Azi mă jucai puțin cu HDR și panoramare și iete ce ieși:
vineri, 27 februarie 2009
joi, 26 februarie 2009
Quo vadis, Domine?
O să ajungem o naţie de mânuitori de pulane, cu 2 clase mai mult ca personalu'...
Hey, cel puţin, se mai poate ciupi ceva de la şofeuri, indiferent că e criză au ba.
Hey, cel puţin, se mai poate ciupi ceva de la şofeuri, indiferent că e criză au ba.
marți, 24 februarie 2009
Românu' tot român...
Am nişte colegi care lucrează la un proiect din România. Şi azi au venit nişte ploieşteni să dea verdictul în cadrul FAT (Factory Acceptance Test). Cu alte cuvinte, să vadă ce s-a făcut cu proiectul până în stadiul aproape final în care e, să facă modificări dacă e cazul, în fine, got tha point. Nenii ăştia care au venit sunt pe la 50+, unu’ singur era pe la 40+, cel care vorbea engleza cu colegii mei.
Românaşii mei au fost aici de dimineaţă, pe la 8-8 juma. Când îşi ia lumea pauza de masă, adică în jur de 11-11 juma, vin doi băieţi care lucrează la proiect, colegi de-ai mei, la mine să mă întrebe ceva, şi printre altele îmi spun că s-a terminat FAT-ul, şi românaşii au plecat. La masă, nu? Nu. De tot. Păi unde plm au plecat? În Praga, să viziteze, să se plimbe... treaba lor. Au stat aici câteva ore, au zis că e totul ok, şi apoi... personal agenda. Doar au 5 zile alocate de la firmă pentru acest FAT! Şi de ce să se streseze cu el, când, vorba aia, pot să se ducă să viziteze?! Ce plm, doar plăteşte firma...
Partea proastă e alta. Pentru că etapa asta a fost făcută extrem de superficial şi în grabă, cei care vor merge în România să pună în funcţiune hardughia, vor avea parte de nişte momente foarte puţin plăcute când or să descopere că de fapt nu prea merge mare lucru, şi trebuiesc făcute o grămadă de modificări.
Vorba aia, de ce să lucreze românii 8 ore pe zi pe banii firmei, fără pic de distracţie, când pot să lucreze alţii 14 ore pe zi pe banii lor?!
Repet, ne merităm soarta...
Românaşii mei au fost aici de dimineaţă, pe la 8-8 juma. Când îşi ia lumea pauza de masă, adică în jur de 11-11 juma, vin doi băieţi care lucrează la proiect, colegi de-ai mei, la mine să mă întrebe ceva, şi printre altele îmi spun că s-a terminat FAT-ul, şi românaşii au plecat. La masă, nu? Nu. De tot. Păi unde plm au plecat? În Praga, să viziteze, să se plimbe... treaba lor. Au stat aici câteva ore, au zis că e totul ok, şi apoi... personal agenda. Doar au 5 zile alocate de la firmă pentru acest FAT! Şi de ce să se streseze cu el, când, vorba aia, pot să se ducă să viziteze?! Ce plm, doar plăteşte firma...
Partea proastă e alta. Pentru că etapa asta a fost făcută extrem de superficial şi în grabă, cei care vor merge în România să pună în funcţiune hardughia, vor avea parte de nişte momente foarte puţin plăcute când or să descopere că de fapt nu prea merge mare lucru, şi trebuiesc făcute o grămadă de modificări.
Vorba aia, de ce să lucreze românii 8 ore pe zi pe banii firmei, fără pic de distracţie, când pot să lucreze alţii 14 ore pe zi pe banii lor?!
Repet, ne merităm soarta...
Frankenstein, Mengele şi alţi doctori
Lumea în care trăim nu e booleană. De (prea) puţine ori în viaţa reală ceva e bun sau rău, alb sau negru. Totul e complex, fuzzy (ca să intrăm puţin şi în chestii pseudo-exacte :D).
De-aia e greu de tras o limită clară care să separe noţiuni abstracte, mai ales când e vorba de progres tehnologic versus precepte morale/etice.
Ceea ce veţi vedea nu e opera nici vreunui Victor Frankenstein, nici a vreunui Mengele (care, între noi fie vorba, trecând peste etica acţiunilor lui, a avut o contribuţie destul de mare în cercetarea medicală), ci a unor doctori din lumea noastră contemporană. Vă las să vă minunaţi, să vă şocaţi, să... ce vreţi voi. Dar atenţie, e doar pentru cei cu stomacul tare!!!
V-am prevenit...
De-aia e greu de tras o limită clară care să separe noţiuni abstracte, mai ales când e vorba de progres tehnologic versus precepte morale/etice.
Ceea ce veţi vedea nu e opera nici vreunui Victor Frankenstein, nici a vreunui Mengele (care, între noi fie vorba, trecând peste etica acţiunilor lui, a avut o contribuţie destul de mare în cercetarea medicală), ci a unor doctori din lumea noastră contemporană. Vă las să vă minunaţi, să vă şocaţi, să... ce vreţi voi. Dar atenţie, e doar pentru cei cu stomacul tare!!!
V-am prevenit...
Dacă ai fost şocat, bagă un vot aci!
Filozofia ştersului la... ahem...
Toţi avem nevoi. Şi majoritatea ni le satisfacem, într-un fel sau altul. Dar, cum faci să... ahem, nu laşi urme?
Aici vedeţi ce metode de curăţenie s-au folosit de-a lungul timpului pentru... ahem, you know...
Aici vedeţi ce metode de curăţenie s-au folosit de-a lungul timpului pentru... ahem, you know...
luni, 23 februarie 2009
Interpretarea viselor
Azi-noapte am avut un vis, lucru care nu mi s-a mai întâmplat de mult. Ţin minte că m-am trezit la un moment dat, mi-am făcut ca un fel de însemnare mentală („să ţii minte chestia asta, că e interesantă”), apoi m-am culcat la loc. Evident că dimineaţa, când m-am trezit, nu mi-am mai adus aminte nimic. Abia acu’ m-a lovit...
Cică eram pe un drum de ţară. Mare, lat, sănătos. Mă duceam la Viştea. Nu vârful, ci oraşul. Da, exista un oraş Viştea, şi era chiar undeva sub vârful omonim. Era un orăşel în toată puterea cuvântului, cu străzi asfaltate, cârciumi, magazine, etc. Cam seamănă puţin cu oraşul unde stau acum (acelaşi tip de străzi în pantă, magazine cu firme cu un aer vechi), dar parcă avea un aer din anii ’30. În fine. M-am învârtit eu pe acolo o vreme, am intrat în vreo 2-3 cârciumi, nu mai ştiu ce căutam, apoi m-am bucurat că am găsit un magazin alimentar – cred că voiam nişte provizii, dar pentru ce, nu-mi mai aduc aminte.
Apoi eram din nou pe drum. Mă întorceam. Ţin minte că – în vis – am fost mirat cum dracu’ există un astfel de drum la munte, aşa drept, aşa mare, aşa bun. Şi în timp ce filozofam eu, în faţa mea apar nişte bărbaţi, la bustul gol dar cu pantaloni de călărie (şi cizme, for all that’s worth), ducând de căpăstru nişte cai bestiali. Transpiraţi, şi ei, şi caii. Intrau pe o poartă din bârne de lemn, în stilul cum au ţarcurile de cai.
Şi în timp ce mă ofticam eu („Ia uite, bă, aştia vin de la călărie, şi io n-am călărit niciodată!!! Ce căcat de viaţă...), ajung langă ei, şi-l recunosc pe unul dintre ei ca fiind un fost coleg de facultate de-al meu. Mă salută din mers, obosit, şi în timp ce-şi vedea de drum, ajunge lângă mine un alt coleg de facultate, să-i spunem Costică.
Salut, salut, ce mai faci, uite vin de la călărie, că trebuie să ne antrenăm pentru nu-ştiu-ce competiţie care implică şi o probă de călărie.
M-am trezit cu gura amară (de invidie?) că distrusu’ ăla a ajuns să călărească, iar eu...
Acum, pentru a înţelege mai bine contextul, cred că e suficient să spun că acest Costică e un pupincurist de zici că nu-i adevărat (Costele, nu despre tine e vorba, stai liniştit), un egoist perfect, şi a devenit repede mascota noastră, a celorlalţi. La examene, când ajungea la el hârtiuţa cu... ahem, o anumită bucată de hârtie scrisă, cu informaţii vitale pentru noi, ceilalţi, ori o dădea înapoi, spunând că rezolvările nu-s bune, ori n-o mai dădea deloc.
Cu Costică m-am întâlnit odată în spatele blocului, după terminarea şcolii, când el lucra pe la Mioveni. I-a căzut faţa când a auzit că eu am salariu’ de 1000 coco (evident, o gogoneaţă la fel de mare ca şi nasul lui), şi a început să mă bată la cap să-i găsesc şi lui un loc de muncă în firma unde lucram eu. Evident, am zis că păstrăm legătura.
Aşa că Costică, azi-noapte ţi-ai luat o parte din revanşă...
Cică eram pe un drum de ţară. Mare, lat, sănătos. Mă duceam la Viştea. Nu vârful, ci oraşul. Da, exista un oraş Viştea, şi era chiar undeva sub vârful omonim. Era un orăşel în toată puterea cuvântului, cu străzi asfaltate, cârciumi, magazine, etc. Cam seamănă puţin cu oraşul unde stau acum (acelaşi tip de străzi în pantă, magazine cu firme cu un aer vechi), dar parcă avea un aer din anii ’30. În fine. M-am învârtit eu pe acolo o vreme, am intrat în vreo 2-3 cârciumi, nu mai ştiu ce căutam, apoi m-am bucurat că am găsit un magazin alimentar – cred că voiam nişte provizii, dar pentru ce, nu-mi mai aduc aminte.
Apoi eram din nou pe drum. Mă întorceam. Ţin minte că – în vis – am fost mirat cum dracu’ există un astfel de drum la munte, aşa drept, aşa mare, aşa bun. Şi în timp ce filozofam eu, în faţa mea apar nişte bărbaţi, la bustul gol dar cu pantaloni de călărie (şi cizme, for all that’s worth), ducând de căpăstru nişte cai bestiali. Transpiraţi, şi ei, şi caii. Intrau pe o poartă din bârne de lemn, în stilul cum au ţarcurile de cai.
Şi în timp ce mă ofticam eu („Ia uite, bă, aştia vin de la călărie, şi io n-am călărit niciodată!!! Ce căcat de viaţă...), ajung langă ei, şi-l recunosc pe unul dintre ei ca fiind un fost coleg de facultate de-al meu. Mă salută din mers, obosit, şi în timp ce-şi vedea de drum, ajunge lângă mine un alt coleg de facultate, să-i spunem Costică.
Salut, salut, ce mai faci, uite vin de la călărie, că trebuie să ne antrenăm pentru nu-ştiu-ce competiţie care implică şi o probă de călărie.
M-am trezit cu gura amară (de invidie?) că distrusu’ ăla a ajuns să călărească, iar eu...
Acum, pentru a înţelege mai bine contextul, cred că e suficient să spun că acest Costică e un pupincurist de zici că nu-i adevărat (Costele, nu despre tine e vorba, stai liniştit), un egoist perfect, şi a devenit repede mascota noastră, a celorlalţi. La examene, când ajungea la el hârtiuţa cu... ahem, o anumită bucată de hârtie scrisă, cu informaţii vitale pentru noi, ceilalţi, ori o dădea înapoi, spunând că rezolvările nu-s bune, ori n-o mai dădea deloc.
Cu Costică m-am întâlnit odată în spatele blocului, după terminarea şcolii, când el lucra pe la Mioveni. I-a căzut faţa când a auzit că eu am salariu’ de 1000 coco (evident, o gogoneaţă la fel de mare ca şi nasul lui), şi a început să mă bată la cap să-i găsesc şi lui un loc de muncă în firma unde lucram eu. Evident, am zis că păstrăm legătura.
Aşa că Costică, azi-noapte ţi-ai luat o parte din revanşă...
Şi acum, domnii psihiatri de serviciu, care e explicaţia?
Sfaturi pentru tinerii părinţi
Andrei are o prezentare foarte sugestivă care va ajuta mulţi proaspăt părinţi cu răspunsuri esenţiale la întrebările despre cum trebuie să te porţi cu un nou-născut.
Ingioi.
Ingioi.
Cum schimbi mentalitatea unei naţiuni?!
România – o ţară de curve, piţipoance, cocalari, jmekeri şi de cele mai multe ori un mic paradis fiscal şi sora mai mică a „ţării tuturor posibilităţilor”. Cam asta ar rezuma – în mare – o imagine cât de cât realistică (realistă?) a ţării noastre (cel puţin, a mea e sigur. Încă...). Şi tot cam aşa o văd şi străinii. În România, dacă ai bani şi relaţii, eşti un mic Dumnezeu. Poţi să-i iei la pulă pe toţi, de la amărâţi la miliţieni şi judecători. Aproape oricine ar face aproape orice pentru suma corectă. Nu-i aşa?
Ne batem toţi cu pumnul în piept că vrem să ne fie mai bine, dacă nu nouă, măcar copiilor noştri. Peste 10 luni se împlinesc cei 20 de ani profeţiţi de Brucan. Şi guess what? A avut dreptate. La noi acasă corupţia e despot absolut şi mecanismul funcţionează perfect, implacabil din vremuri imemoriale.
Aş putea abera mult pe tema asta, dar de fapt, plecasem de la altceva. Cred că toată lumea ştie de scrisoarea deschisă a doctorului. Şi atunci l-am întrebat pe un prieten care e treaba, el fiind mai în măsură ca mine să ştie lucrurile astea. Ceea ce urmează sunt discuţiile de pe mail:
Ne batem toţi cu pumnul în piept că vrem să ne fie mai bine, dacă nu nouă, măcar copiilor noştri. Peste 10 luni se împlinesc cei 20 de ani profeţiţi de Brucan. Şi guess what? A avut dreptate. La noi acasă corupţia e despot absolut şi mecanismul funcţionează perfect, implacabil din vremuri imemoriale.
Aş putea abera mult pe tema asta, dar de fapt, plecasem de la altceva. Cred că toată lumea ştie de scrisoarea deschisă a doctorului. Şi atunci l-am întrebat pe un prieten care e treaba, el fiind mai în măsură ca mine să ştie lucrurile astea. Ceea ce urmează sunt discuţiile de pe mail:
"Am citit scrisoarea acum cateva zile. Este perfect corect ceea ce scrie acolo. E
probabil un tip care chiar mai crede in mos craciun si l-a vazut pe Obama in
America si se intreba de ce acolo se poate si la noi nu.
Inca o data, e perfect corect ceea ce a spus si disperarea nashte monstruozitati de genul acesta.
Mass media induce o paranoia ca medicul este acolo "sa te faca la
buzunare". Sunt atat de multe de zis ca nici nu stiu de unde sa incep. TOATA
lumea e de vina dar exista un singur tap ispasitor.
Presiunea e f mare pe unii medici. Sunt fata de frictiune intre manageri, casa de asigurari, familie, pacient cu familia pacientului care nu actioneaza intotdeauna in favoarea pacientului, presa, asociatii profesionale incompetente (administrativ), lipsa
uni sindicat sau a unei forme de solidaritate, minister (care face abuzuri peste
abuzuri) si tot asa.
Situatia e f nasoala. (majoritatea medicilor pot sa-si bage picioarele si sa plece). Huidu zicea ca el are asigurare paneuropeana (care e un kk mare din cate stiu). Cati oameni din tara asta isi permit sa plece sa se trateze prin alte parti???
E normal sa fie ofticat. In state ar castiga
500.000$ pe an iar in ro nu face nici 50.000 cu tot cu salariu ;) daca intelegi ce spun si in plus il mai terfelesc si toti pe banii, munca si sanatatea lui. Pai e corect?"
"dom doftor... daca e asa nemultumit de tara, de ce nu pleaca intr-o tara in care
daca ar accepta un pachet de tigari de la un pacient, s-ar duce la racoare? iti
zice baiatu, din obisnuinta. ca nah, e cam bine sa lucri pentru stat, iei salar,
mai da si cate unu cate ceva, daca esti baiet destept iti faci si-un cabinet,
unde mai faci inca niste venituri frumusele.... nu e si asta tot munca?
nu iau apararea nimanui, sunt constient ca lucrurile nu-s bune in multe privinte,
dar cine daca nu noi le-a facut asa?
am mai zis-o, ne meritam soarta..."
"de acord cu tine, dar hai sa-ti spun: nemultumit de tara... pentru ca lucrurile
s-au degradat f mult (F F F mult) in ultimul timp. sa plece in alta tara? sigur
ca ar pleca, dar cand esti sef, dupa ce ai razbit pe aici prin mizerie nu iti
vine sa pleci cand ai iesit din rahat si ai luat si tu o gura de aer. De lucrat
in particular, e valabil pt anumite specialitati dar nu pt toate. Chirurgia
toracica... in nici un caz nu poti sa o faci in privat. si iti spun eu ca i-ar
conveni mai mult sa fie platit la adevarata valoare (ca intr-o tara adevarata)
decat sa primeasca cadouri de la pacienti. Si primitul cadourilor este
discutabil pentru ca unii cer, altii refuza sa primeasca si sunt alergati pe
holuri.
Ne meritam soarta. Este de apreciat nenea doftoru ala din alta
privinta. Daca te uiti la el iti dai seama ca a facut gura mare si o sa il
beleasca astia. Si tb sa te gandesti pt cine a facut gura mare? pentru el? eu
zic ca nu. cand esti ditamai conferentiarul universitar la spitalul universitar
din capitala nu prea iti mai vine sa te gandesti si la viermii aia de studenti,
rezidenti si tineri medici. Iti e tie bine si faci ciocu mic, poate iesi la
pensie si capeti cadou un post in politichie.
dar ti-am spus... e mult de discutat. Doctorii nostri sunt gramada in franta, anglia si state. Si iti spun ca nu aia desteptii au ramas pe aici. In alta ordine de idei oamenii nu mai au incredere in medici si asta este un alt lucru f grav.
Din ultimele 2 fraze iti dai seama cine o sa sufere cel mai mult din pricina nemernicilor astora: POPOLU! NU astia de la varf pentru ca aia se tratează in viena tot la medici
romani care au fost suficient de destepti sa o taie de pe aici. In confuzie, unde nu-i cap vai de picioare!
nu copii sunt geniali, ci sistemul nostru de invatamant ii tampeste. Cum poti sa-l pui pe unu cu 4 clase sa educe pe altii? Doar in puscarii "mergea" chestia asta. De fapt sistemul este de vina dar nu sistemul in intregime pentru ca exista un feedback care ne va duce intr-un sens sau altu (ori iesim ori ne curatam de tot). Exista o bucla defecta: invatamantul. Daca cineva rezolva problema educatiei totul se rezolva in cateva generatii. Pe scurt."
"chestia cu plecatu e si nu e asa. din punctul lui de vedere, probabil ca cel mai
putin rau - atentie, nu vorbesc de bine in situatia de fata - ar fi,
intr-adevar, sa ramana in tara, langa familie si prietenii lui de-o viata.
cu primitul cadourilor nu prea ai dreptate. adica, cati doctori (in procente)
refuza micile atentii pe care le ofera pacientii? vorba aia, le-a facut o mare
favoare, nicidecum meseria pentru care e platit doctorul respectiv. nu zic ca nu
sunt, zic doar ca sunt atat de putini incat nu stiu daca are sens sa vorbim
despre ei. intotdeauna a suferit marea prostime pentru deciziile celor cativa
care-i conduc. cu atat mai mult pe taramurile noastre. copii geniali nu mai
avem de mult. s-a dus epoca lu coanda si saligny. au murit odata cu comunismul.
apoi nu i-a mai inviat nimeni. intre noi fie vorba, cu profesori care (uneori)
stiu mai putin decat elevii lor, nici nu prea avea cum. feedbacku de care
vorbesti vad ca duce intr-un singur sens. si nu e deloc ala care trebuie. cu
riscul de a parea stereotip sau cliseu, revin la spusele lu brucan. in contextul
asta, cele cateva generatii de care zici tind sa cred ca se transforma in ceva
mai mult... atat de mult incat mi-e groaza sa ma gandesc.
si sincer, cred ca trebuie inceput de undeva de dinaintea invatamantului. si anume de la mentalitate. invata-l pe romanul de rand sa se poarte ca un om civilizat, ca
doar, vorba aia, traieste printre europeni, ce plm...
dar cum schimbi mentalitatea unei natiuni?"
"Pai simplu: educatie! Asa schimbi metalitatea! problema e cine sa faca aceasta
educatie si ajungem la problema oul sau gaina. Probabil ca o sa cumparam de
afara sau o sa trimitem pe unii la studii si apoi ii platim suficient sa ii invete si pe altii.
Cu primitul cadourilor iar simplifici lucrurile. Cati medici sunt in ro? Nu stiu si nu am chef acu sa ma uit. Sa zicem prin absurd ca sunt 1% care refuza (desi sunt ceva mai multi pe alocuri) Iti dai seama cati sunt injurati nemeritat?
E o mentalitate a pacientilor. O mentalitate tampita.
Dacă NU iei :
1. sa fie al draq asta nu ii ajunge .. e prea putin.
2. bai, e rau daca nu primeste... inseamna ca nu sunt bine
3. ce nesimtit! cine se crede sa nu primeasca? crede ca e mai bun ca noi sau ce?
4. si acum nu mai am chef sa scriu dar cred ca daca ma screm ajung cel putin pana la 10 cu tot felul de reactii
Si astia reprezinta 99% din populatie. Asa ca poti sa spui ca proportia se pastreaza. Cine sufera? 1% (adica restul pacienti si doftori)? merita sa discutam depre ei? si ce daca... e democratie. majoritatea decide. si a decis. aia care iau sunt aia care ar
lua indiferent ce ar fi! poate sa fie si gropari si ingineri si
aviatori si liftieri si asistente si jurnalisti si soferi si judecatori si tot
ce vrea mushchiul tau.
Si a lua are multe valente... o multitudine de nuante de gri. DE CE DAU??? ipocrizie!! asta e cuvantul de baza. Sa nu dea! sa mearga la unu care nu cere! De ce nu se duc acolo??? De ce prefera sa dea si pe urma sa zica ...ahh pai i-am dat lu ala si mi-a dres si mi-a facut si eu... Daca ii cere nu e clar ca e ceva in neregula? Daca nu e bun, de ce se duc sa ii dea? Chiar nimeni nu vrea sa vada problema in intreaga ei "frumusete"? De ce nu merg in privat? e mai ieftin sa dai spaga si sa se stearga toti la fund cu tine!
hai sa te intreb. Tu ai lua? Daca ai fi medic si ai mege la un coleg crezi ca ti-ar
lua? Tu ai lua de la un coleg? Daca nu ti-ar accepta ce ai zice? punctul 1? dar
nu imi raspunde. ca nu ma intereseaza ce anume ai face. Interesul meu este sa
iti pui problema corect. Nu ma intereseaza sa iei partea cuiva sau sa "plangi"
pe cineva. Imi e suficient daca privesti clar problema si depasesti nivelul de
indobitocire si manipulare existent. e foarte usor sa acuzi."
"in primul rand, problema oului si a gainii cred ca e de fapt mult mai complicata
decat vedem noi. de cumparat de afara nu cred ca e o solutie de viitor, iar de
trimis afara la studii... pe cine? p-aia care au plecat deja si nu se mai
intorc? sau pe baietii cu lantzuce si freze si jmekerii ?
discutia asta a plecat de la medici, dar se poate extrapola oricand la aproape orice categorie profesionala. de la baiatu care vine sa-ti schimbe instalatia de gaze pana la
... ce vrei tu. si problema e - acu spune-mi daca gresesc, dar in cazul meu cam
asa e - sa-i inveti pe cei mai trecuti de prima varsta (in speta, parintii,
unchii, etc) ca nu e bun sistemul asta bazat pe atentii. eu unul am incercat, da
parca ma loveam de un zid impenetrabil: toata lumea o face, asa e obiceiul, daca
vrei sa-ti fie bine ai grija si de altul samd. revenim la galinaceele noastre.
si cu procentele, hai sa-ti zica nea baiatu o mica chestie de
statistica. statistic vorbim, traim intr-o societate democratica. unde
majoritatea decide pentru minoritate - esenta democratiei, nu? cine e
majoritatea? 50% + 1. pe acest principiu, daca majoritatea detinutilor eliberati
se intorc in puscarie in maxim 6 luni, atunci majoritatea detinutilor nu mai pot
fi reintegrati social. sau daca majoritatea doctorilor vad cat de atenti sunt
pacientii, atunci majoritatea doctorilor iau spaga. vezi vreo diferenta de perceptie?
si cu datu asta, mai e o chestie. nu stiu tu de cate ori te-ai
lovit de problema asta, dar omu de drept comun, cand are o treaba cu un nene din
asta (baiatu de la gaze, functionar public, doctor, you name it), la prima
intalnire nu-l intreaba: da stiti, primiti atentii? ca daca da, io ma duc la
altu, care nu primeste... toti merg pe premisa ca toti primesc, si in virtutea
principiului mai sus enuntat, asta devine o litera de lege. nescrisa,
evident...
a inceput campania aia cu aici nu se primeste spaga. s-a vazut vreo diferenta (notabila)? eu n-am zis niciodata ca vad lucrurile mai bine
decat cineva bagat in sistem (vorba aia, eu sunt outsider), dar vezi problemele
dupa ce te lovesti de ele. incepand cu chelneri carora li se rupe ca "n-au sa-ti
dea rest", si terminand cu mari demnitari care pentru "o ciocolata" fac rabat la
diverse chestii, mecanismul atentiei e aproape la fel in toate paturile sociale
si categoriile profesionale.
problema nu si-o poate pune nimeni corect in totalitate, de la inceput. e un drum care trebuie facut cu pasi mici si constanti, urmand ca la fiecare pas sa se descopere noi bube care sa fie tratate. dar, vorba englezului, who watches the watchers?
orice drum de 1000 de mile incepe cu un pas. dar cum convingi 23 de milioane de oameni care traiesc
in virtutea inertiala a valorilor mostenite, sa faca acel pas?
asta e intrebarea. si ca sa completez ciclul, ca am pornit de la majoritate, daca
cativa oameni fac acel pas, majoritatea nu-l fac. si, cum traim intr-o societate
democratica, unde majoritatea decide...
ps: de cand stiu eu, in romania doctorii au castigat mai putin decat asistentele..."
"lol! si asistentele mai putin ca infirmierele (asta daca nu vrei cumva sa zaci
in propriul rahat/sange/urina)! Si aia sunt perceputi tot ca doctori! desi nu au
decat cateva clase (in sensul ca inflatia a lovit si valoarea claselor de
scoala). Da, dar nimeni nu mai face gat ca instalatorii nu platesc impozite sau
ca iau spaga, nimeni nu face gat ca profesorii conditioneaza educatia si fac
meditatii. Si de fapt magaria asta ma enerveaza pe mine. Nu am vazut nici un
profesor la tv ca de ce nu e in stare sa ii invete pe elevi in cele 5 ore de la
clasa si poate acasa in 2 ore de meditatie sa faca minuni! Si adevarul e ca
poporul isi merita doctorii pe care ii are, isi merita profesorii si tot asa, ca
ai inteles ideea.
Si adevarul e ca la un moment dat f multi care nu vroiau sa ia dau si intr-un final ajung sa ia ca sa aibe de unde da.
Coruptia are un singur sens. Ca timpul! se duce intr-o singura directie. si nu e descrescatoare! Asta mi se pare ca e o lege prin sociologie (exagerez, dar ar putea fi).
Oricum, a zis-o cineva deshtept rau intr-o carte. Asa ca ceea ce spui tu
nu e "fezabil". Asta nu inseamna ca nu trebuie sa incercam. Cand eram mai tanar
ziceam ca daca e un zid bat cu capul pana ies in partea cealalta. Acum, sunt
mult mai circumspect si incerc sa ocolesc obstacolele pentru ca altii au minntea
mult mai odihnita. Si educatia ti-o face sistemul. Nimeni nu scapa. cred
ca 90% se simt indreptatiti sa primeasca (sunt totusi 11 ani de facultate si o
mizerie crunta in fluturasul de salariu). Diferenta mare este intre a cere si a
primi din punctul meu de vedere. Intre a conditiona actul medical si a primi
recunostinta. si e complicat si aici. Stii care e culmea? TOTI (si aia care dau
si aia care nu dau) sunt tratati la fel de aia care nu cer. :)
Nu e "fezabil" un sistem care sa scada coruptia. Asa cum nu exista inca o masina a
timpului... dar cine stie, poate se descopera :). La un moment dat poti chiar sa
discuti despre notiunea de coruptie de fapt ce reprezinta. Daca ne uitam la
Darwin cu teoria aia a lui cu adaptarea la mediu... daca nu te adaptezi dispari.
Si eu nu vreau sa dispar. Tu vrei?"
"lol intr-adevar, nu e deloc fezabil. din considerente sociale, nicidecum
morale... si revenind la darwin asta al tau, adaptarea asta la mediu cred ca ar
trebui facuta si ea cu cap. adica intr-o anumita proportie. mai ales ca direct,
mai mult sau mai putin in proportii covarsitoare, noi definim mediul. asa ca din
punctul meu de vedere, pe undeva pe-acolo ar trebui strecurate multe alte
concepte, ca de exemplu onoare, moralitate etc. dar deja degeneram discutia si
nu are sens."
"Conceptele dumitale sunt aberante din punctul de vedere al salbaticiei legii lu
darwin ala, si pana nu sunt cumva sustinute de legea respectiva (adica
onoare/moralitate sau ramai fara urmasi) slabe sanse..."
Acum, după ce am rezistat cu stoicism la atâtea pagini de lectură, revin la raţionamentul iniţial: suntem de acord că dacă vrem să ne fie mai bine, trebuie să începem cu mentalitatea? Şi cum poţi schimba mentalitatea unei naţiuni întregi?
Tu ce faci în privinţa asta?
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot!
The chrisis is upon us!!!
De unde ştii că e groasă? Un motiv în plus ar fi să găseşti în ziarul local un anunţ de angajare ca ăsta:
Câine surd la vânătoare
Lolz deci mă pufneşte un râs isteric...
După cum menţionam odată, trebuie să plec în Elveţia pentru o perioadă. Astăzi am aflat şi când: pe 9. Acu’, chestia stă în felu’ următor: acolo trebe să fim 3. Unu’ din ceilalţi 2 e din alt sat, şi o să vină cu maşina personală. Problema e că nefiind maşină de serviciu, nu poate merge decât singur. Iar celălalt pleacă în concediu săptămâna viitoare. Unde? Tocmai în Zurich. Deci rămân io să merg acolo. Cuc.
Acu, partea distractivă e că ne trebe o maşină acolo. Şi în condiţiile actuale, numai je poate să meargă cu maşina de la firmă. Partea interesantă e că n-am un rahat de ceferticat cu care să conduc company car. Deci e cam fucked up.
HR ştie de problema asta – cu permisu’ meu pentru maşina de serviciu – încă din octombrie-noiembrie. Şi li s-a rupt. Acu’ sunt tare curios cît de rău o să se dea peste cap să o rezolve în timp util.
Şi totuşi, presupunând că o să reuşească, ce plm fac io aproape 1000 de km singur cuc, cu o maşină cu care nu mă cunosc, prin locuri pe unde n-a mai călcat neam de neamu’ meu, eventual doar cu nişte hărţi tipărite şi un traseu pe hârtie?!
You know, în tinereţile mele am făcut orientare. Sportivă. Dacă-mi dai o hartă şi busola, cred că încă I’ve got what it takes. Da’ cu maşina e altă poveste...
Cre’ că trebe să plec cu 2 zile înainte...
PS: mai e cazu’ să menţionez că nici unu’ din noi n-a mai fost p-acolo? Sau că nu ştim nici unde-o să stăm? Cică au aranjat elveţienii tot, da’ cumva nu prea am încredere... cred că totuşi o să-mi iau sacul de dormit după mine.
După cum menţionam odată, trebuie să plec în Elveţia pentru o perioadă. Astăzi am aflat şi când: pe 9. Acu’, chestia stă în felu’ următor: acolo trebe să fim 3. Unu’ din ceilalţi 2 e din alt sat, şi o să vină cu maşina personală. Problema e că nefiind maşină de serviciu, nu poate merge decât singur. Iar celălalt pleacă în concediu săptămâna viitoare. Unde? Tocmai în Zurich. Deci rămân io să merg acolo. Cuc.
Acu, partea distractivă e că ne trebe o maşină acolo. Şi în condiţiile actuale, numai je poate să meargă cu maşina de la firmă. Partea interesantă e că n-am un rahat de ceferticat cu care să conduc company car. Deci e cam fucked up.
HR ştie de problema asta – cu permisu’ meu pentru maşina de serviciu – încă din octombrie-noiembrie. Şi li s-a rupt. Acu’ sunt tare curios cît de rău o să se dea peste cap să o rezolve în timp util.
Şi totuşi, presupunând că o să reuşească, ce plm fac io aproape 1000 de km singur cuc, cu o maşină cu care nu mă cunosc, prin locuri pe unde n-a mai călcat neam de neamu’ meu, eventual doar cu nişte hărţi tipărite şi un traseu pe hârtie?!
You know, în tinereţile mele am făcut orientare. Sportivă. Dacă-mi dai o hartă şi busola, cred că încă I’ve got what it takes. Da’ cu maşina e altă poveste...
Cre’ că trebe să plec cu 2 zile înainte...
PS: mai e cazu’ să menţionez că nici unu’ din noi n-a mai fost p-acolo? Sau că nu ştim nici unde-o să stăm? Cică au aranjat elveţienii tot, da’ cumva nu prea am încredere... cred că totuşi o să-mi iau sacul de dormit după mine.
vineri, 20 februarie 2009
Letargie
Mi-e lene de mor. D-aia n-am mai scris nimic în ultimele zile. Asta, şi, bine-nţeles, lipsa timpului, cu toate urmările inerente. Având de terminat un proiect şi stând după elveţieni să-mi trimită ce aveam nevoie, săptămâna asta, ora venirii acasă în jur de 7 a fost ceva normal. Şi, colac peste pupăză, dimineaţă sunt înştiinţat că trebuie să le trimitem tot ce-am lucrat până acum, până la prânz. Deci gata cu lucrul. Aşa, subit. Fuck’em.
În altă ordine de idei, m-am scârbit să citesc capodoperele maeştrilor blogosferici. De multe ori găsesc mai multă plăcere citind pe neica-nimeni din Sântimbrenii de Deal, decât auto-proclamaţii formatori de opinii. Din nou, fuck’em. Am renunţat la ei.
Şi, toate ca toate, urmează un articol despre noi şi viitorul nostru. Acum sunt în negocierea drepturilor de autor ;). Ne citim.
În altă ordine de idei, m-am scârbit să citesc capodoperele maeştrilor blogosferici. De multe ori găsesc mai multă plăcere citind pe neica-nimeni din Sântimbrenii de Deal, decât auto-proclamaţii formatori de opinii. Din nou, fuck’em. Am renunţat la ei.
Şi, toate ca toate, urmează un articol despre noi şi viitorul nostru. Acum sunt în negocierea drepturilor de autor ;). Ne citim.
luni, 16 februarie 2009
sâmbătă, 14 februarie 2009
Amicul meu Hamas V
Joi mă sună omu‘ şi mă întreabă ce fac, alea alea. „Eşti la birou?“ „Da“ „Stai acolo, că trec pe la tine în vreo 10 minute“.
Discuţia despre Valentin o avuseserăm sâmbătă noaptea. Eram curios ce s-a mai întâmplat. Dar nu puteam nici să mă duc direct la el şi să-l trag de mânecă.
S-a apucat să-mi spună că pleacă pe la nişte preteni din alt oraş, că una, că alta... Eu speculam momentul potrivit. Când am văzut că nu prea are de gând să intre în subiect, l-am întrebat eu direct.
Mi-a zis că i-a trimis florile în dimineaţa aia, prin unchiu’. Ăla n-a stat mult cu ea, a văzut că s-a bucurat, şi a plecat la treburile lui. Da’ l-a sunat p’ăsta micu’ şi i-a spus ce şi cum. Şi cică peste vreo 10 min a sunat şi ea şi i-a mulţumit şi ...
„Lasă-mă, coaie, cu poveştile nemuritoare! Zi-mi dacă a fost feed-back-u’ bun sau nu!”
Păi... că de fapt a fost şi bucuroasă, dar şi tristă. „Bă, da’ eşti copac, rău! Tristă de ce plm mai e?” Că, vezi Doamne (crede el), nu poate să-i răsplătească gesturile. „Păi nu de ea depinde totul? Dacă vrea să fie a ta, o sa fie. Sau ar trebui să fie deja... Plm... i-ai scris şi ceva frumos?” Îi şi scrisese – de fapt, unchiu’ îi scrisese efectiv, el doar îi dictase. „Şi ce-a zis?”
L-a pufnit un râs nervos, conspirativ. „Stai să-ţi scriu, că e cam ’corny’ şi nu vreau să fiu auzit”.
Am încercat să nu belesc ochii mai mult decât era cazu’, timp în care el a luat un pix şi o hârtie şi s-a apucat de mâzgălit.
„Bă, da‘ ce tăntălău sunt, stai că-ţi dau să citeşti direct de pe telefon!“. Şi-mi dă telefonul. Citesc:
„You are the most beautiful and charming woman my eyes could ever meet. My love for you is a journey that starts forever and ends never”
[Foarte frumos. Eşti prost, stai jos!] El, bucuros, „Ei, ce zici? Da’ sincer” „Bă, sincer, e foarte frumos. Prima parte. Aia cu eşti cea mai cea. Şi ultima, aia cu călătoria. Da’ te-ai căcat pe dumneata cu dragostea!” „....” „Bă, eşti retard? Ce ţi-am zis, să nu-i mai faci declaraţii? Nu aşa ne-a fost vorba, că nu-i mai spui c-o iubeşti? Nu asta am discutat sâmbătă timp de 4 ore?” „Bă, că nu puteam să-i zic altfel...” „Coiţe, puteai de exemplu, în loc de ’my love for you is’ să zici ceva de genul ’I’m on a journey’. N-ai zis că te gândeşti la ceva frumos? Te las de capu’ tău şi dăduşi cu mucii’n fasole!”
Bine, ultima parte nu i-am mai zis-o.
Din urmă:
Amicul meu Hamas I
Amicul meu Hamas II
Amicul meu Hamas III
vineri, 13 februarie 2009
Amicul meu Hamas IV
Până acum, spuneam, nu rata nici o ocazie de a-i spune (într-un fel sau altul) cât de în limbă e după ea. Spun „până acum“, pentru că dracii de mine şi nevasta, l-am mai temperat niţel :D.
Eh, beleaua e cu Sf. Valentin ăsta. Ce să facă?
Discuţia asta a avut loc într-o ceainărie cu specific oriental unde ne-a dus el. Şi stând întinşi pe covoare şi perne, descălţaţi (aveam şi mese, şi puteam să intrăm şi încălţaţi, dar pentru un sentiment de autenticitate, am preferat opusul), fumând o narghilea toţi 3, bând o băutură arabă (ceva din lapte cald amestecat cu ceva care să-l îngroaşe şi să-i dea o aromă specifică, plus scorţişoara de deasupra) şi ceai ceylonez de pe o măsuţă joasă, din bambus (în stil japonez), singuri în bar (la vreo oră şi jumătate după noi a venit un nene care s-a aşezat la o masă în apropiere, dar când a văzut că n-are sens să înţeleagă mare lucru din engleza mea cu Mohammed sau româna cu nevasta, şi-a terminat ceaiul şi-a ieşit repede), şi ascultând muzică indiană în surdină, am pus la cale planul de Sf. Valentin.
Evident că nu ştia ce să facă. Dacă nu-i trimite nici un cadou, nu e frumos. Chiar dacă sunt în jumătăţi opuse de glob, şi chiar dacă ea ştie deja ce simte el, trebuie să-i dea ceva. Ceva simbolic. Ce?
Iniţial el se gândise să facă un calendar cu poza ei, la un atelier foto specializat.
„Auzi, bă, ţie ţi-ar plăcea să te vezi toată ziua pe perete, zi de zi?! Look, that’s me! Again! And again. And again.... whole year long...“
„Mda, probabil că nu e o idee prea strălucită... Crezi c-ar fi mai bine să fac unul cu noi 2?!“
[‘te-m-aş pă calendaru‘ tău!...]
„Bă, asta ar fi fost o idee genială. DACĂ eraţi împreună. Aşa... poate chiar reuşeşti s-o superi“
Frumos era din partea ei, dacă, evident, erau împreună, să-i facă lui cadou un calendar cu ea. Sau cu ei doi. Invers mi s-ar părea cel mai lucru gay.
Bun. Aia nu, aia nu. Atunci ce credem? Care-ar putea să fie un cadou frumos, care să nici nu spună din nou „te iubesc“, dar care să-i arate că de fapt ţine la ea. Mult. „Întreab-o pe Alina, vreau să aflu părerea unei femei!“
Şi aşa dracu de nevastă-mea îi zice că ei i se pare o idee bună să-i trimită câteva flori. Eventual şi un bileţel cu ceva cuvinte frumoase, dar pe cât posibil neutre. „Ca de exemplu?!“ „Ca de exemplu... că are cei mai frumoşi ochi pe care i-ai văzut vreodată. Sau că zâmbetul ei îţi înseninează ziua. Plm, spune-i şi tu ceva frumos, dar nu foarte personal. Şi nu, n-ai voie să-i spui că o iubeşti. Din nou. Te pedepsesc, altfel!“
A zis că e o idee mişto, că oricum are un unchi cu o florărie, deci se pupă la fix. Şi că aşa o să facă, îi trimite bileţelul şi florile, şi aşteaptă răspuns.
Şi bine-nţeles, speră.
Din urmă:
Amicul meu Hamas I
Amicul meu Hamas II
Amicul meu Hamas III
Eh, beleaua e cu Sf. Valentin ăsta. Ce să facă?
Discuţia asta a avut loc într-o ceainărie cu specific oriental unde ne-a dus el. Şi stând întinşi pe covoare şi perne, descălţaţi (aveam şi mese, şi puteam să intrăm şi încălţaţi, dar pentru un sentiment de autenticitate, am preferat opusul), fumând o narghilea toţi 3, bând o băutură arabă (ceva din lapte cald amestecat cu ceva care să-l îngroaşe şi să-i dea o aromă specifică, plus scorţişoara de deasupra) şi ceai ceylonez de pe o măsuţă joasă, din bambus (în stil japonez), singuri în bar (la vreo oră şi jumătate după noi a venit un nene care s-a aşezat la o masă în apropiere, dar când a văzut că n-are sens să înţeleagă mare lucru din engleza mea cu Mohammed sau româna cu nevasta, şi-a terminat ceaiul şi-a ieşit repede), şi ascultând muzică indiană în surdină, am pus la cale planul de Sf. Valentin.
Evident că nu ştia ce să facă. Dacă nu-i trimite nici un cadou, nu e frumos. Chiar dacă sunt în jumătăţi opuse de glob, şi chiar dacă ea ştie deja ce simte el, trebuie să-i dea ceva. Ceva simbolic. Ce?
Iniţial el se gândise să facă un calendar cu poza ei, la un atelier foto specializat.
„Auzi, bă, ţie ţi-ar plăcea să te vezi toată ziua pe perete, zi de zi?! Look, that’s me! Again! And again. And again.... whole year long...“
„Mda, probabil că nu e o idee prea strălucită... Crezi c-ar fi mai bine să fac unul cu noi 2?!“
[‘te-m-aş pă calendaru‘ tău!...]
„Bă, asta ar fi fost o idee genială. DACĂ eraţi împreună. Aşa... poate chiar reuşeşti s-o superi“
Frumos era din partea ei, dacă, evident, erau împreună, să-i facă lui cadou un calendar cu ea. Sau cu ei doi. Invers mi s-ar părea cel mai lucru gay.
Bun. Aia nu, aia nu. Atunci ce credem? Care-ar putea să fie un cadou frumos, care să nici nu spună din nou „te iubesc“, dar care să-i arate că de fapt ţine la ea. Mult. „Întreab-o pe Alina, vreau să aflu părerea unei femei!“
Şi aşa dracu de nevastă-mea îi zice că ei i se pare o idee bună să-i trimită câteva flori. Eventual şi un bileţel cu ceva cuvinte frumoase, dar pe cât posibil neutre. „Ca de exemplu?!“ „Ca de exemplu... că are cei mai frumoşi ochi pe care i-ai văzut vreodată. Sau că zâmbetul ei îţi înseninează ziua. Plm, spune-i şi tu ceva frumos, dar nu foarte personal. Şi nu, n-ai voie să-i spui că o iubeşti. Din nou. Te pedepsesc, altfel!“
A zis că e o idee mişto, că oricum are un unchi cu o florărie, deci se pupă la fix. Şi că aşa o să facă, îi trimite bileţelul şi florile, şi aşteaptă răspuns.
Şi bine-nţeles, speră.
Din urmă:
Amicul meu Hamas I
Amicul meu Hamas II
Amicul meu Hamas III
joi, 12 februarie 2009
Plictiseală mare
După episodul 5 din Lost, mă plictiseam îngrozitor. Mai ales c-au dat-o în bozii rău de tot. Aşa c-am ieşit în frig, să mai trag nişte poze. Ăstea-s singurele care nu prea merită aruncate:
Dacă ţi-au plăcut, poţi să-mi laşi un vot.
Amicul meu Hamas III
De fapt, cum a început toată povestea asta cu muntele şi Mohammed? Păi, după cum spuneam aici, stăteam de vorbă pe hol, despre neveste, iubite, relaţii şi alte alea. Mă rog, mai mult el stătea de vorbă, eu mai stăteam mai mult de ascultat. Şi mi-a zis atunci că e greu de spus, că e complicat, ar vrea şi el să aibă un răspuns, chestii d-astea. Normal, i-am spus că nu e treaba mea, dar dacă vrea să vorbească cu cineva, o să-l ascult. El mi-a zis că mai mult ca sigur i-ar folosi nişte sfaturi de la nişte oameni care au trecut deja prin aşa ceva („Chiar dacă sunt de păreri şi concepţii diferite?!“ „Da, sunt open-minded“), dar că e mult de vorbit şi nu era cazul atunci. Şi a rămas să ne vedem cu prima ocazie.
Sâmbătă de fapt trebuia să fie (şi a fost) o întâlnire în care el să aibă cui să-şi verse oful, iar noi să auzim o poveste (bine, ăsta a fost mai mult micul meu secret; nevasta a aflat cum stau lucrurile pe parcurs :D).
Aşa că printre bombe, război, femei şi copii morţi, refugiaţi şi lupta unei naţii pentru a avea o casă, am aflat de ce suferă omul din dragoste. Povestea e cam aşa:
A fost odată ca niciodată un Mohammed mic, care se juca cu copiii celorlalţi fugari sau refugiaţi palestinieni. Printre ei se afla şi o verişoară de-a lui, de nu-ştiu-ce grad. Ca prichindei, au petrecut la joacă destul timp împreună şi între ei s-a format ceva.
Timpul a trecut şi a venit momentul ca ea, împreună cu familia, să plece în Canada (motivul plecării lor încă nu mi-e clar; sau poate mi l-a spus şi-am uitat eu...). Şi atunci s-a întâmplat în el declicul: simţea că lipseşte ceva din el. Au trecut câteva luni până şi-a dat seama ce. Şi au mai trecut încă un număr de luni până să reuşească să aibă curajul să-i spună (vorbeau pe MSN, AOL sau orice altceva). Avea, pe atunci, parcă în jur de 15 ani.
Ea a fost şocată când a auzit („Ştii, mi-e dor de tine“ „Şi nouă ne e dor de toţi cei de acasă, şi de voi“ „Nu, MIE mi-e dor de TINE. Şi... cred că te iubesc. Nu mi-am dat seama de asta până acum, dar distanţa şi lipsa ta din viaţa mea m-au făcut să realizez cât de gol îmi poate fi sufletul de când ai plecat!“ „.....“). I-au trebuit câteva zile bune până să vorbească iar cu Romeo.
Nu ştiu exact toate dedesubturile – deşi încerc să-l trag de limbă cu fiecare ocazie, însă fără să par că mă bag în viaţa lui – dar cert e că ea nu i-a spus că-l iubeşte. Nici atunci, şi nici vreodată. Dar o iau înainte cu povestea...
Timpul trecea, ei vorbeau pe net, el o iubea, ea... nu ştia nici ea, d-apăi el! Şi, după o vreme, tot din motive care mă eludează, ea şi familia s-au mutat înapoi în Kuweit. El deja plecase la studii. Bănuiesc că iniţial i-a făcut mare plăcere să afle că ea stă iar undeva unde-o poate vedea ori de câte ori are ocazia (adică ori de câte ori merge în ţara lui - pardon, ţara în care stă familia lui).
Beleaua e că, ori de câte ori ăsta îi face o declaraţie sau vreun gest care să exprime tandreţe, sau face sau zice orice care să spună ceva despre ce simte el pentru ea, ea întoarce jenată capul, roşeşte, sau se face că nu observă. Până acum, el i-a spus cu fiecare ocazie că o iubeşte, că abia aşteaptă s-o vadă iar, că... nah, omu‘ e-n limbă după ea. În schimb, ea nu i-a spus niciodată că-l iubeşte. Bine, adevărul e că nu i-a spus nici că nu-l iubeşte. Pur şi simplu îi dă replici de genul „Trebuie să am întâi grijă de familia mea, apoi de carieră, şi abia apoi mă pot gândi la o familie“, „Încă nu ştiu ce e între NOI“, şi faze d’astea. Aşa că omu‘ stă ca pe jar, nu ştie nimic sigur, trăieşte cu speranţă şi multă durere în suflet, cauzată de nesiguranţă...
Sâmbătă de fapt trebuia să fie (şi a fost) o întâlnire în care el să aibă cui să-şi verse oful, iar noi să auzim o poveste (bine, ăsta a fost mai mult micul meu secret; nevasta a aflat cum stau lucrurile pe parcurs :D).
Aşa că printre bombe, război, femei şi copii morţi, refugiaţi şi lupta unei naţii pentru a avea o casă, am aflat de ce suferă omul din dragoste. Povestea e cam aşa:
A fost odată ca niciodată un Mohammed mic, care se juca cu copiii celorlalţi fugari sau refugiaţi palestinieni. Printre ei se afla şi o verişoară de-a lui, de nu-ştiu-ce grad. Ca prichindei, au petrecut la joacă destul timp împreună şi între ei s-a format ceva.
Timpul a trecut şi a venit momentul ca ea, împreună cu familia, să plece în Canada (motivul plecării lor încă nu mi-e clar; sau poate mi l-a spus şi-am uitat eu...). Şi atunci s-a întâmplat în el declicul: simţea că lipseşte ceva din el. Au trecut câteva luni până şi-a dat seama ce. Şi au mai trecut încă un număr de luni până să reuşească să aibă curajul să-i spună (vorbeau pe MSN, AOL sau orice altceva). Avea, pe atunci, parcă în jur de 15 ani.
Ea a fost şocată când a auzit („Ştii, mi-e dor de tine“ „Şi nouă ne e dor de toţi cei de acasă, şi de voi“ „Nu, MIE mi-e dor de TINE. Şi... cred că te iubesc. Nu mi-am dat seama de asta până acum, dar distanţa şi lipsa ta din viaţa mea m-au făcut să realizez cât de gol îmi poate fi sufletul de când ai plecat!“ „.....“). I-au trebuit câteva zile bune până să vorbească iar cu Romeo.
Nu ştiu exact toate dedesubturile – deşi încerc să-l trag de limbă cu fiecare ocazie, însă fără să par că mă bag în viaţa lui – dar cert e că ea nu i-a spus că-l iubeşte. Nici atunci, şi nici vreodată. Dar o iau înainte cu povestea...
Timpul trecea, ei vorbeau pe net, el o iubea, ea... nu ştia nici ea, d-apăi el! Şi, după o vreme, tot din motive care mă eludează, ea şi familia s-au mutat înapoi în Kuweit. El deja plecase la studii. Bănuiesc că iniţial i-a făcut mare plăcere să afle că ea stă iar undeva unde-o poate vedea ori de câte ori are ocazia (adică ori de câte ori merge în ţara lui - pardon, ţara în care stă familia lui).
Beleaua e că, ori de câte ori ăsta îi face o declaraţie sau vreun gest care să exprime tandreţe, sau face sau zice orice care să spună ceva despre ce simte el pentru ea, ea întoarce jenată capul, roşeşte, sau se face că nu observă. Până acum, el i-a spus cu fiecare ocazie că o iubeşte, că abia aşteaptă s-o vadă iar, că... nah, omu‘ e-n limbă după ea. În schimb, ea nu i-a spus niciodată că-l iubeşte. Bine, adevărul e că nu i-a spus nici că nu-l iubeşte. Pur şi simplu îi dă replici de genul „Trebuie să am întâi grijă de familia mea, apoi de carieră, şi abia apoi mă pot gândi la o familie“, „Încă nu ştiu ce e între NOI“, şi faze d’astea. Aşa că omu‘ stă ca pe jar, nu ştie nimic sigur, trăieşte cu speranţă şi multă durere în suflet, cauzată de nesiguranţă...
Din urmă:
Să nu te ia toţi dracii ?!
Păi cum mama dreaq să rămâi calm şi să nu-ţi vină dracii?!
Vreau să încep două noi experimente cu bloage, şi căutai pe blogspot.com să văd dacă-s disponibile. Evident că nu. La fel de evident că am căutat şi alternative ale adresei.
…mai trebuie să spun că nu sunt nici alea disponibile?
Şi acum, cireaşa de pe tort: din 8 posibile adrese care le-am căutat (şi care, evident, sunt deja luate), 6 au ultimele posturi din 2005, iar celelalte două au un singur post: “Ăsta e primul post”.
Ce soluţie am eu acum? Schimb platforma şi încerc să găsesc ceva disponibil în altă parte? Nu prea-mi convine – e mai uşor de gestionat toate cele dintr-un singur loc.
Să caut alte adrese disponibile? Cum ar arăta saitul unei biserici la adresa www.aicigăseştitotcevrei.ro ?
Sau un magazin de calculatoare la www.luminiţe.eu ?
…mai trebuie să spun că nu sunt nici alea disponibile?
Şi acum, cireaşa de pe tort: din 8 posibile adrese care le-am căutat (şi care, evident, sunt deja luate), 6 au ultimele posturi din 2005, iar celelalte două au un singur post: “Ăsta e primul post”.
Ce soluţie am eu acum? Schimb platforma şi încerc să găsesc ceva disponibil în altă parte? Nu prea-mi convine – e mai uşor de gestionat toate cele dintr-un singur loc.
Să caut alte adrese disponibile? Cum ar arăta saitul unei biserici la adresa www.aicigăseştitotcevrei.ro ?
Sau un magazin de calculatoare la www.luminiţe.eu ?
Prima bere II
Am promis o treabă cu gagica asta de aici. Ceea ce urmează s-a întâmplat în ieşirea asta.
Deci: eram cu pretenu’ ăsta al meu în baru’ în care am fost prima oară şi cu ProphetGuy. Şi eram numa’ noi doi, chitroasa aia a lui încă nu venise de la model ling. Şi cum stăteam noi şi ne beam beuturile, o văd pe una care se tot uita lung înspre noi. Gagica stătea la bar, pe partea dinspre sală. Părea o clientă obişnuită, care-şi savurează cafeaua şi ţigarea. Numai că-i cam fugeau privirile înspre masa noastră.
De obicei, la faze de genul ăsta, mă uit în ochii persoanei respective. O perioadă. Pentru că dacă în acea perioadă nu face nici o mişcare, îmi piere subit tot interesul şi-mi văd de ale mele.
Aşa am făcut şi atunci. Până la urmă am lăsat-o pe blondă în pace. Ne-am văzut de ale noastre. De reţinut că la masă ne-a servit gajica asta.
Eh, vine timpul să plecăm. După cum am mai scris aici, am mai fost într-o cârciumă înainte de-a pleca de tot pe la căşile noastre. Şi în cârciuma asta, a 2-a, îl întreb p-ăsta ce plm voia aia de la noi, autograf, bani, futere, orice-ar fi vrut, trebuia să vină cu tupeu să ceară. Probabil că n-ar fi primit nimic, dar merita să încerce. Plus că ar fi crescut în ochii mei – tupeu, femeie înfiptă, alea alea.
Ăsta, chinez. Care aia de la bar, că el n-a văzut nimic, că nu ştie, că... Mă rog, discuţia o purtam numai noi, bărbaţii, că pretena aia a lui se uita ca vaca la noi, oricum nu pricepea boabă de angleză. Aşa că puteam vorbi nestânjeniţi. Şi uite-aşa, dintr-una-n’tr-alta, îmi zice ăsta că dacă vreau, se duce să vorbească cu ea, dacă vreau să vină pe la mine. Eu, la mişto, îi zic da coaie, cheam-o, că oricum stau singur, şi poate ştie şi ea să facă şi de mâncare şi-un pic de curăţenie, măcar să merite ceea ce i se oferă. Ăsta zice bine, şi, foarte serios, mă întreabă detalii: unde ne întâlnim, la ce oră, treburi pragmatice. Eu am crezut în continuare că-mi face jocul, şi i-am ţinut isonul. La un moment dat mă întreabă omul ceva de genul cine să-i spună că sunt. În spiritul discuţiei anterioare, îi spun să mă facă un ministru, ceva mare.
Buuuun. Plecăm din crâşma asta. Drumul nostru trecea pe lângă barul cu incidentul. Ăsta, cu pretena de braţ, io lângă el, în timp ce ne apropiam de prima crâşmă, mă mai întreabă o dată de blondă. Cum arată, elemente distinctive, CNP, adresă, nah, să n-o încurce.
Între timp ajunsesem în faţa barului şi ne oprisem. Mă uit înăuntru prin geamurile fumurii şi-o văd pe blonda de la bar, aia cu holbatu’, că-şi luase şorţu’ pe ea şi acum servea pe la mese. Intrase de tură. Ailaltă, care ne servise pe noi, era şi ea prin sală.
Înainte de punctul culminant, o mică precizare. Chelneriţa noastră: o blondă pe la 40 de ani, slabă, uscată, femeia-blană, pe care vârsta îşi pusese amprenta. Şi frumoasă... nu mai vorbesc. Gagica cu uitatu’: femeiuşcă pe la 20+ ani, cu ceva-ceva cărniţă pe ea, tot blondă, dar nici asta n-ar fi câştigat vreun premiu de frumuseţe. Cert e că nici una nu era pe gustul meu.
Buun. Deci, noi 3 în faţa barului, ăla îmi cerea detalii, eu o văd prin geam şi-i zic uite coaie, aia care serveşte, blonda, AIA e! Bine. Şi intră. De menţionat că până în ultima clipă eu am tot crezut că n-o s-o facă...
Numai că, o, calamitas, în loc să se ducă la aia mai tânără, îl văd că se duce la ailaltă. Aia care ne servise pe noi la masă! Şi cum plm s-au poziţionat, că el stătea cu spatele la mine, iar ea cu faţa. Şi se mai întorcea ăsta (şi-l vedeam cu gura până la urechi) şi arăta cu degetu’ în direcţia mea... şi io muream de ruşine... şi aia se uita, întindea gâtu’şi zâmbea... Eu mai aveam puţin şi plecam de ruşine...
Într-un final iese ăsta cu o expresie ce anunţa atât bucurie, cât şi dezamăgire, şi-mi zice că i-a zis, ea l-a ascultat până la capăt, şi i-a dat răspunsul: i-ar fi făcut o mare plăcere, dar din păcate nu poate acum, că e în timpul programului. Dar, dacă e, poate mai trec mai pe seară pe la o cafea sau altceva la crâşma aia...
Evident că nu puteam să ratez ocazia de a-l întreba cine i-a zis că sunt. Ministrul român al agriculturii. Deci m-a făcut şi ţăran...
Mai trebuie să mai spun că multă vreme mi-a fost atât de ruşine de femeia aia încât încercam să ocolesc bodega cu pricina?
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.
PS: da, nevasta ştie. Eu i-am spus. Şi când a văzut-o p’aia la care s-a dus ăla să-i facă propunerea, şi-a schimbat părerea despre mine. Mi-a zis că se aştepta să am standarde mai ridicate. După multe luni, am reuşit s-o prindem acolo şi pe blonda cu uitatu’. Mi-a repetat treaba cu standardele...
PS2: cică e adevărat, cehoaicele sunt foarte easy. Personal, nu mă pot pronunţa. You know, a gentleman never tells :D
PS3: nici în ziua de azi nu ştiu de ce sau la cine se uita blonda aia aşa lung...
Deci: eram cu pretenu’ ăsta al meu în baru’ în care am fost prima oară şi cu ProphetGuy. Şi eram numa’ noi doi, chitroasa aia a lui încă nu venise de la model ling. Şi cum stăteam noi şi ne beam beuturile, o văd pe una care se tot uita lung înspre noi. Gagica stătea la bar, pe partea dinspre sală. Părea o clientă obişnuită, care-şi savurează cafeaua şi ţigarea. Numai că-i cam fugeau privirile înspre masa noastră.
De obicei, la faze de genul ăsta, mă uit în ochii persoanei respective. O perioadă. Pentru că dacă în acea perioadă nu face nici o mişcare, îmi piere subit tot interesul şi-mi văd de ale mele.
Aşa am făcut şi atunci. Până la urmă am lăsat-o pe blondă în pace. Ne-am văzut de ale noastre. De reţinut că la masă ne-a servit gajica asta.
Eh, vine timpul să plecăm. După cum am mai scris aici, am mai fost într-o cârciumă înainte de-a pleca de tot pe la căşile noastre. Şi în cârciuma asta, a 2-a, îl întreb p-ăsta ce plm voia aia de la noi, autograf, bani, futere, orice-ar fi vrut, trebuia să vină cu tupeu să ceară. Probabil că n-ar fi primit nimic, dar merita să încerce. Plus că ar fi crescut în ochii mei – tupeu, femeie înfiptă, alea alea.
Ăsta, chinez. Care aia de la bar, că el n-a văzut nimic, că nu ştie, că... Mă rog, discuţia o purtam numai noi, bărbaţii, că pretena aia a lui se uita ca vaca la noi, oricum nu pricepea boabă de angleză. Aşa că puteam vorbi nestânjeniţi. Şi uite-aşa, dintr-una-n’tr-alta, îmi zice ăsta că dacă vreau, se duce să vorbească cu ea, dacă vreau să vină pe la mine. Eu, la mişto, îi zic da coaie, cheam-o, că oricum stau singur, şi poate ştie şi ea să facă şi de mâncare şi-un pic de curăţenie, măcar să merite ceea ce i se oferă. Ăsta zice bine, şi, foarte serios, mă întreabă detalii: unde ne întâlnim, la ce oră, treburi pragmatice. Eu am crezut în continuare că-mi face jocul, şi i-am ţinut isonul. La un moment dat mă întreabă omul ceva de genul cine să-i spună că sunt. În spiritul discuţiei anterioare, îi spun să mă facă un ministru, ceva mare.
Buuuun. Plecăm din crâşma asta. Drumul nostru trecea pe lângă barul cu incidentul. Ăsta, cu pretena de braţ, io lângă el, în timp ce ne apropiam de prima crâşmă, mă mai întreabă o dată de blondă. Cum arată, elemente distinctive, CNP, adresă, nah, să n-o încurce.
Între timp ajunsesem în faţa barului şi ne oprisem. Mă uit înăuntru prin geamurile fumurii şi-o văd pe blonda de la bar, aia cu holbatu’, că-şi luase şorţu’ pe ea şi acum servea pe la mese. Intrase de tură. Ailaltă, care ne servise pe noi, era şi ea prin sală.
Înainte de punctul culminant, o mică precizare. Chelneriţa noastră: o blondă pe la 40 de ani, slabă, uscată, femeia-blană, pe care vârsta îşi pusese amprenta. Şi frumoasă... nu mai vorbesc. Gagica cu uitatu’: femeiuşcă pe la 20+ ani, cu ceva-ceva cărniţă pe ea, tot blondă, dar nici asta n-ar fi câştigat vreun premiu de frumuseţe. Cert e că nici una nu era pe gustul meu.
Buun. Deci, noi 3 în faţa barului, ăla îmi cerea detalii, eu o văd prin geam şi-i zic uite coaie, aia care serveşte, blonda, AIA e! Bine. Şi intră. De menţionat că până în ultima clipă eu am tot crezut că n-o s-o facă...
Numai că, o, calamitas, în loc să se ducă la aia mai tânără, îl văd că se duce la ailaltă. Aia care ne servise pe noi la masă! Şi cum plm s-au poziţionat, că el stătea cu spatele la mine, iar ea cu faţa. Şi se mai întorcea ăsta (şi-l vedeam cu gura până la urechi) şi arăta cu degetu’ în direcţia mea... şi io muream de ruşine... şi aia se uita, întindea gâtu’şi zâmbea... Eu mai aveam puţin şi plecam de ruşine...
Într-un final iese ăsta cu o expresie ce anunţa atât bucurie, cât şi dezamăgire, şi-mi zice că i-a zis, ea l-a ascultat până la capăt, şi i-a dat răspunsul: i-ar fi făcut o mare plăcere, dar din păcate nu poate acum, că e în timpul programului. Dar, dacă e, poate mai trec mai pe seară pe la o cafea sau altceva la crâşma aia...
Evident că nu puteam să ratez ocazia de a-l întreba cine i-a zis că sunt. Ministrul român al agriculturii. Deci m-a făcut şi ţăran...
Mai trebuie să mai spun că multă vreme mi-a fost atât de ruşine de femeia aia încât încercam să ocolesc bodega cu pricina?
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.
PS: da, nevasta ştie. Eu i-am spus. Şi când a văzut-o p’aia la care s-a dus ăla să-i facă propunerea, şi-a schimbat părerea despre mine. Mi-a zis că se aştepta să am standarde mai ridicate. După multe luni, am reuşit s-o prindem acolo şi pe blonda cu uitatu’. Mi-a repetat treaba cu standardele...
PS2: cică e adevărat, cehoaicele sunt foarte easy. Personal, nu mă pot pronunţa. You know, a gentleman never tells :D
PS3: nici în ziua de azi nu ştiu de ce sau la cine se uita blonda aia aşa lung...
miercuri, 11 februarie 2009
Amicul meu Hamas II
Prolog şi notă explicativă: iniţial voiam să public majoritatea interacţiunilor mele cu Mohammed ca un dialog de ambele (când ar fi fost cazul, între toate cele 3) părţi. Din păcate, memoria mă împiedică să reproduc replicile cu o acurateţe acceptabilă, aşa că mă văd nevoit să transform dialogul într-un pseudo-rezumat al discuţiilor în cauză.
Aşadar, sâmbătă la ora stabilită, ne prezentăm la crâşma cu pricina. Aproape ca niciodată, am reuşit să ajungem – adică eu şi muierea mea – la timp. Chiar cu câteva minute mai inainte. Şi cum n-avea sens să stăm d’ampulea în gerul de început de februarie, noaptea, intrăm, şi ne şedem la o masă. Îl sun pe Mohammed, îi zic să intre direct când ajunge – planul iniţial era să ne vedem în faţa coşmeliei – el zice ok, că oricum ajunge în vreo 2 minute, noi ne luăm câte o ciocolată caldă (ştiam că e practicant destul de pasionat al religiei lui, şi n-am vrut să-l ofensez [cel puţin deocamdată :D] consumând băuturi alcoolice – totuşi eram la prima întâlnire, ce dreaq...) şi nici n-apucăm să ne aprindem bine ţigările că intră el.
Salut, salut, ce mai faci, discuţii de complezenţă, nah. Ca la orice început de relaţie. Între timp vine duduia de serviciu pe sală să-l întrebe de sănătate şi să ne aducă nouă băuturile, ăsta-i zice să-l lase puţin că abia a intrat şi tremură şi rahatu’n el, aia-i aruncă o privire de ziceai ca urmează să-i bage freza-n dantură (când am văzut-o cum se uită la el, primul meu impuls a fost să sar peste masă – era masa exact între mine şi ea – şi să-i ofer tandru o tibie la molari), apoi se întoarce şi pleacă.
Evident, arabu’ a fost cel puţin la fel de şocat ca şi mine, mai ales că împreună cu nevasta mai fusesem de destule ori în cârciuma aia (bine, recunosc, am mai fost o data fără ea, şi respectiva duduie, asta cu servirea, a fost personajul central al unei întâmplari asupra căreia voi reveni cândva), şi tanti asta ne mai servise, fără nici un fel de probleme până atunci. El a pus-o pe seama faptului că arată oarecum... altfel. În fine. N-am insistat prea mult asupra subiectului. I-am zis doar că dacă are chef să i-o plătească, ies eu primul afară, şi-i aştept până reuşeşte s-o convingă să iasă puţin cu el.
Chit-chat-ul a continuat până în momentul în care m-a întrebat cum am ajuns eu aici. You know, classical story, anunţ pe net, aplic, interviu, ofertă, negociere, semnături, de luni începi. Nimic deosebit. În schimb, el chiar avea o poveste de spus.
Poveste care începe cu el în liceu, când aplică la o universitate americană. Care universitate, îl acceptă. Acum nu mai trebuia decât să meargă la ambasada statelor unite (majusculele se datorează aprecierii enorme pe care le-o port, nemijlocit) şi să obţină viza.
Acum, se impun câteva mici precizări, dar cu o importanţă vitală în înţelegerea multor lucruri. Pretenaru ăsta al meu e palestinian, am mai zis. Evident, cu familia lui cu tot. Numai că părinţii lui, şi implicit şi el, câtă vreme a locuit cu ei, stau in Kuweit. Bine, s-au mutat din Fâşia Gaza, unde-şi aveau casa iniţial, înainte să vină armata israeliană şi să-i dea afară. Sau să-i împuşte, cum a păţit-o bunicul lui.
Deci, stă cu familia în Kuweit, care a avut amabilitatea să primească toţi refugiaţii palestinieni încă din anii ’60.
Aşadar, sâmbătă la ora stabilită, ne prezentăm la crâşma cu pricina. Aproape ca niciodată, am reuşit să ajungem – adică eu şi muierea mea – la timp. Chiar cu câteva minute mai inainte. Şi cum n-avea sens să stăm d’ampulea în gerul de început de februarie, noaptea, intrăm, şi ne şedem la o masă. Îl sun pe Mohammed, îi zic să intre direct când ajunge – planul iniţial era să ne vedem în faţa coşmeliei – el zice ok, că oricum ajunge în vreo 2 minute, noi ne luăm câte o ciocolată caldă (ştiam că e practicant destul de pasionat al religiei lui, şi n-am vrut să-l ofensez [cel puţin deocamdată :D] consumând băuturi alcoolice – totuşi eram la prima întâlnire, ce dreaq...) şi nici n-apucăm să ne aprindem bine ţigările că intră el.
Salut, salut, ce mai faci, discuţii de complezenţă, nah. Ca la orice început de relaţie. Între timp vine duduia de serviciu pe sală să-l întrebe de sănătate şi să ne aducă nouă băuturile, ăsta-i zice să-l lase puţin că abia a intrat şi tremură şi rahatu’n el, aia-i aruncă o privire de ziceai ca urmează să-i bage freza-n dantură (când am văzut-o cum se uită la el, primul meu impuls a fost să sar peste masă – era masa exact între mine şi ea – şi să-i ofer tandru o tibie la molari), apoi se întoarce şi pleacă.
Evident, arabu’ a fost cel puţin la fel de şocat ca şi mine, mai ales că împreună cu nevasta mai fusesem de destule ori în cârciuma aia (bine, recunosc, am mai fost o data fără ea, şi respectiva duduie, asta cu servirea, a fost personajul central al unei întâmplari asupra căreia voi reveni cândva), şi tanti asta ne mai servise, fără nici un fel de probleme până atunci. El a pus-o pe seama faptului că arată oarecum... altfel. În fine. N-am insistat prea mult asupra subiectului. I-am zis doar că dacă are chef să i-o plătească, ies eu primul afară, şi-i aştept până reuşeşte s-o convingă să iasă puţin cu el.
Chit-chat-ul a continuat până în momentul în care m-a întrebat cum am ajuns eu aici. You know, classical story, anunţ pe net, aplic, interviu, ofertă, negociere, semnături, de luni începi. Nimic deosebit. În schimb, el chiar avea o poveste de spus.
Poveste care începe cu el în liceu, când aplică la o universitate americană. Care universitate, îl acceptă. Acum nu mai trebuia decât să meargă la ambasada statelor unite (majusculele se datorează aprecierii enorme pe care le-o port, nemijlocit) şi să obţină viza.
Acum, se impun câteva mici precizări, dar cu o importanţă vitală în înţelegerea multor lucruri. Pretenaru ăsta al meu e palestinian, am mai zis. Evident, cu familia lui cu tot. Numai că părinţii lui, şi implicit şi el, câtă vreme a locuit cu ei, stau in Kuweit. Bine, s-au mutat din Fâşia Gaza, unde-şi aveau casa iniţial, înainte să vină armata israeliană şi să-i dea afară. Sau să-i împuşte, cum a păţit-o bunicul lui.
Deci, stă cu familia în Kuweit, care a avut amabilitatea să primească toţi refugiaţii palestinieni încă din anii ’60.
El mai are 2 fraţi mai mari, dintre care unul era în statele unite încă de dinainte de „nain ilevăn”, numai că după asta i-a fost foarte greu să mai plece. Şi nici cetăţenia nu mai vor jepaţii să i-o dea acum, că nah, e terorist. You know. Revenind, pretenu’ meu voia să plece în state, că nah, financiar si moral era mai uşor, din moment ce-l avea pe fra’su acolo.
Aşa că aplică pentru o viză. Treabă simplă, treabă clară, nu? Poate, dacă nu faci parte din ţările arabe...
Se duce la ambasadă într-o dimineaţă, pe la 8. Asta se întâmpla prin 2005, deci mult după. La intrare, trebuie omu să-şi lase toate metalele într-un cufăr. Asta include orice fel de haine cu părţi metalice (dap, nasturii sunt părţi metalice), curele, ceas, încălţămintea este scoasă şi verificată; la fel păţesc şi telefoanele, care rămân într-un alt cufăr. Evident, toate actele personale (buletin, paşaport, carnet de partid, etc) rămân la ei. Percheziţiile corporale includ o verificare bucală plus verificări tactile pe tot corpul. Nu ştiu dacă nu cumva l-a controlat şi-n cur.
Apoi, după ritualul ăsta, i se dă un număr (bine, americanii cam dau numere la mulţi, da’ şi când or începe să încaseze dobânzile...). Cu numărul ăla şi-a aşteptat intrarea în sala de aşteptare. Odată ajuns acolo, a trebuit să mai ia un număr, cu care să intre la un cineva cu care să stea de vorbă.
Când numărul lui a apărut pe ecran, a zis că s-a terminat cu umilinţele. Şi-a luat teancul de hârtii şi s-a îndreptat către biroul agentului respectiv. Înăuntru îl aştepta Andreea Marin cu suprize-suprize. Între el şi operator era un geam securizat, iar convorbirea se purta pe de o parte la microfon (americanu’, evident), pe de alta la receptorul telefonului (solicitantul vizei). Jos era un sertar mobil, foarte adânc, prin care puteai trece documente dintr-o parte în alta. Şi ca peisajul idilic să fie complet, în spatele încăperii era un „iu es mărin corps”, în ţinută completă de intervenţie, cu câteva cartuşe de rezervă la îndemână şi gata de acţiune.
După ce duduia cu pricina s-a uitat pe actele lui, i-a comunicat rece că nu vede nici un motiv pentru care ar putea solicita viza. Ăsta a încercat frumos să-i explice că el e deja acceptat la universitate, că n-are cazier, că... nah, încearcă să raţionezi cu un american tâmpit (da, ştiu că e pleonasm, da’ nu m-am putut abţine). Aia nimic. La un moment dat i se pune şi ăstuia pata că îi mulţumeşte mult şi să-i dea paşaportu. Ceva de genu „sunt foarte mulţumit de ce s-a întâmplat aici, da’ chiar am treabă şi trebuie să plec”. Deci n-a făcut nimic cu ăştia. Şi a mai stat şi d’ampulea 4 ore juma.
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.
Aşa că aplică pentru o viză. Treabă simplă, treabă clară, nu? Poate, dacă nu faci parte din ţările arabe...
Se duce la ambasadă într-o dimineaţă, pe la 8. Asta se întâmpla prin 2005, deci mult după. La intrare, trebuie omu să-şi lase toate metalele într-un cufăr. Asta include orice fel de haine cu părţi metalice (dap, nasturii sunt părţi metalice), curele, ceas, încălţămintea este scoasă şi verificată; la fel păţesc şi telefoanele, care rămân într-un alt cufăr. Evident, toate actele personale (buletin, paşaport, carnet de partid, etc) rămân la ei. Percheziţiile corporale includ o verificare bucală plus verificări tactile pe tot corpul. Nu ştiu dacă nu cumva l-a controlat şi-n cur.
Apoi, după ritualul ăsta, i se dă un număr (bine, americanii cam dau numere la mulţi, da’ şi când or începe să încaseze dobânzile...). Cu numărul ăla şi-a aşteptat intrarea în sala de aşteptare. Odată ajuns acolo, a trebuit să mai ia un număr, cu care să intre la un cineva cu care să stea de vorbă.
Când numărul lui a apărut pe ecran, a zis că s-a terminat cu umilinţele. Şi-a luat teancul de hârtii şi s-a îndreptat către biroul agentului respectiv. Înăuntru îl aştepta Andreea Marin cu suprize-suprize. Între el şi operator era un geam securizat, iar convorbirea se purta pe de o parte la microfon (americanu’, evident), pe de alta la receptorul telefonului (solicitantul vizei). Jos era un sertar mobil, foarte adânc, prin care puteai trece documente dintr-o parte în alta. Şi ca peisajul idilic să fie complet, în spatele încăperii era un „iu es mărin corps”, în ţinută completă de intervenţie, cu câteva cartuşe de rezervă la îndemână şi gata de acţiune.
După ce duduia cu pricina s-a uitat pe actele lui, i-a comunicat rece că nu vede nici un motiv pentru care ar putea solicita viza. Ăsta a încercat frumos să-i explice că el e deja acceptat la universitate, că n-are cazier, că... nah, încearcă să raţionezi cu un american tâmpit (da, ştiu că e pleonasm, da’ nu m-am putut abţine). Aia nimic. La un moment dat i se pune şi ăstuia pata că îi mulţumeşte mult şi să-i dea paşaportu. Ceva de genu „sunt foarte mulţumit de ce s-a întâmplat aici, da’ chiar am treabă şi trebuie să plec”. Deci n-a făcut nimic cu ăştia. Şi a mai stat şi d’ampulea 4 ore juma.
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.
marți, 10 februarie 2009
Ze torrentz rulz!
Cel puţin, asta e singura concluzie la care poţi ajunge când vezi că până şi publicaţiile au ajuns să le folosească pe post de bibliografie.
Şi acum să-mi zică mie vreunu că ei au cumpărat filmu’ ăla cu licenţă...
Intelectuale curve sau curve intelectuale?
În plm, mă disperă aerele astea pe care şi le iau “curvele” blogăroase. Toate sunt "femei" cu educaţie înaltă, toate i-au citit pe greii literaturii, toate sunt filozoafe(le pulii), toate au păreri pertinente despre pulitică.
Exemplificăm:
Belle du Jour, deschizătoarea seriei, are o înaltă pregătire educaţională. Şi totuşi alege o carieră în meseria milenară. Bafta ei. În acelaşi timp (mda, o să zici că din cauza relaţiilor pe care şi le-a făcut în branşă), emite previziuni politice. Evident, clasicii literaturii şi filozofiei sunt prieteni apropiaţi de-ai ei. La fel de evident, are bani căcălău – doar d-asta munceşte, nu?
Belle du Nuit, plagiatoarea (plagiatorul), pardon, omoloaga naţională... plm, n-am nimic de adăugat. Copie la indigo a ăsteia de mai sus: acelaşi calapod, aceeaşi tipologie (citită, educată, finuţă – dar care o ia în cur şi înghite pentru oricine îşi permite să dea banu’). Ce diferă sunt doar numele politicienilor şi locaţiile unei capitale europene infecte şi sufocate de prost-gust (nu, stai liniştit, că nu mă refeream la Bucureşti. Aici era vorba de Baku). Ăia cu ai lor, noi cu ai noştri.
Andaa a luat-o Brăila rău. Înainte, scria elucubraţii psihotice doar ocazional. Acum, politica şi acele refulări total incomprehensibile (hai, fetele, că ştii ce e aia, doar ai făcut şcoale înalte, nu?) sunt la ordinea zilei. S-a terminat cu inspiraţia pentru literatura (pseudo)filozofico-erotică. Acum ne dăm pe pulitică, ce plm...
Curvette se mândreşte cu faptul că are un „Blog de prostituata cu studii superioare”. Unde-or fi studiile alea, nu-mi dau seama; din limbajul folosit deduc exact contrariul, da’ nah, acu-s şi io cârcotaş...
Plm, chiar aşa naţie am ajuns? Una în care toate „curvele” să fie versate nu numai în ... limbi, ci nişte prezenţe grele în politologie, economie, filozofie, literatură şi turism? Eu unul, mărturisesc cinstit, nu l-am citit pe Dostoievski. Sau pe Miller. Sau pe Schiller. Sau Goethe. Şi aş putea să continui la nesfârşit (aproape :D) cu toţi ăia de care nu m-am atins.
Şi nici la politică nu mă pricep.
De economie nici nu mai vorbesc.
Cu filozofia am avut nişte tentative, dar nu se pun.
De călătorit,... pot spune că am ceva experienţe, dar nu in Alpi, sau în Seychelles, sau mai ştiu eu prin ce staţiune privată de pe Coasta de Azur.
Limbi nu prea ştiu io, dar cel puţin mă mândresc că-mi ştiu limba mea maternă mai bine decât toţi realizaţii ăia care conduc Merţane sau Beemveuri sau Audiuri, şi are lanţuri la gât şi bani mulţi, cu care să le „fută” pe fili... fila... fali... ptiu, „curvele” astea cele 4 minute de rigoare.
Dar bine, eu nici n-am şanse să ajung vreodată „curva blogosferei”, şi nici să mă ardă’n cur toţi nespălaţii şi toţi cocalarii. La mai mare, fetele!
PS: da, ştiu că am zis că nu mai revin pe tema asta, dar nu m-am putut abţine...
PS2: şi da, de azi voi încerca să scriu cu diacritice. Nu de alta, dar avem cuvinte frumoase care nu pot fi apreciate la adevărata lor valoare fonetică decât folosindu-te de diacritice.
Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.
luni, 9 februarie 2009
Liber la ciori
Se pare ca elvetienii au inceput sa ne vada ca pe niste ciori. Bine, noi si omologii nostri, baietii cu castravetii. In lumina acestor evenimente, sunt curios cat de interesanta va fi perioada care urmeaza s-o petrec in Elvetia...
Promit sa revin cu amanunte pe tema asta.
Pizza Diavola
Reteta traditionala de Pizza Diavolului e cam asa: blat normal, se pune pe el salam picant, branza picanta, ardei iute, ceapa, chilli, si tot ce poate fi iute si picant.
Acum, daca am facut introducerea, sa trec la subiect.
Sambata, ies cu nevasta in oras. Mancaseram la pranz, dar era cam 9 cand am iesit, asa ca lupii din burtile noastre incepusera sa-si faca simtita prezenta. Cum majoritatea locurilor care FAC de mancare se inchid pe la 8, nu aveam de ales decat dintre a merge la un peco sa luam ceva sandwichuri sau prostii din alea de uscaturi, sa merem intr-un pub sa luam o bere si-un sandwich, sau la o pizzeria care e deschisa pana la 12. Evident, alegerea s-a impus de la sine.
Intram, ne asezam, vine baiatu’ responsabil cu zona, ne da meniurile, si sa inceapa distractia. Nevasta, o Calzone deschisa, ca de obicei, io o Diavola, 2 beri negre si-o scrumiera. Ne aduce bautura, noroc – noroc, da-i cu bere, da-i cu tigari, apare intr-un sfarsit si nea ala cu pizzele. Ni le pune in fata, ne ureaza pofta buna (de parca nu aveam deja!) si se duce sa mai aduca o farfurie pe care tronau maiestuos o sticluta cu ulei, una cu sos de chilli, un borcanas cu capac perforat in care erau niste condimente taiate marunt, si inca un ceva cu piper parca.
Acum, ambele pizza aveau pe ele bucati de ardei iute taiate cu barda. Evident, cu seminte cu tot. Asa ca Alina, care nu-i suporta, ii ia frumos si mi-i arunca mie pe mancarea mea. Eu inca nu terminasem tigara, abia ne adusese ketchup-ul, asa ca nu ma grabeam cu mancatul, mai ales ca inca erau fierbinti. Pana am terminat eu de fumat chistocul, nevasta deja isi taiase pizza in felii, le mazgalise cu ketchup si se pregatea sa manance.
Si atunci a inceput distractia. Pentru ea, mai exact. Pentru ca, inainte de-a gusta din blestematia aia de mancare, am luat borcanul cu condimente – care intre noi fie vorba, aratau tare apetisant – si-am fost foarte generos cu ele. Si… da-i.
Cand am luat prima gura, am crezut ca m-am ars. Plm, inca e fierbinte asta. Desi, difereau putin senzatiile...
Am mai luat o gura. Si inca o gura. Deja cand eram pe terminate cu prima felie, simteam ca daca scuip pe jos, le topesc alora gresia. Mhhh, nu prea era de bine. In ritmul ala, nu apucam sa termin. Iau o felie de Calzone de la nevasta, cu gandul de a-mi mai racori putin mestecatoarea. Canci, ma ardea si aia.
Felia urmatoare am mancat-o in combinatie de 1:1 cu bere. Adica o gura (mica) de pizza, una (generoasa de bere). In acelasi timp. Huh, s-a mai dus o felie. AMR 6.
Deja dupa a doua felie simteam ca pot respira liber. Circula aerul pe narile mele desfundate instant de ziceai ca am turbine in loc de nas. Macar atat…
A 3-a felie a fost mai mult decat chinuita. Nu de alta, da’ din cauza lacrimilor din ochi nu prea mai vedeam bine. Plus ca incepuse sa ma ia rau de tot cu transpiratii. Nevasta nu mai putea nici ea sa manance. De ras. Statea in fata mea, cu felia ei de pizza in mana, chinuindu-se sa se opreasca din ras, ca sa poata manca.
Cand sa ma apuc de a 4-a felie, am observat ca nu mai aveam bere aproape deloc. I-o iau p’a nevestii, iar ea mai cere un suc. Curaj parca aveam sa ma dau la inca o felie, da’ corpu’ nu prea-mi tinea partea. Cea mai nasoala treaba e ca nici macar nu-mi dadeam seama ce fel de condimente m-au atacat. Sa fie piper? Sa fie ardei? Sa fie boia?! Hmm, decizii, decizii...
Si atunci fac prima gresala. Curiozitatea m-a impins sa iau borcanul ala blestemat cu mirodeniile alea care aratau atat de bine inauntru (nevasta ma tot lua la misto cu ”daca mai vrei putin chilli, uite-aci sticla, poate nu e suficient de iute” – asta, bine-nteles, intre doua reprize de hohote) si sa miros continutul prin gaurele. Evident, nu prea mirosea a nimic. Dezamagit, pun borcanul jos si dau sa ma reped cu curaj in urmatoarea felie.
Pai mai poti? Una dintre nari simteam ca o sa-mi cada. Ma ustura ingrozitor. Faptul c-am prapadit 3 servetele incercand sa-mi golesc nasul de particulele blestemate nu mi-a servit nimic. Cred ca s-au ancorat acolo, pentru ca ore bune dupa, le-am simtit prezenta malefica pe trompa.
Deci sa recapitulam situatia in momentul de fata: ochii imi lacrimau, de ziceai ca sunt cu Mircea Radu langa mine; transpiratia curgea suvoaie pe fata; gura-mi era furnal; nasul – turboreactor in functiune; nervii la pamant; foame mi-era in continuare; cel putin, dupa vreo 6-700 de bere, cu setea stateam mai bine….
Cred ca pentru felia aia mi-au trebuit 10 min, timp in care ma schimonoseam de durere. Totusi, AMR 4…
La un moment dat am simtit mancarimi la un ochi. Ca o paranteza, mainile mele nu intrasera in nici un fel in contact direct cu prafurile diavolului. Evident, am dus mana la ochi si m-am scarpinat.
Dupa ce ca oricum imi lacrima, dupa faza asta n-am mai putut nici macar sa-l tin deschis. Felia aia a fost incredibil de greu de mancat cu un ochi inchis si alalaltu inlacrimat á la Mircea Radu.
Dupa, zic sa ma duc la baie sa ma clatesc pe ochi, ca in ritmul asta ajung si io din ala de umbla pe strada cu bastonu’ alb. Inainte sa intru la baie, fac un stop pe la nevasta si-o pup. Pe buze, de retinut.
Ajuns in baie, chior cum eram – si fara ca mancarimea de la ochiul ala sa fi incetat – ma reped la dozatorul de sapun, imi torn o galeata de lichid in maini, incerc sa nu scap mult printre degete, ma clabucesc bine-bine, clatesc cu un hardau de apa, si apoi, curat si rece, imi dau cu apa pe fata. O data, de doua ori, de trei ori. Raceala aia mi-a facut bine la fata. Din pacate, nu si la ochi.
Cand m-am ridicat si m-am uitat in oglinda, aveam ambii ochi rosii. Am crezut initial ca e ceva in neregula cu oglinda. Nu era. Apoi am crezut ca e ceva in neregula cu mine. Dar nici asta nu era. Apoi am realizat: MA USTURA SI MA MANANCA AMBII OCHI!!! Repet, asta dupa ce le-am distrus alora rezervele strategice de sapun...
Ma intorc resemnat inauntru. Nevasta se freca de zor la gura cu un servetel. Ma uit nedumerit la ea, ea-mi intoarce o privire care scuipa flacari exact ca si gura mea, si-am inteles atunci: o ustura si pe ea. Am inceput sa rad ca prostu’.
Cat timp eu am mai mancat 2 felii, chinuit dar resemnat, ea si-a luat o prajitura. Mancam foc din ala si ma uitam cum ea baga in gura dumicati de prajitura, si incercam sa-mi imaginez ce buna ar fi prajitura aia in locu’ pucioasei mele…
Spre rusinea mea si satisfactia gurii mele, de ultimele 2 felii n-am reusit sa ma apropii. Abia la 2 ore de cand am plecat din bodega Satanei si o jumatate de ora de stat in aerul rece de noapte de februarie, starea mea s-a mai ameliorat putin.
Epilog: cat stateam la masa si fiecare facea ce putea (adica io incercam sa ma chinui cu lava aia, iar nevasta incerca sa respire printre hohote de ras), mai in gluma, mai in serios, ii zic “vai de curu’ meu maine dimineata!”
Dimineata am descoperit cata dreptate (chuinuitoare, Doamne, cat de dureroasa dreptate!) am putut avea cu o seara inainte…
Acum, daca am facut introducerea, sa trec la subiect.
Sambata, ies cu nevasta in oras. Mancaseram la pranz, dar era cam 9 cand am iesit, asa ca lupii din burtile noastre incepusera sa-si faca simtita prezenta. Cum majoritatea locurilor care FAC de mancare se inchid pe la 8, nu aveam de ales decat dintre a merge la un peco sa luam ceva sandwichuri sau prostii din alea de uscaturi, sa merem intr-un pub sa luam o bere si-un sandwich, sau la o pizzeria care e deschisa pana la 12. Evident, alegerea s-a impus de la sine.
Intram, ne asezam, vine baiatu’ responsabil cu zona, ne da meniurile, si sa inceapa distractia. Nevasta, o Calzone deschisa, ca de obicei, io o Diavola, 2 beri negre si-o scrumiera. Ne aduce bautura, noroc – noroc, da-i cu bere, da-i cu tigari, apare intr-un sfarsit si nea ala cu pizzele. Ni le pune in fata, ne ureaza pofta buna (de parca nu aveam deja!) si se duce sa mai aduca o farfurie pe care tronau maiestuos o sticluta cu ulei, una cu sos de chilli, un borcanas cu capac perforat in care erau niste condimente taiate marunt, si inca un ceva cu piper parca.
Acum, ambele pizza aveau pe ele bucati de ardei iute taiate cu barda. Evident, cu seminte cu tot. Asa ca Alina, care nu-i suporta, ii ia frumos si mi-i arunca mie pe mancarea mea. Eu inca nu terminasem tigara, abia ne adusese ketchup-ul, asa ca nu ma grabeam cu mancatul, mai ales ca inca erau fierbinti. Pana am terminat eu de fumat chistocul, nevasta deja isi taiase pizza in felii, le mazgalise cu ketchup si se pregatea sa manance.
Si atunci a inceput distractia. Pentru ea, mai exact. Pentru ca, inainte de-a gusta din blestematia aia de mancare, am luat borcanul cu condimente – care intre noi fie vorba, aratau tare apetisant – si-am fost foarte generos cu ele. Si… da-i.
Cand am luat prima gura, am crezut ca m-am ars. Plm, inca e fierbinte asta. Desi, difereau putin senzatiile...
Am mai luat o gura. Si inca o gura. Deja cand eram pe terminate cu prima felie, simteam ca daca scuip pe jos, le topesc alora gresia. Mhhh, nu prea era de bine. In ritmul ala, nu apucam sa termin. Iau o felie de Calzone de la nevasta, cu gandul de a-mi mai racori putin mestecatoarea. Canci, ma ardea si aia.
Felia urmatoare am mancat-o in combinatie de 1:1 cu bere. Adica o gura (mica) de pizza, una (generoasa de bere). In acelasi timp. Huh, s-a mai dus o felie. AMR 6.
Deja dupa a doua felie simteam ca pot respira liber. Circula aerul pe narile mele desfundate instant de ziceai ca am turbine in loc de nas. Macar atat…
A 3-a felie a fost mai mult decat chinuita. Nu de alta, da’ din cauza lacrimilor din ochi nu prea mai vedeam bine. Plus ca incepuse sa ma ia rau de tot cu transpiratii. Nevasta nu mai putea nici ea sa manance. De ras. Statea in fata mea, cu felia ei de pizza in mana, chinuindu-se sa se opreasca din ras, ca sa poata manca.
Cand sa ma apuc de a 4-a felie, am observat ca nu mai aveam bere aproape deloc. I-o iau p’a nevestii, iar ea mai cere un suc. Curaj parca aveam sa ma dau la inca o felie, da’ corpu’ nu prea-mi tinea partea. Cea mai nasoala treaba e ca nici macar nu-mi dadeam seama ce fel de condimente m-au atacat. Sa fie piper? Sa fie ardei? Sa fie boia?! Hmm, decizii, decizii...
Si atunci fac prima gresala. Curiozitatea m-a impins sa iau borcanul ala blestemat cu mirodeniile alea care aratau atat de bine inauntru (nevasta ma tot lua la misto cu ”daca mai vrei putin chilli, uite-aci sticla, poate nu e suficient de iute” – asta, bine-nteles, intre doua reprize de hohote) si sa miros continutul prin gaurele. Evident, nu prea mirosea a nimic. Dezamagit, pun borcanul jos si dau sa ma reped cu curaj in urmatoarea felie.
Pai mai poti? Una dintre nari simteam ca o sa-mi cada. Ma ustura ingrozitor. Faptul c-am prapadit 3 servetele incercand sa-mi golesc nasul de particulele blestemate nu mi-a servit nimic. Cred ca s-au ancorat acolo, pentru ca ore bune dupa, le-am simtit prezenta malefica pe trompa.
Deci sa recapitulam situatia in momentul de fata: ochii imi lacrimau, de ziceai ca sunt cu Mircea Radu langa mine; transpiratia curgea suvoaie pe fata; gura-mi era furnal; nasul – turboreactor in functiune; nervii la pamant; foame mi-era in continuare; cel putin, dupa vreo 6-700 de bere, cu setea stateam mai bine….
Cred ca pentru felia aia mi-au trebuit 10 min, timp in care ma schimonoseam de durere. Totusi, AMR 4…
La un moment dat am simtit mancarimi la un ochi. Ca o paranteza, mainile mele nu intrasera in nici un fel in contact direct cu prafurile diavolului. Evident, am dus mana la ochi si m-am scarpinat.
Dupa ce ca oricum imi lacrima, dupa faza asta n-am mai putut nici macar sa-l tin deschis. Felia aia a fost incredibil de greu de mancat cu un ochi inchis si alalaltu inlacrimat á la Mircea Radu.
Dupa, zic sa ma duc la baie sa ma clatesc pe ochi, ca in ritmul asta ajung si io din ala de umbla pe strada cu bastonu’ alb. Inainte sa intru la baie, fac un stop pe la nevasta si-o pup. Pe buze, de retinut.
Ajuns in baie, chior cum eram – si fara ca mancarimea de la ochiul ala sa fi incetat – ma reped la dozatorul de sapun, imi torn o galeata de lichid in maini, incerc sa nu scap mult printre degete, ma clabucesc bine-bine, clatesc cu un hardau de apa, si apoi, curat si rece, imi dau cu apa pe fata. O data, de doua ori, de trei ori. Raceala aia mi-a facut bine la fata. Din pacate, nu si la ochi.
Cand m-am ridicat si m-am uitat in oglinda, aveam ambii ochi rosii. Am crezut initial ca e ceva in neregula cu oglinda. Nu era. Apoi am crezut ca e ceva in neregula cu mine. Dar nici asta nu era. Apoi am realizat: MA USTURA SI MA MANANCA AMBII OCHI!!! Repet, asta dupa ce le-am distrus alora rezervele strategice de sapun...
Ma intorc resemnat inauntru. Nevasta se freca de zor la gura cu un servetel. Ma uit nedumerit la ea, ea-mi intoarce o privire care scuipa flacari exact ca si gura mea, si-am inteles atunci: o ustura si pe ea. Am inceput sa rad ca prostu’.
Cat timp eu am mai mancat 2 felii, chinuit dar resemnat, ea si-a luat o prajitura. Mancam foc din ala si ma uitam cum ea baga in gura dumicati de prajitura, si incercam sa-mi imaginez ce buna ar fi prajitura aia in locu’ pucioasei mele…
Spre rusinea mea si satisfactia gurii mele, de ultimele 2 felii n-am reusit sa ma apropii. Abia la 2 ore de cand am plecat din bodega Satanei si o jumatate de ora de stat in aerul rece de noapte de februarie, starea mea s-a mai ameliorat putin.
Epilog: cat stateam la masa si fiecare facea ce putea (adica io incercam sa ma chinui cu lava aia, iar nevasta incerca sa respire printre hohote de ras), mai in gluma, mai in serios, ii zic “vai de curu’ meu maine dimineata!”
Dimineata am descoperit cata dreptate (chuinuitoare, Doamne, cat de dureroasa dreptate!) am putut avea cu o seara inainte…
Epilog 2: mi-am dat seama intr-un final ce era in borcanul cu condimente: chilli, boia iute, piper alb, seminte pisate de ardei iute, putin busuioc, putin oregano, putin cimbru si inca ceva care-mi scapa.
Daca ti-a placut, da-mi un vot!
duminică, 8 februarie 2009
joi, 5 februarie 2009
Amicul meu Hamas I
Mohammed e palestinian. Are o fizionomie tipica pentru cei din Orientul Mijlociu, cu sprancene dese, ten mai inchis si parul negru. Pare firav de statura, mai ales cand stam unul langa celalalt.
L-am cunoscut la orele de limba ceha, si mi s-a parut funny. Avea ceva care mi se parea amuzant, dar imi si dadea impresia ca e gay. Nu pot spune exact ce anume, era doar o senzatie subconstienta, care lasa sa treaca doar concluzia: GAY!
Stiam ca e musulman; in cele cateva sedinte pe care am avut ocazia sa le facem impreuna, cu fiecare ocazie pe care o aveam, il intrebam cate ceva specific culturii lui. Evident, pe cat posibil, in contextul discutiei care se purta.
Si tot cu fiecare ocazie il analizam cu coada ochiului, si-i vedeam gesturile care mi se pareau efeminate, felul de a vorbi (excesiv de politicos, cerandu-si iertare pentru orice, chiar si un accent pus aiurea), mainile pline de inele & shit, faptul ca – desi musulman practicant – se poarta mereu proaspat ras, si toate acele mici amanunte, ma faceau sa-l consider cat se poate de gay. Cu toate ca nu imi daduse nici un motiv sa cred ca s-ar fi dat la mine, ceva din felul lui ma impiedica sa-l vad ca pe un barbat-barbat. Nu c-as avea ceva impotriva gay-lor – atata timp cat fiecare isi vede de treaba lui; ca daca ne incurcam preferintele, e cam nasol…
Intr-o seara, iesind de la ore, in drum spre birourile noastre, am mai intarziat vreo 15 min de vorba. Daca-mi aduc bine aminte, a fost ceva legat de casatorie; el m-a intrebat cum e, ceva de genul asta, si-am inceput sa-i spun ca e super fain si super stresant in acelasi timp, ca acum, ca si cap de familie esti direct responsabil de toate cele, “Nu stiu cum e pe la voi, dar pe la noi asa e…”, faze de genu’ asta. Nu-mi mai aduc aminte discutia in detaliu; doar cateva faze-cheie mi-au ramas in cap.
Stiu ca la un moment dat, mai in gluma, mai in serios, l-am intrebat cand face si el pasul asta. El a zis ceva de genul ca e imposibil de spus, ca lucrurile sunt mai mult decat complicate, ca bla-bla-bla. Eu, baiat finut si cu mult bun simt – dupa cum spuneam, si plin de modestie – ii zic ca nu e treaba mea, am intrebat si io doar asa, de dragul discutiei…
Si pentru ca oricum era ora 5 jumate, terminaseram programul si existau sanse sa vina nevasta dupa mine, in oras, ii propun sa iesim la un suc/cafea/ceai/orice bautura nealcoolica. Si el zice:
- Da, sigur, mi-ar facea placere.
Pauza.
- Stii, esti primul care zice ceva de genul asta, de cand sunt eu aici.
- Ete nah, io-s ruman, nu ca astia de aici. Deci, daca vrei sa iesim si sa stam mai mult la taclale, stai s-o sun pe muiere, sa vad sigur ce si cum.
- Ah, you mean NOW? Stii, acum nu prea pot...(si a inceput sa-mi zica ceva de niste musafiri, chestii importante, nu asa…) Daca vrei, saptamana viitoare iti stau la dispozitie.
- Ok, nici o problema.
Si a ramas sa vorbim saptamana viitoare. Numai ca saptamana a trecut si din cauze independente de persoana mea, am lipsit de la ore. Joi trec pe la el sa-l intreb de sanatate.
- Cand ne vedem?
- Pai sa vedem, ca una ca alta...
- Bah, stii ceva? Ia ia-mi tu frumos numaru’ de telefon din baza de date a firmei, ca stii cum ma cheama (nu, nu-mi stiu numarul de telefon, pentru ca nu ma sun niciodata pe mine. Daca vrei, stiu numarul nevestei pe dinafara, da’ nici ala nu stiu daca te ajuta), si cand ai chef de mine, imi dai un telefon cu o ora inainte.
Si-am plecat, ca aveam treaba. A balmajit el ceva de sambata, ca ma suna sambata, dar n-am pus mult pret pe vorbele lui.
Sambata a cam sunat telefonul de dimineata, dar ProphetGuy al meu a reusit sa sune abia pe la 3 jumate. Ca ce fac, ca daca n-am treaba i-ar face o deosebita placere sa ne vedem pe la 7 la bodega, ca bla bla bla... Ok, atunci, ne vedem la 7 la crasma.
Si asa a inceput.
L-am cunoscut la orele de limba ceha, si mi s-a parut funny. Avea ceva care mi se parea amuzant, dar imi si dadea impresia ca e gay. Nu pot spune exact ce anume, era doar o senzatie subconstienta, care lasa sa treaca doar concluzia: GAY!
Stiam ca e musulman; in cele cateva sedinte pe care am avut ocazia sa le facem impreuna, cu fiecare ocazie pe care o aveam, il intrebam cate ceva specific culturii lui. Evident, pe cat posibil, in contextul discutiei care se purta.
Si tot cu fiecare ocazie il analizam cu coada ochiului, si-i vedeam gesturile care mi se pareau efeminate, felul de a vorbi (excesiv de politicos, cerandu-si iertare pentru orice, chiar si un accent pus aiurea), mainile pline de inele & shit, faptul ca – desi musulman practicant – se poarta mereu proaspat ras, si toate acele mici amanunte, ma faceau sa-l consider cat se poate de gay. Cu toate ca nu imi daduse nici un motiv sa cred ca s-ar fi dat la mine, ceva din felul lui ma impiedica sa-l vad ca pe un barbat-barbat. Nu c-as avea ceva impotriva gay-lor – atata timp cat fiecare isi vede de treaba lui; ca daca ne incurcam preferintele, e cam nasol…
Intr-o seara, iesind de la ore, in drum spre birourile noastre, am mai intarziat vreo 15 min de vorba. Daca-mi aduc bine aminte, a fost ceva legat de casatorie; el m-a intrebat cum e, ceva de genul asta, si-am inceput sa-i spun ca e super fain si super stresant in acelasi timp, ca acum, ca si cap de familie esti direct responsabil de toate cele, “Nu stiu cum e pe la voi, dar pe la noi asa e…”, faze de genu’ asta. Nu-mi mai aduc aminte discutia in detaliu; doar cateva faze-cheie mi-au ramas in cap.
Stiu ca la un moment dat, mai in gluma, mai in serios, l-am intrebat cand face si el pasul asta. El a zis ceva de genul ca e imposibil de spus, ca lucrurile sunt mai mult decat complicate, ca bla-bla-bla. Eu, baiat finut si cu mult bun simt – dupa cum spuneam, si plin de modestie – ii zic ca nu e treaba mea, am intrebat si io doar asa, de dragul discutiei…
Si pentru ca oricum era ora 5 jumate, terminaseram programul si existau sanse sa vina nevasta dupa mine, in oras, ii propun sa iesim la un suc/cafea/ceai/orice bautura nealcoolica. Si el zice:
- Da, sigur, mi-ar facea placere.
Pauza.
- Stii, esti primul care zice ceva de genul asta, de cand sunt eu aici.
- Ete nah, io-s ruman, nu ca astia de aici. Deci, daca vrei sa iesim si sa stam mai mult la taclale, stai s-o sun pe muiere, sa vad sigur ce si cum.
- Ah, you mean NOW? Stii, acum nu prea pot...(si a inceput sa-mi zica ceva de niste musafiri, chestii importante, nu asa…) Daca vrei, saptamana viitoare iti stau la dispozitie.
- Ok, nici o problema.
Si a ramas sa vorbim saptamana viitoare. Numai ca saptamana a trecut si din cauze independente de persoana mea, am lipsit de la ore. Joi trec pe la el sa-l intreb de sanatate.
- Cand ne vedem?
- Pai sa vedem, ca una ca alta...
- Bah, stii ceva? Ia ia-mi tu frumos numaru’ de telefon din baza de date a firmei, ca stii cum ma cheama (nu, nu-mi stiu numarul de telefon, pentru ca nu ma sun niciodata pe mine. Daca vrei, stiu numarul nevestei pe dinafara, da’ nici ala nu stiu daca te ajuta), si cand ai chef de mine, imi dai un telefon cu o ora inainte.
Si-am plecat, ca aveam treaba. A balmajit el ceva de sambata, ca ma suna sambata, dar n-am pus mult pret pe vorbele lui.
Sambata a cam sunat telefonul de dimineata, dar ProphetGuy al meu a reusit sa sune abia pe la 3 jumate. Ca ce fac, ca daca n-am treaba i-ar face o deosebita placere sa ne vedem pe la 7 la bodega, ca bla bla bla... Ok, atunci, ne vedem la 7 la crasma.
Si asa a inceput.
Glume proaste cu arabi 2
Azi am avut ocazia sa-i zic lu’ Mohammed intamplarea asta. Suprize, suprize, a zis ca nu-l mira atitudinea arabilor vizavi de evrei. DESI a recunoscut ca unii dintre ei (dintre arabi, adica), inclusiv el, n-au nimic cu evreii propriu-zisi. Problema e cu zionistii.
Daca-mi aduc bine aminte, a folosit o replica de genu’
“Ii inteleg. Cred ca si eu m-as fi purtat la fel fata de cei mai mari dusmani ai mei. Sau de prietenii si sustinatorii lor”...
PS: am tot zis ca incep serialul cu Mohammed, si e pe vine. Diseara sau maine.
Daca-mi aduc bine aminte, a folosit o replica de genu’
“Ii inteleg. Cred ca si eu m-as fi purtat la fel fata de cei mai mari dusmani ai mei. Sau de prietenii si sustinatorii lor”...
PS: am tot zis ca incep serialul cu Mohammed, si e pe vine. Diseara sau maine.
miercuri, 4 februarie 2009
Glume proaste cu arabi
Ce zice un palestinian intr-un autobuz plin cu evrei?
- Toata lumea, toata lumea sare-acum cu mineeee!
Eh, asta e vechi. Si totusi ma amuza la fel de mult. Sunt tare curios ce-ar zice Mohammed (in curand se va vedea cine e) cand i-oi zice poanta asta…
De fapt, altundeva voiam sa ajung. Mi-a povestit un prieten de o intamplare intr-o shawarmarie din Bucuresti d’am ras cu lacrimi.
Se facea ca pretenu’ asta al meu, cu un var d’al lui (pe care intamplator il stiu si eu), erau prin Bucuresti. Parca mai era si pretena lu’ varu’ cu ei, nu mai tin minte exact. Si dintr-un motiv sau altu’,
- Hai sa mergem sa mancam o shawarma.
- Hai.
Se urca in masina si la drum. Ajung la bodega, intra, se aseaza la o masa, si se uita dupa garçon sa vina sa-i intrebe de sanatate. Si nah, venind de afara, inauntru cald, isi dau hainele jos.
In momentul in care au intrat ei in asa-zisul local, intruntru erau asa:
Doua bucati bucatari plictisiti, care se jucau cu sabiile alea cu care taie carnea – arabi
Una bucata patron plictisit, care statea undeva la o masa, fuma ca turcii (turcii si arabii sunt inruditi, nu?) – mai trebuie sa mentionez? Arab
Cativa clienti – tot de sorginte araba
Acum, inainte de-a merge mai departe cu povestea, se impune o mica mentiune: varu’ e o figura, cum sa zic… Ii stii pe actorii care-i joaca pe studentii de la universitatile de prestigiu, studentii aia model? Draguti, cu zambet perfect, slabuti, imbracati intotdeauna impecabil… cam asta e imaginea lu’ varu’.
Ei bine, cand si-a dat geaca jos si a ramas in tricou, toate privirile tuturor celor din shawarmarie s-au infipt in el.
Bucatarii s-au oprit din invartit cutitoaiele alea si se holbau la el.
Patronul devenise brusc interesat de situatie si statea cu gura cascata iar scrumul incepuse sa-i pice din tigara.
Clientii se oprisera din mancat/discutat/orice faceau ei in clipa anterioara si se holbau si ei la varu’.
Dar momentul de soc n-a durat decat cateva clipe. Pentru ca imediat dupa, bucatarii au inceput sa-si agite pe sub tejghea cutitele, incercand sa le ascuta, patronul a lasat-o dreacului de tigara si-a pus mana pe telefon, iar clientii incepusera sa termine de inghitit ce-aveau in gura si sa caute orice obiect care-ar fi putut provoca daune majore.
In timpul asta, varu statea tolanit pe o canapea/scaun sau ce obiect de mobilier aveau aia inauntru. Era plictisit si nu voia decat sa manance. Mancare, nu altceva…
Aproape imediat dupa schimbarile petrecute cu personajele din shawarmarie, pretenu’ meu se holbeaza la varu’ si vede si el care era problema. Se da putin mai aproape de el, si cu coltul gurii ii sopteste tandru:
- Cred c-ar fi mai bine sa-ti iei haina pe tine....
- .... cine, mah, io?! N-o iau, bah, ca e cald aici!
- Macar stai si tu altfel, nu te mai tolani p-aci… Si ia-ti odata haina aia pe tine!
- Bah, da’ ce te-a apucat cu haina aia?!
- In plm, suntem intr-o shawarmarie a vrunui sirian/palestinian/libanez sau dracu’ mai stie ce, e plin de arabi aici, si tu vii cu un tricou pe care scrie “Israeli Defense Forces”! Si te mai si dai mare cu el!
- Pai da normal ca ma dau mare, e adus direct din Israel, cand au fost ai mei si-au vizi...
- Taci dracului din gura si asteapta-ma la masina!
- Cum bah, sa ies sa te astept, pai ce io n-am...
In secunda urmatoare, varu’ era luat pe sus de o aripa si dus la masina. Acolo i s-a explicat mai pe indelete cum sta treaba cu arabii si evreii si dragostea cea mare dintre ei. Oarecum a inteles. Mai ales ca din prag ii urmarea patronul si inca unul sau doi arabeti, ciripind la telefoane in limba lor.
Pana la urma, a intrat pretenu’ asta si-a dat comanda. Cat timp i-au pregatit aia mancarea, s-au plimbat. Cu masina.
Cand a venit sa ia mancarea, a intrat din nou singur. A platit si-a plecat.
Masina ramasese cu motorul mergand.
Nu de alta, dar se stie ca arabii sunt niste persoane joviale, cu un simt al umorului accentuat si care savureaza o gluma buna. Mai ales cand e vorba despre evrei.
Daca ti-a placut, da-mi un vot.
- Toata lumea, toata lumea sare-acum cu mineeee!
Eh, asta e vechi. Si totusi ma amuza la fel de mult. Sunt tare curios ce-ar zice Mohammed (in curand se va vedea cine e) cand i-oi zice poanta asta…
De fapt, altundeva voiam sa ajung. Mi-a povestit un prieten de o intamplare intr-o shawarmarie din Bucuresti d’am ras cu lacrimi.
Se facea ca pretenu’ asta al meu, cu un var d’al lui (pe care intamplator il stiu si eu), erau prin Bucuresti. Parca mai era si pretena lu’ varu’ cu ei, nu mai tin minte exact. Si dintr-un motiv sau altu’,
- Hai sa mergem sa mancam o shawarma.
- Hai.
Se urca in masina si la drum. Ajung la bodega, intra, se aseaza la o masa, si se uita dupa garçon sa vina sa-i intrebe de sanatate. Si nah, venind de afara, inauntru cald, isi dau hainele jos.
In momentul in care au intrat ei in asa-zisul local, intruntru erau asa:
Doua bucati bucatari plictisiti, care se jucau cu sabiile alea cu care taie carnea – arabi
Una bucata patron plictisit, care statea undeva la o masa, fuma ca turcii (turcii si arabii sunt inruditi, nu?) – mai trebuie sa mentionez? Arab
Cativa clienti – tot de sorginte araba
Acum, inainte de-a merge mai departe cu povestea, se impune o mica mentiune: varu’ e o figura, cum sa zic… Ii stii pe actorii care-i joaca pe studentii de la universitatile de prestigiu, studentii aia model? Draguti, cu zambet perfect, slabuti, imbracati intotdeauna impecabil… cam asta e imaginea lu’ varu’.
Ei bine, cand si-a dat geaca jos si a ramas in tricou, toate privirile tuturor celor din shawarmarie s-au infipt in el.
Bucatarii s-au oprit din invartit cutitoaiele alea si se holbau la el.
Patronul devenise brusc interesat de situatie si statea cu gura cascata iar scrumul incepuse sa-i pice din tigara.
Clientii se oprisera din mancat/discutat/orice faceau ei in clipa anterioara si se holbau si ei la varu’.
Dar momentul de soc n-a durat decat cateva clipe. Pentru ca imediat dupa, bucatarii au inceput sa-si agite pe sub tejghea cutitele, incercand sa le ascuta, patronul a lasat-o dreacului de tigara si-a pus mana pe telefon, iar clientii incepusera sa termine de inghitit ce-aveau in gura si sa caute orice obiect care-ar fi putut provoca daune majore.
In timpul asta, varu statea tolanit pe o canapea/scaun sau ce obiect de mobilier aveau aia inauntru. Era plictisit si nu voia decat sa manance. Mancare, nu altceva…
Aproape imediat dupa schimbarile petrecute cu personajele din shawarmarie, pretenu’ meu se holbeaza la varu’ si vede si el care era problema. Se da putin mai aproape de el, si cu coltul gurii ii sopteste tandru:
- Cred c-ar fi mai bine sa-ti iei haina pe tine....
- .... cine, mah, io?! N-o iau, bah, ca e cald aici!
- Macar stai si tu altfel, nu te mai tolani p-aci… Si ia-ti odata haina aia pe tine!
- Bah, da’ ce te-a apucat cu haina aia?!
- In plm, suntem intr-o shawarmarie a vrunui sirian/palestinian/libanez sau dracu’ mai stie ce, e plin de arabi aici, si tu vii cu un tricou pe care scrie “Israeli Defense Forces”! Si te mai si dai mare cu el!
- Pai da normal ca ma dau mare, e adus direct din Israel, cand au fost ai mei si-au vizi...
- Taci dracului din gura si asteapta-ma la masina!
- Cum bah, sa ies sa te astept, pai ce io n-am...
In secunda urmatoare, varu’ era luat pe sus de o aripa si dus la masina. Acolo i s-a explicat mai pe indelete cum sta treaba cu arabii si evreii si dragostea cea mare dintre ei. Oarecum a inteles. Mai ales ca din prag ii urmarea patronul si inca unul sau doi arabeti, ciripind la telefoane in limba lor.
Pana la urma, a intrat pretenu’ asta si-a dat comanda. Cat timp i-au pregatit aia mancarea, s-au plimbat. Cu masina.
Cand a venit sa ia mancarea, a intrat din nou singur. A platit si-a plecat.
Masina ramasese cu motorul mergand.
Nu de alta, dar se stie ca arabii sunt niste persoane joviale, cu un simt al umorului accentuat si care savureaza o gluma buna. Mai ales cand e vorba despre evrei.
Daca ti-a placut, da-mi un vot.
Să învaţă copii!
Primii pe mail o chestie care trebe neaparat facuta publica. Stim cu totii ce e wikipedia si la ce e bun. Eh, iete ca are un motiv in plus pentru care e buna, mai ales pentru educatia copiilor. In special a celor care nu au prieteni cu cativa ani mai mari, sau ai caror parinti sufera de o educatie aleasa si stiu sa-si puna cenzura la gura. Iata ce invata copiii romanilor sau cei care vor sa vina in Romania:
http://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_profanity
Jur ca am ras cu lacrimi. Si toti colegii mei se uita mirati la mine...
http://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_profanity
Jur ca am ras cu lacrimi. Si toti colegii mei se uita mirati la mine...
marți, 3 februarie 2009
JackAss
Deci tatuca Knoxville o facu din nou. Trecand peste unele faze care chiar sunt scarboase (lipitorile si omleta, in ordinea asta), daca ti-au placut celelalte doua Jackass-uri, o sa-l savurezi si p-asta.
Am zis.
Amintiri din chirie
Aproape de cand ma stiu (adeca de vro 5 ani incoa) am stat cu chirie. Am avut bafta (de a nu-mi permite) sa stau (decat) in garsoniere. Prima din ele, la etajul 10. Imi lua omu’ aproape trei sferturi din salariu numai pe chirie. Intretinerea si utilitatile erau alta poveste dureroasa. Administratora nici n-am cunoscut-o (mint, parca am fost odata cu Alina pe la ea), proprietaru’ nu prea venea pe la apartament.... A trebuit sa renuntam dupa 3 luni, cand incepuse iarna, ca se marise si intretinerea, jepata de administratora n-a vrut sa ne faca si noua actele alea pentru a beneficia de reducere la caldura – da, aveam dreptul legal (de fapt, nevasta avea dreptu’ asta :D), propretaru’ deja isi facuse planu’ sa mareasca chiria, si nu mai erau bani sufieienti pentru toate cele. Asta dupa ce il ajutasem sa-si varuiasca si sa aranjeze apartamentu cu vro 3-4 zile inainte sa ma mut in el. Moca, bine-nteles, n-a facut omu’ nici o reducere. Ca o mica paranteza, nu i-am distrus nimic cat timp i-am ocupat garsoniera, n-am tras nici o petrecere acolo, nu i-am luat nimic, totul in urma a ramas asa cum le avea. Tot ca o paranteza, nu prea stiam io ce vecini avem – nah, cu serviciu, cu alte alea, mai mult nevasta era mai observatoare cu vecinii. Despre prieteni printre ei, nu mai vorbesc…
Urmatoarea tura am stat la un cuplu de muisti. Babalaci senili. Ma rog, el mai era cum mai era, da’ ea era dusa rau cu trotineta. Prima oara vorbesc cu ea la telefon. Merg sa vad despre ce e vorba. Stabilim ca daca ii dau chiria la fiecare 3 luni (evident, in avans), mi-o lasa ceva mai ieftin. Ii dau primele 3 luni, plus o garantie din care sa-si plateasca cheltuielile pe care le facuse ultimu’ chirias – asta insemnand ca ultima luna in care o sa stau acolo, n-o sa platesc nimic in afara de chirie – am facut chiar si un act de mana in care am semnat amandoi (io si cu Gerontozilla). Trei luni mai tarziu vine si cand ii dau banii in avans pe urmatoarele 3 luni, imi zice c-a marit chiria cu de la ea putere. “Actu’? Cacat, te poti sterge cu el la cur”.
Aici am mai cunoscut si noi cativa vecini: un biker/taximetrist care m-a ajutat cu instalatia de la masina de spalat (atunci ne-am si cunoscut), un tinerel student la IEFS care cam perpelea tot ce-i pica in mana (cre’ ca o sa-i dedic un post separat), cateva curve care s-au perindat printr-un apartament de pe la etajele superioare (io nu le-am cunoscut, ci pretenu meu mai tinerel, ala de care vorbeam mai devreme, si care mi-a adus si mie la cunostinta noile lui … ahem… “realizari”), administratora – o femeie de nota 10, desi ii cam scartaia si ei trotineta cateodata, un geniu neinteles care ne dadea net – idiot mothafucka, plus babele senile de rigoare.
In acest maison am dat si cateva “petreceri” – hai sa ne intelegem: petrecere in acest post inseamna cativa oameni (maxim 8) care se strang in acelasi spatiu locuibil, fac de mancare, asculta muzica, se uita la filmulete pe youtube si se amuza copios – am facut chiar si un revelion, dar am si vopsit de 2 ori (nu io, nevasta) tamplaria si calorifere + tevi. Plus instalatia de apa pentru masina de spalat. Plus reparatii pe la baie (bateria de la chiuveta, furtun de dus, wc). Totul pe cheltuiala noastra. Nu e mult, dar ideea de ”Da’ v-am pus io sa le faceti?! Daca nu va placea cum e apartamentu, foarte bine ca v-ati schimbat voi astea; oricum cand plecati, o sa vi le luati cu voi!” mi s-a parut total deplasata, mai ales ca s-ar fi dorit ca tot noi sa platim si fondul de reparatii. Asta nu s-a mai intamplat.
Revenind la duduia cu pricina, era dusa rau cu trotineta. La propriu. Adica in momentul cand vorbeai cu ea, nu stiai niciodata cand o apuca – si atunci sa te tii bine!... Odata ni s-a intamplat sa ne intalnim cu ea in Kaufland, si a inceput cu gura mare ca de ce nu i-am platit lumina, ca ne da afara, cheama militia – comportament tipic de om intreg la cap. Si toate astea in mijlocul multimii – doar stii cum e buluc de lume prin hypermarketuri... Am incercat frumos sa-i explic ca poate n-au operat aia in calculator, ca platisem de fapt curentul, ca daca vrea sa ne dea afara poate sa ne spuna frumos, nu sa faca scandal; pana la urma s-a calmat, dar de inteles tot n-a inteles.
Si vizavi de celebra “Vi le luati cu voi cand plecati”, sotu’ lu tanti asta intreaga la cap (sub al carui papuc necrutator se afla), si el putin truli-luli, imi povestea odata ca a avut un chirias care si-a adus el toate cele (electrocasnice & shit). Si la un moment dat i-a zis ca pleaca. “Nici o problema” ii zice moshu. “Da’ pot sa mai las si io frigideru la dumneata cateva zile, pana reusesc sa gasesc o masina, sa-l iau?” il intreaba nenea ala. “Nici o problema”, ii zice mosu. “… si dupa cateva zile a venit nesimtitu’si si-a luat frigideru’!...” imi povestea mosu indignat. Indignat probabil de faptul ca respectivul a indraznit sa-si ia frigideru’ (care era al lui!) si nu i l-a lasat lu’ mosu.
O alta mostra de isterie am avut cand l-am chemat pe mos sa-si ia lucrurile lui din balcon, unde le pusese cand ne-am adus noi chestiile noastre (you know, un sifonier, un birou, frigider, alea alea). A venit mosu, a zis ok, si i le-am scos de pe balcon pe palier, ca sa nu mai intre cand o fi sa si le ia. A doua zi, cand toate alea erau pe palier si asteptau venirea mosului sa le ia, sa le duca la crematoriu unde stie el, apare Muma-Padurii, nevasta-sa. Cu o falca-n cer si una-n pamant, urland din toti bojogii pe scara ca de ce am indrazit sa-i scoatem alea din casa, ca cum ne permitem noi sa o dam afara din casa ei. Si nu, mosu ei n-a indraznit niciodata sa zica asa ceva, ca le ia d-acolo. Ce face, le muta de colo-colo? Cand o fi sa ne dea afar si sa se mute inapoi, iar le aduce? “Lucrurile mele stau pe balconu’ meu!”. A trebuit sa folosesc un metru patrat din balcon pentru rufe si alte alea, ca restu’ era ocupat cu rafturi, frigideru mosului, cele 2 paturi ale mosului, scaune rupte (tot de el sau de chiriasii precedenti, dar pe care nu se indura sa le arunce), si multe alte acareturi.
Cel putin am multumirea ca l-am vazut pe mosu cat de satisfacut era cand a vazut ca i-am facut instalatia pentru masina de spalat la bucatarie, i-am schimbat bateria la baie, i-am pus dus nou, i-am vopsit tamplaria, i-am varuit…. Atat imi pare rau, ca nu i-am vazut fata cand a realizat ca instalatia de apa e luata, bateria la fel, dusu, tot ce se putea lua si era al nostru, cu noi a mers…
Mai aveam o vecina, si aia cam pe felia altuia, care statea cu un etaj deasupra, dar in diagonala. Deci nu deasupra mea, ci deasupra vecinului (care intamplator, era si sef de scara sau de comitetu ala administrativ, dracu sa le ia). Oricum, tipu’ (pe la vro 30+ ani) era de nota 10. Nici macar odata nu ne-a batut la usa sa ne faca vreun repros – sincer, nici nu prea ar fi avut motive, dar asta e alta poveste.
Revenind la vecina cu pricina, intr-o zi cand vin de la serviciu (chiar de ziua ei), o vad pe Alina bosumflata, ca a venit ”isterica de la 4” si i-a facut scandal ca are muzica tare. Ziua’n amiaza mare, pe scara, cu toate babaciunile ascultand pe la usi. Voind sa pun in practica niste idei care mi-au parvenit si mie, i-am zis ca urmeaza o seara de nebunii, pregatindu-ma sa o intampin de dilia de la 4 (daca ar fi batut iar la usa) cu “toate panzele sus”. Probabil ne-a auzit ce puneam la cale, ca nu ne-a mai deranjat de atunci. Nici de raspuns la salut nu raspundea. Evident, nici n-am mai salutat-o.
Administratora, desi si ea avea niste issues, era o femeie tare de treaba. Tin minte ca de fiecare data ne lua apararea in relatia cu mosu: ba ca platim chirie prea mult si ca daca aude de ceva mai ieftin o sa ne zica, ba ca ne ajuta cu hartiile de ajutor pentru caldura, ba ca ne zice de una si de alta, si toate astea venind direct din partea ei, fara sa-i cerem noi nimic. Si nu cred ca o facea pentru cei 1-2-3-4 lei care-i ramaneau din plata intretinerii, ca ”o mica recunoastere a ceea ce faceti pentru noi”. Da’ avea si ea partea ei de aventuri; allegedly, a gasit-o intr-o zi pe o tanti in fata blocului, cu o fetita de mana, plangea alea-alea (you know, the drama), si aia i-a zis ca a fugit d’acas (sau a dat-o barba’su afara) si ea a luat fetita si n-au unde dormi, si administratora le-a luat la ea acas. Toate bune si frumoase, pana a aflat barba’su lu’ tanti aia unde e si a venit cu celelalte 2 fete ale lui sa-si ia fetita inapoi. Si au facut scandal pana a iesit fiu’so lu’ administratora la ei.
Acu’, treaba e in felu’ urmator: baiatu’ asta a jucat baschet. Mult. Drept urmare, avea cam 1,95. Nu pot spune ca era foarte solid, dar avand in vedere ca barba’su lu’ tanti aia avea cam 1,60, cred ca-ti imaginezi de partea cui era avantajul tactic. Evident, a dat ala din gura, da’ cu spatele. Peste cateva zile a mai urmat o repriza, de data asta cu militie cu tot. Fara sange, din pacate. Tanti aia a ramas acolo, pana la urma.
La etaju unu statea un pusti cu chirie, care era student la IEFS. Fotbalist wannabe (a ajuns instructor de ski, da’ asta e alta poveste :D), era foarte mult prin cantonamente si alte alea. Tipu’ nu pot spune ca arata rau (pentru pitzi din generatia lui) dar nici bine (pentru standarde mai elevate). Era simpatic, da’ copilaros. Oricum, avea cadere la gajici. Drept urmare, la el in casa era futniss club cam tot timpu’. Ne-a povestit odata ca le-a agatat pe 2 in discoteca, au venit acasa, au ….. dormit, ca erau obositi (yeah, right!), si a doua zi pleaca alea in tricou. Peste cateva zile le-a vazut iar prin scara, cre’ ca prin lift, si asa a aflat ca stau la etaju’ 8. Super tare.
Acu’, gagiu’ asta statea impreuna cu alti 2 intr-un apartament cu 3 camere. Se intelegeau de minune (nu), dupa cum e evident. Si asta, mai din motive financiare, mai din alte motive, decide sa-si caute alta gazda. Si gaseste un apartament, unde statea o gagica cu fiu’so, in varsta de vro 12 ani, daca-mi aduc io bine aminte. Deci nici ea nu era FOARTE batrana. Si a zis ca-i da o camera a lui, ca n-o intereseaza ce face acolo, ca-i ia putin, ca are nevoie de bani, ca nu-stiu-cum fac cu banii de utilitati, in fine, era convenabil pentru futbalistu’ nostru. Asa ca s-a mutat. Ghinion, blocu’ era chiar langa al meu, deci ne mai intalneam din cand in cand.
Relatia lui cu gazda a evoluat atat de bine incat a ajuns sa-i dea sub coada. In mod regulat. Partea cea mai funny a fost cand ala micu al lu’ tanti ii zice intr-o zi lu’ pretenu’ asta al meu: “Sa stii ca te-am vazut cum te uiti la mami! Crezi ca nu stiu ca vrei s-o futi?!” P’asta l-a pufnit rasu’ si s-a abtinut cu greu sa nu-i spuna lu’ prichindel cum sta treaba de fapt. Partea si mai funny a fost cand aia i-a marit chiria. Nu conteaza ca-i regla ciclul hormonal, ea mai avea nevoie si de bani, nu numa’ de … ahem… encounters. Asa ca futbalistu’ nostru a inceput doar sa o plateasca pe tanti, fara sa-i mai faca nimic. Dupa un timp iar s-a mutat. Apoi am cam rupt legatura...
Asta a avut la un moment dat o prietena chiar de la Alina din clasa. Evident, in timpu ala se dadea bine pe langa noi, ca nah, avea un spion gratuit pentru pretena lui. Venea cel putin o data pe saptamana pe la noi, ne intreba de vorba (cica), apoi ataca: “Ce-a mai facut G.?” Evident pentru tinerii din generatia lui, ei se intalneau mai mult pentru partide de sah si filozofie, decat ca sa se futa. Acu’, chestia e ca G., gagica in cauza, se dadea mironosita tare prin cercurile ei de prieteni. Dar n-a durat mult pana cand tipu s-a dat de gol ca gagica e versata. Versata, in sensul ca ”Bai Florine, cum o suge G.... sa moara mama dac’am vazut vreuna mai tare ca ea… si sa vezi cum o ia si-n cur…. Mama-mama!!”
La fel de evident e ca relatia lor a durat pana a reusit s-o prinda cu unu’n ea pat. A urmat la rand o pretena d’a aleia. Care a ramas cu el pana a aflat ca omu’ le ardea p’amandoua (doar nu credeai ca daca a renuntat la relatia cu fosta, nu se mai intalneau sa… ahem… joace sah?!). Acu’ are o pretena basarabeanca, ceva de genu’ asta. E aia urata cu spume, da’ omu o iubeste la nebunie. Sau cel putin asa sustine(a). La fel cum sustine(a) ca s-a lasat de meseria de playboy si s-a facut baiat de casa (ca barbat p-ala n-o sa-l pot considera prea curand).
Urmatoarea tura am stat la un cuplu de muisti. Babalaci senili. Ma rog, el mai era cum mai era, da’ ea era dusa rau cu trotineta. Prima oara vorbesc cu ea la telefon. Merg sa vad despre ce e vorba. Stabilim ca daca ii dau chiria la fiecare 3 luni (evident, in avans), mi-o lasa ceva mai ieftin. Ii dau primele 3 luni, plus o garantie din care sa-si plateasca cheltuielile pe care le facuse ultimu’ chirias – asta insemnand ca ultima luna in care o sa stau acolo, n-o sa platesc nimic in afara de chirie – am facut chiar si un act de mana in care am semnat amandoi (io si cu Gerontozilla). Trei luni mai tarziu vine si cand ii dau banii in avans pe urmatoarele 3 luni, imi zice c-a marit chiria cu de la ea putere. “Actu’? Cacat, te poti sterge cu el la cur”.
Aici am mai cunoscut si noi cativa vecini: un biker/taximetrist care m-a ajutat cu instalatia de la masina de spalat (atunci ne-am si cunoscut), un tinerel student la IEFS care cam perpelea tot ce-i pica in mana (cre’ ca o sa-i dedic un post separat), cateva curve care s-au perindat printr-un apartament de pe la etajele superioare (io nu le-am cunoscut, ci pretenu meu mai tinerel, ala de care vorbeam mai devreme, si care mi-a adus si mie la cunostinta noile lui … ahem… “realizari”), administratora – o femeie de nota 10, desi ii cam scartaia si ei trotineta cateodata, un geniu neinteles care ne dadea net – idiot mothafucka, plus babele senile de rigoare.
In acest maison am dat si cateva “petreceri” – hai sa ne intelegem: petrecere in acest post inseamna cativa oameni (maxim 8) care se strang in acelasi spatiu locuibil, fac de mancare, asculta muzica, se uita la filmulete pe youtube si se amuza copios – am facut chiar si un revelion, dar am si vopsit de 2 ori (nu io, nevasta) tamplaria si calorifere + tevi. Plus instalatia de apa pentru masina de spalat. Plus reparatii pe la baie (bateria de la chiuveta, furtun de dus, wc). Totul pe cheltuiala noastra. Nu e mult, dar ideea de ”Da’ v-am pus io sa le faceti?! Daca nu va placea cum e apartamentu, foarte bine ca v-ati schimbat voi astea; oricum cand plecati, o sa vi le luati cu voi!” mi s-a parut total deplasata, mai ales ca s-ar fi dorit ca tot noi sa platim si fondul de reparatii. Asta nu s-a mai intamplat.
Revenind la duduia cu pricina, era dusa rau cu trotineta. La propriu. Adica in momentul cand vorbeai cu ea, nu stiai niciodata cand o apuca – si atunci sa te tii bine!... Odata ni s-a intamplat sa ne intalnim cu ea in Kaufland, si a inceput cu gura mare ca de ce nu i-am platit lumina, ca ne da afara, cheama militia – comportament tipic de om intreg la cap. Si toate astea in mijlocul multimii – doar stii cum e buluc de lume prin hypermarketuri... Am incercat frumos sa-i explic ca poate n-au operat aia in calculator, ca platisem de fapt curentul, ca daca vrea sa ne dea afara poate sa ne spuna frumos, nu sa faca scandal; pana la urma s-a calmat, dar de inteles tot n-a inteles.
Si vizavi de celebra “Vi le luati cu voi cand plecati”, sotu’ lu tanti asta intreaga la cap (sub al carui papuc necrutator se afla), si el putin truli-luli, imi povestea odata ca a avut un chirias care si-a adus el toate cele (electrocasnice & shit). Si la un moment dat i-a zis ca pleaca. “Nici o problema” ii zice moshu. “Da’ pot sa mai las si io frigideru la dumneata cateva zile, pana reusesc sa gasesc o masina, sa-l iau?” il intreaba nenea ala. “Nici o problema”, ii zice mosu. “… si dupa cateva zile a venit nesimtitu’si si-a luat frigideru’!...” imi povestea mosu indignat. Indignat probabil de faptul ca respectivul a indraznit sa-si ia frigideru’ (care era al lui!) si nu i l-a lasat lu’ mosu.
O alta mostra de isterie am avut cand l-am chemat pe mos sa-si ia lucrurile lui din balcon, unde le pusese cand ne-am adus noi chestiile noastre (you know, un sifonier, un birou, frigider, alea alea). A venit mosu, a zis ok, si i le-am scos de pe balcon pe palier, ca sa nu mai intre cand o fi sa si le ia. A doua zi, cand toate alea erau pe palier si asteptau venirea mosului sa le ia, sa le duca la crematoriu unde stie el, apare Muma-Padurii, nevasta-sa. Cu o falca-n cer si una-n pamant, urland din toti bojogii pe scara ca de ce am indrazit sa-i scoatem alea din casa, ca cum ne permitem noi sa o dam afara din casa ei. Si nu, mosu ei n-a indraznit niciodata sa zica asa ceva, ca le ia d-acolo. Ce face, le muta de colo-colo? Cand o fi sa ne dea afar si sa se mute inapoi, iar le aduce? “Lucrurile mele stau pe balconu’ meu!”. A trebuit sa folosesc un metru patrat din balcon pentru rufe si alte alea, ca restu’ era ocupat cu rafturi, frigideru mosului, cele 2 paturi ale mosului, scaune rupte (tot de el sau de chiriasii precedenti, dar pe care nu se indura sa le arunce), si multe alte acareturi.
Cel putin am multumirea ca l-am vazut pe mosu cat de satisfacut era cand a vazut ca i-am facut instalatia pentru masina de spalat la bucatarie, i-am schimbat bateria la baie, i-am pus dus nou, i-am vopsit tamplaria, i-am varuit…. Atat imi pare rau, ca nu i-am vazut fata cand a realizat ca instalatia de apa e luata, bateria la fel, dusu, tot ce se putea lua si era al nostru, cu noi a mers…
Mai aveam o vecina, si aia cam pe felia altuia, care statea cu un etaj deasupra, dar in diagonala. Deci nu deasupra mea, ci deasupra vecinului (care intamplator, era si sef de scara sau de comitetu ala administrativ, dracu sa le ia). Oricum, tipu’ (pe la vro 30+ ani) era de nota 10. Nici macar odata nu ne-a batut la usa sa ne faca vreun repros – sincer, nici nu prea ar fi avut motive, dar asta e alta poveste.
Revenind la vecina cu pricina, intr-o zi cand vin de la serviciu (chiar de ziua ei), o vad pe Alina bosumflata, ca a venit ”isterica de la 4” si i-a facut scandal ca are muzica tare. Ziua’n amiaza mare, pe scara, cu toate babaciunile ascultand pe la usi. Voind sa pun in practica niste idei care mi-au parvenit si mie, i-am zis ca urmeaza o seara de nebunii, pregatindu-ma sa o intampin de dilia de la 4 (daca ar fi batut iar la usa) cu “toate panzele sus”. Probabil ne-a auzit ce puneam la cale, ca nu ne-a mai deranjat de atunci. Nici de raspuns la salut nu raspundea. Evident, nici n-am mai salutat-o.
Administratora, desi si ea avea niste issues, era o femeie tare de treaba. Tin minte ca de fiecare data ne lua apararea in relatia cu mosu: ba ca platim chirie prea mult si ca daca aude de ceva mai ieftin o sa ne zica, ba ca ne ajuta cu hartiile de ajutor pentru caldura, ba ca ne zice de una si de alta, si toate astea venind direct din partea ei, fara sa-i cerem noi nimic. Si nu cred ca o facea pentru cei 1-2-3-4 lei care-i ramaneau din plata intretinerii, ca ”o mica recunoastere a ceea ce faceti pentru noi”. Da’ avea si ea partea ei de aventuri; allegedly, a gasit-o intr-o zi pe o tanti in fata blocului, cu o fetita de mana, plangea alea-alea (you know, the drama), si aia i-a zis ca a fugit d’acas (sau a dat-o barba’su afara) si ea a luat fetita si n-au unde dormi, si administratora le-a luat la ea acas. Toate bune si frumoase, pana a aflat barba’su lu’ tanti aia unde e si a venit cu celelalte 2 fete ale lui sa-si ia fetita inapoi. Si au facut scandal pana a iesit fiu’so lu’ administratora la ei.
Acu’, treaba e in felu’ urmator: baiatu’ asta a jucat baschet. Mult. Drept urmare, avea cam 1,95. Nu pot spune ca era foarte solid, dar avand in vedere ca barba’su lu’ tanti aia avea cam 1,60, cred ca-ti imaginezi de partea cui era avantajul tactic. Evident, a dat ala din gura, da’ cu spatele. Peste cateva zile a mai urmat o repriza, de data asta cu militie cu tot. Fara sange, din pacate. Tanti aia a ramas acolo, pana la urma.
La etaju unu statea un pusti cu chirie, care era student la IEFS. Fotbalist wannabe (a ajuns instructor de ski, da’ asta e alta poveste :D), era foarte mult prin cantonamente si alte alea. Tipu’ nu pot spune ca arata rau (pentru pitzi din generatia lui) dar nici bine (pentru standarde mai elevate). Era simpatic, da’ copilaros. Oricum, avea cadere la gajici. Drept urmare, la el in casa era futniss club cam tot timpu’. Ne-a povestit odata ca le-a agatat pe 2 in discoteca, au venit acasa, au ….. dormit, ca erau obositi (yeah, right!), si a doua zi pleaca alea in tricou. Peste cateva zile le-a vazut iar prin scara, cre’ ca prin lift, si asa a aflat ca stau la etaju’ 8. Super tare.
Acu’, gagiu’ asta statea impreuna cu alti 2 intr-un apartament cu 3 camere. Se intelegeau de minune (nu), dupa cum e evident. Si asta, mai din motive financiare, mai din alte motive, decide sa-si caute alta gazda. Si gaseste un apartament, unde statea o gagica cu fiu’so, in varsta de vro 12 ani, daca-mi aduc io bine aminte. Deci nici ea nu era FOARTE batrana. Si a zis ca-i da o camera a lui, ca n-o intereseaza ce face acolo, ca-i ia putin, ca are nevoie de bani, ca nu-stiu-cum fac cu banii de utilitati, in fine, era convenabil pentru futbalistu’ nostru. Asa ca s-a mutat. Ghinion, blocu’ era chiar langa al meu, deci ne mai intalneam din cand in cand.
Relatia lui cu gazda a evoluat atat de bine incat a ajuns sa-i dea sub coada. In mod regulat. Partea cea mai funny a fost cand ala micu al lu’ tanti ii zice intr-o zi lu’ pretenu’ asta al meu: “Sa stii ca te-am vazut cum te uiti la mami! Crezi ca nu stiu ca vrei s-o futi?!” P’asta l-a pufnit rasu’ si s-a abtinut cu greu sa nu-i spuna lu’ prichindel cum sta treaba de fapt. Partea si mai funny a fost cand aia i-a marit chiria. Nu conteaza ca-i regla ciclul hormonal, ea mai avea nevoie si de bani, nu numa’ de … ahem… encounters. Asa ca futbalistu’ nostru a inceput doar sa o plateasca pe tanti, fara sa-i mai faca nimic. Dupa un timp iar s-a mutat. Apoi am cam rupt legatura...
Asta a avut la un moment dat o prietena chiar de la Alina din clasa. Evident, in timpu ala se dadea bine pe langa noi, ca nah, avea un spion gratuit pentru pretena lui. Venea cel putin o data pe saptamana pe la noi, ne intreba de vorba (cica), apoi ataca: “Ce-a mai facut G.?” Evident pentru tinerii din generatia lui, ei se intalneau mai mult pentru partide de sah si filozofie, decat ca sa se futa. Acu’, chestia e ca G., gagica in cauza, se dadea mironosita tare prin cercurile ei de prieteni. Dar n-a durat mult pana cand tipu s-a dat de gol ca gagica e versata. Versata, in sensul ca ”Bai Florine, cum o suge G.... sa moara mama dac’am vazut vreuna mai tare ca ea… si sa vezi cum o ia si-n cur…. Mama-mama!!”
La fel de evident e ca relatia lor a durat pana a reusit s-o prinda cu unu’n ea pat. A urmat la rand o pretena d’a aleia. Care a ramas cu el pana a aflat ca omu’ le ardea p’amandoua (doar nu credeai ca daca a renuntat la relatia cu fosta, nu se mai intalneau sa… ahem… joace sah?!). Acu’ are o pretena basarabeanca, ceva de genu’ asta. E aia urata cu spume, da’ omu o iubeste la nebunie. Sau cel putin asa sustine(a). La fel cum sustine(a) ca s-a lasat de meseria de playboy si s-a facut baiat de casa (ca barbat p-ala n-o sa-l pot considera prea curand).
luni, 2 februarie 2009
Body of lies
Bah nene, Ridley Scott asta nu e deloc baiet prost. Deloc. A reusit sa ma faca sa ma uit la un film cu DiCaprio. Si sa-mi si placa !!
Filmul e presarat de actiune rapida, exista o stare de tensiune pe tot parcursul lui, are si vreo 2 faze care m-au dat pe spate - a se citi “mi s-au parut de bun gust” (si anume contra-celula terorista si faza cu ridicarea aluia din desert), cascadorii frumoase, curatele. Atata tot ca Titanic-guy ala e cam supermen, le-o cam da la toti.
Si nenea ala care-l interpreteaza pe sefu’ spionajului iordanian mi s-a parut bestial ca interpretare. Plus ca, in lumina lucrurilor care mi le-a spus nou meu preten musulman despre ei si cultura lor, am reusit sa inteleg faze la care altfel m-as fi uitat ca bou’ (ca de exemplu, aia in care el ii intinde mana lu’ fatuca aia, si aia sta pe ganduri si apoi se abtine, si toate matracucile alea erau sarma pe balcoane – o sa revin cu amanunte pe tema asta).
Una peste alta, e un film care nu te lasa deloc cu un gust amar in gura, are multe chestii reale p-acolo, si mie unu’ chiar mi s-a parut interesant.
Nunta muta
In sfarsit, un film romanesc bun. Desi e drama, am ras cu lacrimi in primele 45 min. Bine, am ras si dupa, dar deja incepuse partea mai dramatica. Desi cam tras de par satul ala – de fapt, cuvantul potrivit este “imposibil” in situatia post-belica in care se afla Romania – e totusi plin de culoare si viata. Un mic univers in care se desfasoara drama-comedie.
Recomandat tuturor celor care vor sa vada o comedie spumoasa sau un film romanesc bun.
Iubire latina
Nu zic ca au facut mult bine romanasii nostri pe unde au ajuns, da’ totusi am un calduros mesaj pentru italieni: FUTU-VA’N GAT DE MACARONARI XENOFOBI SI ABJECTI!
Si pentru a mentine directia, o mica urare si pentru statul roman: IDEM CA MAI SUS (mai putin partea cu ”macaronari xenofobi si”). De ce? Pentru ca ofera tot felul de ajutoare italienilor care vin sa-si inceapa afaceri pe teritoriu romanesc (de bine ce e la ei, vin intr-o tara din ”lumea a 3-a”, da?).
Si da, stiu cazuri concrete.
Si pentru a mentine directia, o mica urare si pentru statul roman: IDEM CA MAI SUS (mai putin partea cu ”macaronari xenofobi si”). De ce? Pentru ca ofera tot felul de ajutoare italienilor care vin sa-si inceapa afaceri pe teritoriu romanesc (de bine ce e la ei, vin intr-o tara din ”lumea a 3-a”, da?).
Si da, stiu cazuri concrete.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)