-uri de 15-20 min, unde nu mai conta că nu te ştiai cu restul, te luai de gât şi porneai o horă beată.
De vechii colegi şi prieteni cu care am făcut o grămadă de tâmpenii în tinereţuri.

Toate astea mi se par acum atât de departe, încât imposibil de realizat e puţin spus. Mda, sunt nostalgic, şi nu ştiu de ce. Şi mai tragic, e că nu ştiu nici cum să ies din starea asta.
... ies să fac nişte poze.

'Ai la munte!

Având în vedere că în iunie vin pentru o perioadă în România, e careva curios de o tură de pozat prin Bucegi, într-un uichend (sau mai multe)? Detalii privitoare la dată şi altele, punem la punct după ce văd dacă se oferă vrun ciudat, ca şi mine.
Acum aşteptăm...

Dacă mâine-ai fi femeie...

...te-ai face curvă?
În primul rând, persoanele de la care aştept un răspuns sunt bărbaţii; o să explic pe parcurs de ce. În al doilea rând, sunt tare curios ce părere au femeile despre asta – adică şi invers e la fel?
De la ce-a plecat toată ideea asta: acum vreo 2-3 zile, când am venit acasă, muierea bârfea pe mess cu fostu’ cumnat, actualmente cetăţean american. Şi zicea nenea ăla că dacă ar fi fost femeie, „mooooamă ce curvă aş mai fi fost!...”. Şi atunci am realizat că ăsta e un gând nerostit al multor bărbaţi. Nu, nu pot spune dacă şi eu fac parte din categoria aia. Ar trebui sa te ucid apoi. Secretul ăsta va rămâne al meu :D.
Cred că toată atitudinea asta pleacă de la nişte refulări destul de puternice. Nişte acte ratate, cum ar zice amicul Freud. Pentru că n-a (prea) avut parte de anumite tratamente din partea femeilor, dacă i s-ar da ocazia să fie el femeie (cu trupul, cel puţin, şi una naturală, nu prin metode chirurgicale moderne, că acolo e altă poveste), atunci s-ar revanşa oferindu-le altora ceea ce el n-a avut parte cât a fost bărbat.
Dar am o întrebare. Ca bărbat hetero, fără nici cea mai mică tendinţă de bisexualitate, dacă ai deveni peste noapte femeie, dar modul de-a gândi ar rămâne tot al unui bărbat, şi ţi-ai da frâu liber pornirilor sexuale, cum te-ai simţi când i-ai face deep throat unui „armăsar”? Sau când acelaşi „armăsar”, în culmea plăcerilor pe care tu i le-ai (putea) provoca, te-ar înţepeni bine de la ceafă, „delectându-te” cu produse naturiste? Asta ca să nu mai vorbesc de joaca clasică de-a proctologul („look, ma’, no hands!”).
Eh? Se bagă careva să-şi împărtăşească alter-ego-ul? :D

PS: n-am atins în discuţie transexualii. Vorbeam aici numai de bărbaţi hetero, fără tendinţe gay.
PS2: nu trebuie să-mi aducă nimeni aminte, ştiu şi singur că-s dus cu capu’ :D. Cu toate astea, o parte dintre cei sinceri, vor recunoaşte adevărul celor spuse mai sus de mine.


Voteaza

vineri, 8 mai 2009

Come out, wherever you are

Acum câteva zile, deschid ochii dimineaţa destul de uşor, cu o senzaţie ciudată. În cap îmi răsuna stăruitor, obsedant, melodios, „Come out, wherever you are.... right now!”. Mă dau jos din pat cu o lene caracteristică unui început de zi plictisitoare la serviciu. Come out, come out... Intru la duş, şi în timp ce apa îmi cădea cu putere în creştet, şi „Come out, come out” mă obseda cu mai multă insistenţă, îmi aduc aminte brusc.
Eram într-un studio de înregistrări cu o bandă de raeggae. Toţi negri sau cafenii, în haine caracteristic colorate, cu părul rasta, unii cu câte o căciuliţă din aia stupidă pe cap. Nu mai ştiu ce făceam eu, dar ţin minte că mă apropiam şi mă depărtam de ei, ca şi cum i-aş fi filmat. Cel mai mult stăteam pe lângă unul mai bucălat, cu o căciuliţă în culorile Jamaicăi, cămaşă la fel, şi o barbă rară, de care m-am apropiat la un moment dat suficient de mult încât să-mi aduc aminte de fiecare fir de păr. El era cu oralu’. Adică dădea din gură. Şi în timp ce orbitam în jurul lui, aud în capul meu un gând: „Ăsta e fiu-so lu’ Bob Marley”. Wtf, că nu semăna deloc cu Ziggy...?! Evident, omu’ o cânta p’aia a mea cu „Come out...”. Şi era pătruns rău de sentiment. Cam atunci m-am trezit.
Toată ziua m-a obsedat melodia ăluia (bine, de fapt e a mea, că doar a fost un produs al my twisted brain, da’ mi-o cânta ăla). În drum spre serviciu, la serviciu, la ţigară, în drum spre casă, acasă, în intimitate cu nevasta, numai p-ăla îl auzeam (asta, ultima, cu intimitatea, e pură invenţie, dar oricum, toată ziua a stat ăla pe capu’ meu).
Acum mi-am adus aminte de el, şi ca să scap de o nouă zi obsedantă, azi îl prefer pe Bregovic.
Dar nu pot să scap de întrebarea: de ce Marley?! De ce raeggae?! Io n-am nici în clin nici în mânecă cu băieţii ăia... Cred că my old friend Bob is tryin’ to send me a message.
În ultimul timp nu prea mă simt chiar în formă (de cozonac). Poate mă aşteaptă...

joi, 7 mai 2009

Hai să fim proşti!...

Bunicu-meu avea un vecin, Miron, care a murit acum muuuuulţi ani. Şi de la nea Miron ăsta, în afară de nişte vagi amintiri cu el trăgând cu o puşcă de vânătoare cu 2 ţevi alăturate (cred că era de calibru 22, dar e foarte posibil să mă înşel, sunt mulţi ani de atunci) după ciori, în grădină, mai am o vorbă, care a adoptat-o şi ăla bătrânu’. Născut la ţară, crescut în mediul rural, unde filozofia vieţii e foarte pragmatică, când auzea o chestie căreia nu-i vedea rostul sau i se părea d’ampulea, el zicea, simplu şi la obiect, „Hai să fim proşti!...”
În ultima perioadă e plină blogosfera de un curent care habar n-am cum se numeşte, şi, sincer, mă lasă fix rece. Aproape 3 sferturi (dacă nu mai mult) din autori, cred că scriu cu dicţionarele în faţă. Epitete, metafore, comparaţii, elucubraţii, lucuri alambicate, toate răzbat de acolo şi, normal, primul lucru care te izbeşte când citeşti un monstru din ăsta de frază din care la prima vedere nu înţelegi decât sensul cuvintelor luate separat, şi nu al întregii construcţii, este „Aiii, să-mi bag  $*!@, ce om dăştept...!!!”. Şi discret, în colţul gurii căscate de admiraţie, începe să curgă invidioasă, o bală. 
Dar de fapt, pe mine altceva mă cam frământă. De ce lucrurile simple au nevoie de pagini întregi ca să fie spuse? Nu accept ideea că asta e una din ironiile vieţii. Mai degrabă sunt dispus să accept că vrem să ieşim în evidenţă, că pentru o frază din asta pierdem 2-3 ore din viaţă, că vrem să ne cultivăm alter-ego-ul prin intermediul acestor jurnale electronice, şi să fim o persoană care n-o să reuşim niciodată să fim în viaţa cotidiană. 
Aşa, ca pentru cultura mea generală (de făinoase), oare câţi oameni la întrebarea „ce faci?”, ar răspunde aşa:


Personal, sunt convins că epatanţii ăştia valorează exact cât o pereche de şosete de unică folosinţă. Eu, unul, prefer să am o conversaţie lejeră, în limbaj accesibil şi cu idei uşor de exprimat, fără să stau să răsfoiesc DEX-ul, dicţionarul de arhaisme, dicţionarul de neologisme, de sinonime, şi orice altceva. Prefer să mă cramponez pe înţelegerea ideii, nu a frazei care încearcă s-o exprime.
Dar na, io-s un ţărănete prost, ce ştiu io....