luni, 31 august 2009

Prin Alpi în şlapi – o poveste în cifre

Vineri veni muierea pe la mine. Aşa că uikendu’ trebuia să găsesc ceva entertaining să facem, că altfel... Sâmbătă am scăpat ieftin: a fost un târg de chestii, un fel de talcioc la ei, aşa că mândra, mare amatoare de chilipiruri şi de cheltuieli în general (dar n-o blamez, până la urmă e femeie, nu...?) m-a luat pe sus d-o aripă şi aproape o zi întreagă m-a învârtit printre tarabe şi oameni. Ca o paranteză, încă o diferenţă între alte naţii şi români: ăştia, când se apropia sorocul să plece, o parte din chestiile care nu le vânduseră, le puneau în cutii pe care scria „Daruri” sau „Gratis” şi oricine era liber să ia după bunul plac.

duminică, 16 august 2009

Jurnal de bord II

Intrigat şi neîncrezător – deşi nici unul dintre ei nu mai era la vârsta la care să facă glume răsuflate – după 20 minute, sergentul Mifune zări vehiculul colegilor săi. Avea farurile aţintite asupra a ceea ce părea o deschizătură în zid. Gaura era suficient de mare încât să intre prin ea doi bărbaţi umăr la umăr. Comandantul se dădu jos din maşina lui, şi se îndreptă spre vehiculul colegilor săi. Înăuntru nu era nimeni.

La ceas de seara

window+of+the+soul

sâmbătă, 15 august 2009

Day and night



Ieri am zis să profit de faptul că îs singur şi am trepiedul cel nou – ah, cred că am uitat să mă laud: mi-am luat un nou trepied, de data asta unu’ serios – şi-am ieşit la două ture de poze. Una de zi, una de noapte. Partea nasoală e că pentru ieşirea nocturnă m-am cam certat cu muierea, care mă aştepta de zor să vorbim pe net, iar io stăteam şi număram timpii de expunere, de nebun cu trepiedu’ după mine. Partea mai nasoală e că, cică, aş fi stat un număr bun de ore, vreo 4 zice ea, dar când faci expuneri de câte 15 minute, time really flies...
Cam cu astea mă pot lăuda:












Apropo, dacă ştie careva cum pot adăuga taguri la poze pentru o mai uşoară editare, please, do share.

Din nou in Elvetia

Până în aeroport am dormit ca un maaaaare nesimţit (huh?! Eu?! MARE?!), aşa că habar n-am pe unde-am mers şi ce-am făcut. Ştiu doar că al meu „taximetrist” conducea ca o pulă. Beată.


Ajuns în aeroport, m-am repezit la o coadă imensă, nu pentru lapte sau ouă, ci pentru bilet, şi după vreo 45 min am reuşit să mi-l iau. M-am repezit afară să bag un pachet de tabac în mine – sănătate curată, nu alta – apoi, cu chiu, cu vai, am reuşit să trec şi de detectoarele de metale care prinseseră drag de mine, de mă puneau să trec într-una prin ele. Acum stau în faţa porţii şi mă minunez cum nişte fătuci – după vorbă, după port, par a fi de la şcoala catolică – stau cu cărţile de rugăciuni în faţă, bâţâie din picioare, murmură din buze frenetic, unele se mai ridică şi-n picioare şi recită, cu ochii-n tavan sau daţi pe spate, de zici că au momente intime cu Duhul Sfânt. Ete, iar s-a ridicat una. Scuze, două... Gizăs, ce (acu s-au aşezat :)) ) ţi-e şi cu fervoarea asta religioasă... Apropo, nu e prima oară când văd asta, dar e prima oară când o enunţ public: de ce toate muierile astea care respiră spiritualitate, sunt respingătoare cu spume?! Cred că Doamne-Doamne a considerat că nu mai trebe lor feminitate...
Iar, o chestie jenibilă s-a făptuit la casa de belete: era un grup de arabi, cu bagaje multe. Da’ multe, tată. Şi când au văzut cât au de plată pentru greutate suplimentară, au desfăcut oamenii geamantanele cât casa şi-au început să scoată de prin ele. Ce? Ce era în’nuntru: boarfe, pungi, punguliţe, chelcăşozuri, orice până să ajungă la greutatea maxim admisibilă. Ce-au făcut cu treburile scoase? Păi ce-ar face orice ţigan cu ele? A produs unu’, el ştie de unde, o plasă din aia cum folosesc ăştia de merg la piaţă, din aia de rafie împletită. Bine, nu de dimensiuni generoase, dar oricum, au plecat de acolo cu ţigănia aia în mână, pe post de bagaj de mână. No comment...
Acu’ mi-am pus căştile, şi caut niscaiva inspiraţie pentru o scriere în versurile lu’ nenii Manowar.
Şi jepaţii ăştia din aeroport n-au nici un hotspot moca. Adică au, dar nu merg momentan. Cred că nu s-au trezit adminii. Plm, ce iese când combini tehnica şi lenea...
t.

miercuri, 12 august 2009

Jurnal de bord I



Epilog
Din naveta ce se sprijinea pe cele trei picioare, au coborât încet şase oameni în costume de exploratori, împreună cu tot echipamentul lor, inclusiv două vehicule de transport. Era prima echipă umană care să pună piciorul pe acea lună a lui Jupiter. Sigur, mai fuseseră trimise sonde, care au prelevat mostre de atmosferă şi sol, dar ei erau primii care efectiv mergeau pe acele tărâmuri neprimitoare.

După ce rampa de coborâre se ridică la loc, cei şase oameni despachetară dintr-un recipient mare, echipament de transmisie către Bază, şi după ce instalară uriaşa antenă satelit pliabilă şi o conectară la sursa de putere a navei (sigur, puteau folosi bateria solară a vehiculelor, dar dacă tot erau lângă navă...), se aliniară în semicerc în faţa camerei speciale de filmat, cu vizoarele de protecţie contra luminii ridicate, încât să li se vadă trăsăturile feţei, şi unul dintre ei, cu trăsături mongoloide, făcu câţiva paşi în faţă. Sergentul Mifune, la cei 43 ani ai săi, nu prea mai avea unde să avanseze ca şi militar de carieră. De când se formase Directoratul Mondial Împotriva Războaielor, militarii nu-şi mai aveau rostul. Mulţi dintre ei se reorientaseră spre alte domenii. El alesese să intre în Programul Spaţial, iar acum i se dăduse comanda acestei echipe de explorare.
- Bună seara, Cape Kennedy. Takeshi Mifune şi echipa lui vă transmite salutări de pe primitoarea Ganymede. Recepţie, vă rog!
În căştile fiecăruia, conectate wireless la receptorul audio al staţiei de emisie-recepţie inter-planetară, se auzi vocea bine-dispusă a şefului de tură din Centrul de Control al Misiunilor Interplanetare de la Cape Kennedy:
- Salut, băieţi! Văd că aţi ajuns cu bine. Ceva probleme...?
- Nu, domnule McBain. Totul este ok. Cerem permisiunea de a începe explorarea împrejurimilor.
- Bine, băieţi, dacă altceva nu mai aveţi de comentat, nu-mi rămâne decât să vă urez distracţie plăcută. Şi nu uitaţi să ne aduceţi şi nouă suveniruri!
- Am înţeles, Baza. Mifune, terminat. (întorcându-se către restul echipei) Aţi auzit, da? Strângem şi mergem la plimbare!
După ce încărcară toate cele de trebuinţă în vehiculele amfibii, porniră la drum. Sperau să găsească un pasaj de trecere prin munţii care se profilau prin atmosfera ceţoasă la câţiva kilometri buni de ei. De partea cealaltă îi aştepta o zonă care, din imaginile luate de sonda trimisă acum 5-6 ani, părea că adăposteşte bogate zăcăminte de Nadkrath, necesar pentru noile tipuri de motoare pe care Comisia pentru Explorarea Spaţiului Interplanetar voia să le implementeze la toate navele care ar fi părăsit Pământul. Aşadar, rolul lor principal era să găsească un culoar de trecere printre bolovanii imenşi a utilajelor care-ar fi urmat să înceapă o exploatare minieră acolo, şi, bine-nţeles, să confirme că într-adevăr era vorba de Nadkrath.
După vreo 45 minute de mers prin ceaţă, proiectoarele celor două vehicule se opriră la câţiva metri de un uriaş bolovan. De fapt, era mai mult un zid compact, dintr-un element asemănător cu piatra. În căştile oamenilor se auzi ordinul sergentului Mifune:
- Domnule Dietmar, ce ziceţi, ne arătaţi şi nouă nişte artificii?
Uwe Dietmar, inginerul specialist în extracţii al echipei, sări sprinten din maşină, cu o încărcătură de C6 în mână şi, în timp ce maşinile se retrăgeau câţiva metri mai în spate, încărcătura explozivă era cu precizie fixată. După ce toate pregătirile fură gata, genistul veni în maşină, şi cu un zâmbet apăsă declanşatorul radio al încărcăturii explozive. Brusc, ambele maşini fură zguduite de unda de şoc provocată de cele aproape 1,5 kilograme de C6. Când se apropiară cu vehiculele suficient încât să vadă locul exploziei la lumina farurilor, rămaseră mai mult decât descumpăniţi. Nu se vedea nimic schimbat pe zidul care le bara calea; nici o zgârietură, nici o aşchie sărită, absolut nimic. În căşti se auzi iar vocea comandantului expediţiei, sergentul Mifune:
- Ne împărţim în două echipe, şi căutăm o cale de trecere de-a lungul zidului. Dacă e ceva, ştiţi să vă folosiţi radiourile.
Cele două maşini plecară în direcţii opuse de-a lungul impenetrabilului zid.
După cam 25 minute, în căşti răsună un alt apel:
- Ăăăăăăămmmmm..... domnule Mifune, cred că ar fi bine să veniţi până aici...
- Ce s-a întâmplat, doctore Letovici?
Doctorul Vladimir Letovici îşi obţinuse destul de târziu doctoratul în astrofizică, pentru că fusese implicat în diverse proiecte de cercetare şi nu prea avea timp de viaţa personală. Asta era a doua ieşire a sa în afara Pământului.
- Ăăăăăăă... domnule comandant, cred că ar fi bine să veniţi până aici, să vedeţi singur... pentru că... sincer, nu prea ştiu cum să vă spun...
- Bine. Unde sunteţi?
- Păi mergeţi de-a lungul zidului şi o să ne vedeţi...
- ... sper doar să merite!
- Oooooo, o să merite, credeţi-mă!


marți, 11 august 2009

Bă băieţi, mie mi s-a cam luat de voi...




Văd că în ultima vreme a crescut numărul „greilor” blogosferici care se plâng că „pifanii” le cer sfaturi sau schimb de linkuri. Drept urmare, ...

unii se apucă (mai mult decât până acum, adică) să le dea sfaturi şi să scrie reguli universal valabile, care într-un final, ar urma să aducă mult-visatul trafic şi mult-aşteptaţii bani „răcanilor”. Mai e câte unii care nu vrea, domne, nu vrea şi pace, să facă schimb de linkuri, că cică trebe să munceşti mult să ajungi unde-a ajuns respectivu’.
Ştiţi ceva? Mi s-a luat de voi. Mi s-a luat să văd cum toată lumea e expertă la a da sfaturi şi reguli universal valabile (yeah, right, universale... my ass). Mi s-a luat să văd câte un nene din ăsta, pus brusc în postura de formator de opinie, şi cu câte un cârd de admiraci după el, care să-i gâdile tandru orgoliul, încercând să-i convingă pe alţii cum să fie mai mari şi mai tari. Repet, mi s-a luat de voi. Nu ştiu cine v-a făcut pe voi „grei”. Da, dacă vorbim de referinţe temporale, jos pălăria, sunteţi vechi, pun pariu că ştiţi o grămadă de lucruri; dar de aici până a da sfaturi pifanilor, ca să ajungă ca voi... e cale cam lungă. De, aşa face omu’ când i se pare că are putere: i se urcă la cap şi brusc, dintr-un om obişnuit, ajunge un fel de mai-mic-sau-mai-mare Dumnezeu. Pur şi simplu mi se face scârbă când văd atitudini de genul „a comenta pe blogu meu e un privilegiu pentru tine!!!”. Mi s-a luat, deci, de fiţele şi aerele voastre. Am zis.
Dup-aia, mi s-a luat de toate „curvele” care şi-au tras blog şi, vezi Doamne, „interacţionează” cu cititorii. Ia fă tu frumuşel un test: intră pe un blog oarecare, dă clickuri şi dacă mergi pe firul linkurilor, de pe un site pe altul, pun pariu că în maxim 10 clickuri dai de vreo pizdi care-şi povesteşte aventurile erotice. Eu înţeleg că sex sells, dar, totuşi... Mi s-a luat să citesc cum face cutare când ejaculează, sau cu ce dotări se laudă, sau cum e să ţi-o tragi în tapiţeria albă de viţel a vreunui Rolls Royce. Pur şi simplu mi s-a luat. Mi se rupe şi de voi. Am zis.
Vreau şi eu să văd ce debitează un Regular Joe care-şi vede de treaba lui. Wtf, vorbim de bloguri, daaaa? BLOG, u know? Adică web log. LOG, adică jurnal. Adică personal. Găsisem la un moment dat ceva de genul ăsta, dar la scurt timp a luat-o niţel în bozii, scriind proză/poezie în stilul abstract/haiku. Deocamdată văd că şi-a revenit, dar tare mi-e că trece printr-o mică criză de personalitate şi asta e doar o chestie temporară. În rest, aproape tot ce văd, urmează modelul: „am mult trafic, lumea mă citeşte, mulţi sunt de acord cu mine, hai să-i sfătuiesc”.Mi s-a luat. Am zis..

Krkonoše Rally

























luni, 10 august 2009

Krkonoše Rally – fotoreportaj (21 poze)


Un copil se uită curios la un fotograf care caută cel mai bun unghi pentru a trage câteva cadre bune.
Multe maşini opreau pentru a împărţi spectatorilor calendare cu echipa sau pliante cu sponsorii.

Copilotul unui echipaj face cu mâna spectatorilor, în timpul defilării oficiale a concurenţilor, în seara dinaintea începerii raliului.

Există şi echipaje fotogenice: cel din fotografie, văzându-mă că le fac poze, au oprit maşina şi au zâmbit către obiectiv timp de câteva secunde, până le-am făcut semn că am destule cadre.

Un şofer opreşte în timpul defilării oficiale, pentru a vorbi cu un cunoscut din public.

Doi piloţi se întâlnesc la defilarea oficială a concurenţilor.

O femeie pe bicicletă se pregăteşte să traverseze strada în fugă, în timp ce o maşină ia curba pentru a defila printre mulţimea adunată să-i vadă pe competitori, cu o seară înaintea începerii cursei.

Un echipaj ia startul de pe podiumul oficial, sub obiectivele aparatelor de fotografiat.

Totul se desfăşoară sub privirea vigilentă a Poliţiei locale. Ofiţerul din imagine stă de vorbă cu colega lui, care nu se vede în poză.

Maşina oficială a organizatorilor anunţă începerea cursei.

Un pilot la volanul unui Mitsubishi Evolution VIII (cred), negociază un viraj.

Un arbitru montează la loc un stâlp dărâmat de un competitor.

Unul dintre arbitri, obosit de statul în picioare, îşi aduce un scaun.

Un şofer grăbit se pregăteşte să dărâme un stâlp.

Au fost şi cazuri în care unii şoferi n-au ştiut să ia curbele în concordanţă cu puterile maşinii, şi drept urmare s-au trezit perpendiculari pe axul drumului. Pilotul din imagine a trebuit să dea cu spatele pentru a ieşi din situaţie, pierzând astfel secunde preţioase.

Un competitor mai încet se pregăteşte să fie depăşit.

Un copil, plictisit de absenţa concurenţilor între etape, se joacă cu una din panglicile de delimitare, sub privirile celor mari.

Un fotograf îşi abandonează uneltele meseriei şi trage o fugă la maşină, pentru a lua un alt obiectiv.
După fiecare serie de cadre, fotografii fac un scurt review al pozelor.

Într-un scurt moment de respiro, fotografii desemnaţi să ia parte la cursă îşi schimbă poziţiile pentru a prinde acţiunea din mai multe unghiuri.

Un fotograf de la o instituţie media apasă declanşatorul chiar când unul dintre concurenţi iese din curbă exact în dreptul lui.
Diseară sau mâine voi reveni cu mai multe poze de la raliu.