luni, 22 noiembrie 2010

Despre net, aeroporturi, și alte alea

N-am să pot înțelege niciodată de ce pula mea nu există net gratuit în aeroporturi. Cel puțin, nu în toate. Culmea, în Anglia pulii mele, unde totu e scump ca dracu, în London City Airport, singuru pe care l-am testat deocamdată, există wifi gratuit, iar în Zurich-u tot al pulii mele, unde, vorba aia, vorbim de țara tuturor minunilor, the swiss dream, netu e cu bani. În Praga, pe Ruzyne, e net moca. Îs curios care e situația pe Heathrow.

vineri, 19 noiembrie 2010

Welcome to the fuckin England

Deci, Anglia, prima impresie. De căcat, adică. Mariottu pulii mele îmi cere să le plătesc în avans pe perioada rezervată, că așa are ei regulile. Ca să fie treaba și mai bună, cardu nu-mi merge. Ergo, stau în lobby și-aștept să vină musiu colegu, poate el e mai calm.

marți, 9 noiembrie 2010

De daemonis

Atunci când proprii tăi demoni te pun la încercare şi te tentează cu prezenţa lor, ce faci? Îi ignori, permiţându-le să se întoarcă şi să te pună din nou la încercare, cu mai mare forţă? Poate câştigi o dată, de două ori, dar până la urmă tot ei ies învingători.

Eu m-am hotărât să-i las să mă cuprindă. În loc să-mi devină duşmani, prefer să fraternizez cu ei. Chiar îmi doresc. E mai bine. Şi dacă ăsta e drumul spre pierzanie, ei bine, o să merg pe el până la capăt.

Pentru că am un scop nobil.

luni, 1 noiembrie 2010

Studiu de caz

Hai să facem împreună un mic exercițiu de imaginație, ok? Să zicem că ești un om din ăia care cred în oameni. Unul din ăia care deși și-a luat-o de multe ori peste bot, tot mai crede în semenii lui și în niște motive cât de cât logice pentru care ar decide să facă o faptă sau alta. Asta, în ciuda surprizelor extrem de neplăcute, venite din partea unor oameni pe care i-a considerat apropiați, care, la un moment dat, au făcut niște gesturi mai mult decât urâte. Fără nici un folos, să zicem – cel puțin, fără unul pe care să-l poți înțelege. Oameni cu care sperai, în ciuda interacțiunilor mai mult sau mai puțin plăcute din trecut, să ai o perspectivă dacă nu frumoasă, măcar acceptabilă. Decentă.

miercuri, 27 octombrie 2010

Mi s-a luat de proști!

Bă, parcă oriunde-aș merge și orice-aș face, numai de proști dau. Mă simt ca și cum aș fi blestemat să trăiesc numai între retarzi, idioți și în general, tâmpiți. Mi s-a luat să dau la tot pasul peste genii care nu numai că habar n-au în ce se bagă și cred că le știu pe toate, dar nici măcar nu-s dispuși să accepte o altă părere. De gândit singuri nici nu poate fi vorba...
Deci, în afară de funie, mai are cineva vreo soluție pentru problema mea?

marți, 26 octombrie 2010

Despre România, cu drag

România. Ţara în care dacă eşti implicat într-un proces juridic şi nu ai ce trebuie ca să câştigi (a se înţelege relaţii sau „dovezi” pentru buzunarele atotîncăpătoare ale judecătorului responsabil de caz), te gândeşti la ce artificii poţi recurge pentru a se face dreptate, oricare ar fi aia. Una neinteresată şi necumpărată, adică.

luni, 25 octombrie 2010

Cum se schimbă un paşaport în afara ţării. Românesc.

De câteva zile mă conversez cu consulul român, în vederea schimbării paşaportului. Săracu’-mi expiră pe 12 decembrie, iar io trebuia să-l am valabil cel puţin încă juma de an pentru o viză de Algeria care se pare că s-a anulat. În fine, asta cu anulatu’ am aflat-o abia azi. Până azi trebuia să-mi schimb paşaportu’.
Bun. Prima oară când vorbesc la consulat, mi se spune că maşina de printat paşapoarte s-a futut şi trebe doftoricită. Asta se întâmpla săptămâna trecută. Cât durează s-o reparaţi? Păi io cred că mâine e gata, mi-a zis domnu’ consul. Nu l-am crezut.

Disclaimer

N-am mai scris de mult, ştiu. Dar am avut motive întemeiate. O persoană foarte dragă mie – şi culmea, şi mai dragă de când s-a întâmplat – nu mai e printre noi. A plecat din iadul ăsta numit viaţă. Pentru prima oară în ultimii 40 ani, şi-a permis să se relaxeze.

S-au întâmplat multe. Se vor întâmpla şi mai multe. Iar eu vă voi povesti poveşti nemuritoare despre sistemele din această minunată ţară, în care e posibil să mă întorc în curând.

joi, 16 septembrie 2010

Genesis / Sniezka aftermath

Povestea din ziua precedentă s-a lăsat cu crampe musculare, aşa că duminică n-am mai fost bun de mare lucru. Ce să facem, atunci? Hai să mergem la nişte cascade.

Înarmaţi cu GPS-ul lui Sorin, ne-am ales trei destinaţii, aproape una de alta şi toate de casă. Bine, n-am ajuns decât la una, şi a ieşit cam aşa ceva:

marți, 14 septembrie 2010

Sniezka reloaded

Opresc motorul şi sting luminile. Scot cheile şi deschid în spate. Aşez rucsacul pe jos şi schimb adidaşii de condus pe bocancii de munte. E al dracu de frig, cred că-s undeva la 5 grade. Maxim. Cerul e senin şi plin de stele.

Încălţat de scandal, scot frontala din rucsac şi-o aşez în poziţie funcţională. Încui maşina, iau rucsacul în spate şi încep. Sunetul bocancilor pe asfalt, în toată liniştea aia, e oarecum ciudat, obişnuit fiind ca de fiecare dată să văd puhoaie de lume... Mă uit la ceas dârdâind. N-are nimic, mă încălzesc eu mai încolo.

E 5 jumate. Am început.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Preludiu

Vineri, orele 12. Weekend-ul se apropia cu paşi repezi. Pentru că ideea încă unui sfârşit de săptămână petrecut pe lângă bârlog nu mi se părea deloc erotică, decid să ies la munte, la pozat. Mai ales că aveam câteva idei. Aşa că vorbesc cu Sorin. "Vii?" "Hai că vin."
Ideea era să fim dimineaţa sus, pe vârf, să prindem ceaţă and shit. Deci plecarea d-acas devreme. Adică 4-5. Bun. Ce face un om normal în astfel de condiţii? Păi, având în vedere că e după o săptămână de muncă – mă rog, noţiunea e relativă – ar dormi ca un porc. Ce face yours truly? Pufăie la un trabuc, scrie texte de blog şi aşteaptă să se găteze varza cu ciolan la care-a visat de câteva zile bune.
Cel mai probabil, după ce-o să iau un mic-dejun extrem de matinal (sau o cină extrem de târzie, depinde de perspectivă), o să pun frumuşel mâna să bag în rucsac tot ce e nevoie şi la ora menţionată o s-o tai în sus.
Să ne citim sănătoşi.

miercuri, 1 septembrie 2010

În curu' gol

Când ziceam odată că toate mi se întâmplă numai mie, aveam dreptate... Azi, la primele ore ale dimineţii, eram la un client. Nu aveam prea mare lucru de făcut, m-am dus mai mult ca băgător de seamă, ca să schimb peisaju’ biroului. Şi la vreo 15 minute după ce ajung acolo, când mă aplec să mut un cablu, what do you know...

joi, 26 august 2010

Sânge şi istorie - viking battle reenactment

Când am văzut afişul, am decis unilateral şi fără echivoc că trebuie să mergem. Aşa că sâmbătă dimineaţa, făcut repede cafeaua, băut bagajele – uhm, adică invers... – şi purces la drum. Micul dejun luat într-un motorest pe la 11, în rest mers cam fără pauze.

Tocmai când ne apropiam de locul „vărsării de sânge”, am avut ocazia să vedem sânge vărsat. Sânge real, vărsat real. Un idiot oligofren, retardat şi chior (spun „chior” pentru că n-a văzut „cedează trecerea” – nici indicatorul, nici desenul de pe şosea) s-a pus în faţa unui motociclist. Când am ajuns noi la locul cu pricina, erau doar vreo 3 maşini oprite, în afară de-a împricinatului. M-am băgat şi io în seamă p-acolo, dar nu era cazul de griji, în afară de câteva zgârieturi, nu părea să aibă mare lucru. Deşi, pe dinăuntru, cine ştie...

luni, 23 august 2010

Viena. Adică nu, Austria.

E luni şi n-am chef să aberez cum fac de obicei. Aşa că n-o să spun despre Viena decât atât:

Româna e a patra limbă vorbită (după germană, limbile asiatice şi engleză). Turnul Stephansdom-ului e un jaf la drumul mare – te pune să plăteşti 3 euro jumate ca să urci o juma de oră pe scările alea întortocheate şi când ajungi sus, rupt de oboseală şi sete, să cumperi la suprapreţ toate cele. Şi nici măcar nu e deschis până sus. Iar ce vezi de-acolo nu merită nici pe departe 3 euro jumate de căciulă.

Ah, da, şi mare grijă pe unde vă lăsaţi maşina. A mea a stat într-o zonă unde în weekend nu era interzisă parcarea, şi totuşi m-am trezit cu o hârtiuţă de 21 euro în parbriz. Să vedem dacă ştiu unde să mă găsească… Mai amuzant ar fi fost să ne ridice maşina cât timp noi dormeam înăuntru.

În schimb, Austria e mişto. Mişto rău, nu aşa. Unele din cele ce urmează sunt creaţia nevestii. Ghici ciupercă care.

joi, 19 august 2010

Liliput

Pentru că abiam am terminat de editat pozele din Viena, iar textul aferent încă aşteaptă după inspiraţia necesară, azi vă arăt parcul de miniaturi din Kowary. Toate sunt făcute la scară şi respectă toate particularităţile originalului.

Impresionant, cât de multe detalii pot fi în nişte machete...

luni, 16 august 2010

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia V

Încă o noapte pe drum. Un singur amănunt chiar trebuie să-l spun: pentru amatorii de senzaţii tari, sau pentru cei care preferă un drum mult mai plin de adrenalină şi peisaje decât Transfăgărăşanul sau Transalpina, dacă ajungeţi vreodată prin partea asta a Turciei, încercaţi să mergeţi cu maşina de la Fethiye la Denizli. Credeţi-mă, chiar merită, mai ales dacă aveţi un Evo sau un Impreza. Sau ceva similar. Curbele alea chiar cer senzaţii tari, mai tari decât poate să ofere o berlină normală sau o maşină concepută pentru confort pe drumuri asfaltate. Nemţeşti.

vineri, 13 august 2010

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia IV

Având în vedere că în weekend mă duc să-mi arate nevasta Viena, hai să vă zic d-acu ce mai e nou pe la turci. Deci:

În Fethiye trebuia să fie o super-plajă cu o super-apă super-limpede – gen Bora-Bora. Având în vedere că turcii ştiu să facă turism, nu-mi făceam griji prea mari în legătură cu orientarea. Aşa că am plecat la drum cu speraţele ridicate.

Încă o noapte în maşină. Încă o dimineaţă în care următorul lucru după deschiderea ochilor e pornirea motorului şi asumarea unei poziţii confortabile de condus.

miercuri, 11 august 2010

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia III

După plecarea din Zeytinbagi, pentru că se făcuse relativ târziu, iar noi nu prea mâncasem mare lucru în ziua respectivă, ne oprim la primul restaurant de pe şoseaua expres care era semnalizat cum trebuie. Ne aşezăm pe terasă şi mă delectez cu cea mai bună kavurma pe care-am mâncat-o la turci. Plus ceva desert care nu ştiu cum se numeşte – nu era baklava, ci un fel de gogoşele înnecate într-un sirop făcut cu miere, desert care-am auzit ulterior că există cam prin toată lumea arabo-musulmană.

luni, 9 august 2010

Nunta mută

În uichend fusăi la nunta unui coleg. Ceh, de meserie. Acelaşi care-mi povestea acu’ o vreme, după ce m-a întrebat cum merge cu cerutu’ de nevastă and shit, că după ce i-a dat inelul şi ea a zis da, au plâns amândoi. Am încercat atunci să nu râd, dar cred că n-am încercat suficient de puternic.

En fin. Sâmbătă. Îmi zice că să merg de dimineaţă, la ea acasă, să facem obiceiurile. Io, extrem de încântat de ideea de-a vedea cum se desfăşoară o nuntă la ei, am zis da. Deci, prezentat la 8:40 la locul de întâlnire. Aşteptat după toată lumea, apoi mers la mireasă acas’.

joi, 5 august 2010

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia II

Deci, trecurăm de Malko Tarnovo, şi reuşirăm să ajungem la turci. Adică la punctul de trecere a frontierei. Acolo, altă distracţie. Să luăm viza. Mă aşez la un ghişeu unde era coadă. Turcul care stătea la coadă îşi spunea povestea vieţii. Aşa că mă reped la alt birou de unde tocmai plecase un grup. Mă gândeam cu groază că poate şi ăştia vor să vadă ce AK-uri am în portbagaj şi ar fi trebuit să le zic celebra poveste cu „puţintică răbdare, stimabili mustăcioşi”. N-a fost cazul de portbagaj, dar a trebuit să mă plimb pe la vreo 3 ghişee şi să încerc să le explic de ce n-am o destinaţie specifică, în afară de Turcia. În fine, după ultimul stop la duty-free pentru proviziile strategice de ţigări, intrăm efectiv în Turcia.

miercuri, 4 august 2010

4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia I

După multă nebuneală, a venit şi momentul apocaliptic: plecarea. Marea aventură în Orientul Apropiat urma să înceapă la o oră matinală a noii dimineţi, nicidecum aşa cum era plănuit, de cu seara precedentă. Aşa că uite-ne pe noi, făcând ultimul drum cu bagajele la maşină, şi direcţia Vamă. Reuşisem să iau un Garmin nou, un 205W, model de bază, care n-avea în momentul achiziţionării decât harta României, urmând ca ulterior să-i pun eu hărţile necesare pentru Turcia, respectiv pe unde vom mai fi ajuns. Din cauză că a trebuit să aştept până au venit hărţile, plecarea a fost întârziată cu un motiv bine întemeiat: am plecat cu imaginea Europei pe calculator. De bine, de rău, în România, Garminul e ok. Adică deşi m-a trecut prin centrul Bucureştiului (lucru bun, dealtfel, fiind cam 3 jumate dimineaţa), m-a scos bine unde trebuia. Adică în Vamă. Asta se întâmpla pe la ora 10 dimineaţa. Acolo, un potop de distracţii (la propriu): venea ploaia – de fapt, ne-a prins, a trebuit să ne întoarcem în Mangalia să schimbăm leii în euro şi să facem plinul (toate astea pe o ploaie torenţială) şi într-un final, am reuşit să ajungem la ghereta cu Bulgaria.

luni, 2 august 2010

Olivier, canadianul

Înainte de-a începe saga turcească, voiam să vă zic despre Olivier, până nu uit. Deşi întâlnirea cu el, absolut întâmplătoare, a avut o oarecare rezonanţă asupra mea...
Olivier e canadian de origine. De asemenea, judecând după aspect şi sacul de dormit pe care-l avea cu el, pare şi homeless. Sau foarte aproape de aşa ceva.

duminică, 1 august 2010

Z'back

Mda, deci m-am întors. Înainte de-a începe povestea cu cum fu pe la turci, mai am de zis vreo două despre un personaj interesant întâlnit în Gent.
Cât despre experienţa turcă, nu pot zice decât c-a fost mişto. Foarte. Atâta doar că n-am editat nici o poză. Şi-s multe rău...
Stay tuned.

joi, 24 iunie 2010

Un nou sfârşit, un nou început...



Ultima seară. Mâine am întins-o. Corecţie: mâine plec. Părerea mea despre ţara asta s-a schimbat puţin datorită oamenilor – aceiaşi oameni care m-au făcut să am o iniţială părere proastă. Per ansamblu, tot nu mi-ar plăcea să stau aici, dar trebuie să recunosc că am trăit o experienţă interesantă. Am cunoscut oameni interesanţi, unii mi-au plăcut mai mult decât alţii, pe unii din ei mi-ar plăcea să-i revăd pe viitor, poate în condiţii mai favorabile, am văzut locuri frumoase, am avut ocazia să descopăr lucruri noi despre mine, mi-am stabilit nişte ţinte de viitor. Un lucru foarte important pe care l-am descoperit aici e că dacă nu-ţi înfrunţi demonii şi temerile, n-o să scapi niciodată de ei. Toate astea n-ar fi fost posibile dacă nu trăiam toată povestea asta. O să revin asupra temei.


Să începe vacanţili

Cum poţi să te superi pe băieţii ăştia, mă? Când ei îs atât de cuminţi încât mă lasă să mă uit la Californication în timpul serviciului şi-s atât de buni încât m-au plătit să fiu în vacaţă o lună şi ceva? Bine, nu e vina lor că-s retarzi şi nu-s în stare să-şi aibă grijă de rahatul propriu, de-a trebuit să plătească bani grei pentru noi, să venim să le reparăm greşelile...

Şi io care mă plângeam că am o viaţă nasoală...

Gent in HDR II

miercuri, 23 iunie 2010

Necenzurat

Ieri, aflu că un coleg pleacă în Venezuela pentru cel puţin juma de an. Sau a plecat deja. Iar io stau în fututa asta de Europă rasistă şi xenofobă... Elveţia se pare că nu mai are de lucru, Belgia nici atât, poate Rwanda sau Algeria, dac-ar fi, dar e destul de improbabil. Şi ăsta, care abia se-ntorsese din Tunisia, acu’ se duce în America de Sud...

Să nu-ţi bagi pula?! Mă duc sa bag o ţâgare...

Gent in HDR III

marți, 22 iunie 2010

Gent in HDR I

Deci, pe foarte scurt despre Gent. E un orăşel drăguţ, cu oameni prietenoşi. Bine, majoritatea sunt studenţi sau prin apropiere, Gent fiind cel mai mare centru universitar belgian la ora actuală (de câţiva ani „l-a făcut” pe Leuven).

miercuri, 16 iunie 2010

Untitled

Cât de uşor e să dai o formă tangibilă şi deci, uşor transmisibilă lucrurilor pe care le gândeşti şi simţi? Mai ales când acele lucruri sunt extrem de auto-centrate? Mie mi se pare greu...
Văd – încă o dată – că viaţa sau vreun destin extrem de ironic are grijă ca atunci când te înneci, să-ţi îndese în gură şi nişte rahat. Aşa, pentru un plus de distracţie. Pentru că se poate.

duminică, 13 iunie 2010

Bruges

Sâmbătă m-am trezit cu curu'n sus. Şi la propriu, şi la figurat. Mă trezisem din frumuseţea mea de vis erotic în cel mai nepotrivit moment: exact când eram gata să încep acţiunea. Micul dejun, destul de mic, l-am luat în timp ce verificam vremea şi mersul trenurilor. Într-un final, pe la 11:25 am reuşit să mă urnesc către gară. Planul era ca de la două fără, când aş fi ajuns în Brugge, să văd ce e de văzut, apoi să aştept liniştit seara, să prind un apus frumos.

joi, 10 iunie 2010

Mulţămesc, bine...

Mă simt aiurea. Am făcut zilele astea nişte greşeli de copil mic. Sau de începător. Sau de om obosit care are nevoie de un concediu. Ideea e c-am greşit.

Mă deprimă vremea asta britanică. Când ţi-e lumea mai dragă şi vrei să ieşi din casă, te uiţi pe geam şi vezi că plouă. Şi atunci îţi bagi ce-ai mai de preţ în ea de viaţă, şi începi să te uiţi la Californication. Faptul că râd (chiar dacă de unul singur), mă face să mai ignor toate rahaturile astea.

marți, 1 iunie 2010

Drop the A-bomb on Tel-Aviv

Azi îs trigger-happy. Mai bine că n-am acces la armurerie. În schimb, un fel de verişoară de-a mea cică are un pretenar evreu, care stă în ţară de ceva timp şi vorbeşte româna destul de bine (afirmaţie netestată încă). Pe care, din totală nefericire, nu l-am întâlnit încă. Dar abia aştept. Bine, s-ar putea să fie OM, şi atunci m-aş bucura mai mult decât să-l iau la ulă pentru ce fac meseriaşii lui, dar oricum, aştept cu mare interes să-l cunosc.

De ce, o să mă întrebaţi. Eh, uite d’asta.

luni, 31 mai 2010

Cine are noroc, are, şai la lai lai lalaaaaai...

Azi vorbim despre cât de norocoşi îs unii. Şi cât îs alţii de nu. Şi legăm povestea de un maus nenorocit.

Ei bine, în munca mea, un maus e vital. Adică îmi pot face treaba şi fără el, dar e muuult mai comod cu, decât fără. Exact, am ajuns şi io la vârsta aia la care încep să mă gândesc cum să fac să-mi fie totul cât mai cosy, aşa. Cred că toţi – generaţia haicinci nu se pune – ne-am bucurat când am trecut de la mauşii cu bilă la ăia optici. Io-s unu’ dintre ei.

vineri, 28 mai 2010

Despre alţi oameni inteligenţi

Ieri avui zi de shopinguit. Şi io, şi colegu’. Nu cred că am menţionat înainte, dar omu’ are gânduri de mutat în Belgia. Singur, fără famelie, că „după 20 ani de căsnicie, nu prea mai vrei să mai stai aşa de mult în prezenţa fameliei...” şi oricum, „womans is trouble, children is headache”, aşa că mai bine fără ei. Cu toate astea, s-a dat peste cap să o treacă pe fie'sa de un examen de matematică de anul I de facultate – a apelat la colegi şi cunoştinţe şi, vezi Doamne, „aia e matematică de doctorat, nu de facultate”. Normal, că fie-sa nu putea să treacă singură, că doar era în Franţa, într-un turneu cu trupa ei de suflători. Ah, nu v-am zis? E flautistă :))

miercuri, 26 mai 2010

Brussel V

Azi discutăm iar despre Bruxelles. Adică eu încerc să vă spulber miturile legate de capitala europeană and shit. Să începem dar cu începutul.

În Bruxelles se construieşte şi renovează destul de mult. Ergo, şantiere şi garduri de protecţie în foarte multe locuri. Ştii ce frustrant e să vezi o minunăţie de turn neo-gotic cu schele pe el? Te apucă aşa, un fel de nervi...

marți, 25 mai 2010

Brussel IV

În uichend fusăi în Bruxel. Mă, capitala asta europeană a ulii, e un fel de mahala mai multinaţională, aşa. Adică vezi toate naţiile, religiile, gusturile şi păturile sociale. Şi nu pot spune că dau prea bine împreună. Şi mai e şi plin de turişti care freacă statui, să aibă noroc, şi stau cu aparatele la ochi. U know, japanese style. Personal, am fost dezamăgit şi de faptul că micii pişăcioşi sunt puşi în nişte poziţii d-ampulea, de nu poţi să tragi şi tu o poză decât ca toţi cocalarii, în faţa gardului de protecţie.

sâmbătă, 22 mai 2010

Brussel III

Azi avem sfaturi practice: cum să te faci de CĂCAT. Big style. Hai, înainte de toate, să evaluăm premisele. Deci, se ia pub-ul cu pricina.
Şi trebuie menţionat un amănunt destul de relevant: musiu colegu' cu pricina s-a împrietenit destul de repede şi destul de nejustificat cu 2 “bucăţi”. Personal, nu mă încântă babeturile, aşa că i le-am lăsat lui. Normal, ca orice piţi bătrână care caută cărniţă tânără (deci, dacă vă zic că colegu' are undeva la 45-47 ani, şi e considerat „cărniţă tânără”, vă cam daţi seama despre experienţa „bucăţilor” - personal, aş estima undeva la 60-70, dar se poate să mă înşel, cosmetica asta face minuni...), când au auzit de chitara lu' musiu, au dat ochii pe spate şi-au stabilit ca vineri seara la ora 7 să facem un concert unplugged.

vineri, 21 mai 2010

Brussel II

Sau ce se întâmplă cu doi nevorbitori de flamandă într-un bar flamand.

Povestea e cam aşa: marţi ieşii cu colegu’ la o bere. Bine, recunosc, „o bere”, că de fapt au fost vreo 3 la mine şi 4 la el. Dar să le luăm pe rând. El, nefiind aici prima oară, cam are habar de pub-urile ăstora. Şi am avut şi norocul să fim destul de aproape de vreo 4-5, aşa că opţiunile ne erau destul de variate. Şi intrăm.

marți, 18 mai 2010

Brussel I

Debut de serie nouă. Deocamdată nu mă hazardez să zic despre Brussel nimic, nici de bine, nici de rău, dar pot spune că-s dezamăgit de calitatea drumurilor belgiene. Şi a ălora nemţeşti, as a matter of fact. Adică autostrada ulii, A3 pe numele ei de fată mare (mare ca şi blocajele unde-am pierdut o grămadă de timp) era un fel de DN1 vineri după-amiaza sau duminică seara. Mare minune că nu mi s-a utut ambreiajul, la cât l-am fâţâit... în rest multe denivelări, gropi de la cameoane şi mulţi nervi. Dacă puteţi, evitaţi A3.

sâmbătă, 15 mai 2010

Futil II

Mda, deci m-am grăbit cu concluziile. Rău. Adică ce bine m-am simţit când l-am văzut că era hotărât să încheie povestea asta, tot cu atâta poftă am râs vineri, când musiu mi-a zis că i-a dat un ultimatum. Acu', ziceţi şi voi cât de stupid sună asta: 

“Auzi, io m-am săturat. Mi s-a luat, de 10 ani te iubesc şi aştept să-mi dai şi tu un semn, iar tu vorbeşti limba peştilor. Pe bune, mi-a ajuns, de acum îmi iau viaţa în propriile mâini, şi dacă Allah, slăvit fie-I numele, vrea ca eu să fiu fericit, atunci o să fiu. Dacă tot sunt în Europa, o să urmez sfatul mamei şi-o să călătoresc cât mai mult, pentru că dacă n-o fac acum, cât sunt tânăr şi singur, mai târziu n-o să pot. Cât despre noi doi, eu nu mai sunt dispus să mai investesc d'ampulea sentimente şi timp în relaţia asta unilaterală. Asta ca să nu mai punem la socoteală că mă simt folosit... dar dacă totuşi te răzgîndeşti, ai timp până vin io înapoi în Kuweit, şi-mi zici atunci...”

El zice că 90% a terminat, iar restul sunt pentru cei 10 ani irosiţi. Da'... între noi fie vorba... pot io să-l mai cred...? Mai ales c-a recunoscut că dacă ea ar recunoaşte c-a fost oarbă şi ar accepta să aibă o relaţie cu el, ar sări şi-ar cere-o de nevastă...
… pussy....!

joi, 13 mai 2010

Futil

De câteva zile încoace, am un sentiment ciudat. E greu de explicat, e ceva între furnicăturile care le simţi când urmează să faci ceva important şi ai emoţii, senzaţia de cădere în gol, care nu se mai termină, şi încă ceva, nedefinit.

Ce faci atunci când afli că s-a întâmplat ceva ce sperai să nu se întâmple niciodată, şi-ai făcut tot posibilul s-o împiedici? Trecutul nu-l mai poţi schimba, iar regretele nu-ţi ajută la nimic. Te orientezi spre viitor? Cum reuşeşti să faci asta, când nu poţi înţelege trecutul, iar „de ce?!” nu-ţi dă pace...?

miercuri, 12 mai 2010

O nouă provocare

Nici n-am apucat bine să termin cu Africa, că mă trimit ăştia să-l ţin de puţă pe Manneken Pis. Aşa că, dacă e vrunu prin zonă, şi are chef să bem o bere şi să ne pişăm pe clădirea parlamentului european, ştie cum trebe procedat.

Eu o să cam stau acolo, aşa că nu vă înghesuiţi...



luni, 10 mai 2010

Abyssinia - actul XI


.....................................................................


Despre ultima zi petrecută în cornul Africii nu prea sunt multe de zis. Un singur lucru merită menţionat şi chiar scos în evidenţă. Joi seara, când plecam pentru ultima oară de la sediul clientului, în drum spre guest-house, am luat Addis-ul la pas. Nu c-ar fi fost cine ştie ce oraş, dar voiam să-i simt pulsul. Şi i l-am simţit. Nu de alta, dar în drum spre arterele principale, am mers pe străduţe mai mult sau mai puţin dosite, şi n-am avut nici o jenă. E drept că băştinaşii se uitau cu curiozitate la mine, iar câţiva chiar au zâmbit. N-am simţit Etiopia periculoasă nici măcar o clipă. Dar na, acum, nu toată lumea are aproape 100 kile... Hai c-am deviat. Voiam să vă zic ce-am văzut în drum spre hotel. Ambasada.

marți, 27 aprilie 2010

Abyssinia - actul X


.....................................................................


Trei săptămâni. Atât a trecut de la ultima postare. De azi voi încerca să scriu iar. Şi începem cu penultima postare despre Etiopia, şi ultima cu poze. Următoarea va fi doar cu text, probabil, pentru că pozele astea-s trase pe drumul de întoarcere către „civilizaţie”. Şi acum, când le revăd, mi-aduc aminte ce greu era gândul plecării...

marți, 6 aprilie 2010

duminică, 4 aprilie 2010

Abyssinia - actul VIII

Partea VII
.....................................................................


Mulţi proşti pe lumea asta...

...dar numai unul e tatăl lor. Io, adică. Bine, îs alții mult mai proști decât mine, dar mă doare mai mult prostia mea decât a lor. Să mă explic.
De vreo lună și jumate, aproape două, aveam niște probleme cu compuțărul de la muncă. Niște bube mulțumită cărora pentru anumite părți din proiectele pe care le făceam în deplasare, trebuia să lucrez pe alte compuțăre. Ca un om civilizat, am încercat să văd care e buba și s-o remediez personal. N-a ținut, așa c-am completat un formular standard, și l-am trimis la HelpDesk. În acel formular descriam exact care e problema. În engleză. Formularul a ajuns la cehi, evident. La biroul de HelpDesk central. Care l-au trimis la biroul HelpDesk local, la centrul de care aparțin eu. Care l-au trimis înapoi la biroul central. Care-au pasat înapoi. Și uite-așa, timp de vreo 3 săptămâni, ping-pongul cu problema mea a continuat cu câte o pasă pe zi. Apoi am plecat în Africa și n-am mai văzut ce s-a întâmplat. Cert e că am ajuns înapoi, fără să-mi pot folosi calculatorul așa cum trebuia.

joi, 1 aprilie 2010

Abyssinia - actul VII

.....................................................................

Deci am ajuns la 5. A 5-a zi în ţara asta. Şi prima sâmbătă. Sărbătorită prin muncă, cum altfel? De la 8 la 8. Mâine mă aşteaptă ceva cu adevărat interesant: program de voie de la 5 la cât-o-vrea-Domnu’.

Aşaaaaa. Azi n-am făcut absolut nimic în afară de muncă. Şi nu-mi surâde ideea de-a fi petrecut aici o zi în care să nu fac nimic pentru mine.

Nu mai am inspiraţie.

Ba da. Am uitat. De dimineaţă, când m-am întâlnit cu indienii la micul dejun, mă întreabă unul dacă am apă caldă. Normal că am belit ochii mari. Cică ar fi un boiler sau ceva instalaţie de încălzit apa, dar care nu era pornită aseară, când m-am lăiat cu apă rece. Aşa că după o sâmbătă muncitorească, petrecută mai mult tolănit prin praf, am venit acas’ cu o poftă nebună să mă lai. Şi guess what?

marți, 30 martie 2010

Abyssinia - actul VI

.....................................................................

Azi a trebuit să ne mutăm din Dila în Hagere Mariam, la vreo 100km mai în sud. Aşa că de dimineaţă am predat... ahem... „camerele” şi am plecat la muncă cu tot calabalâcul după noi. Despre cei trei purceluşi v-am povestit deja; mai sunt doi nativi şi yours truly. Ei bine, Goro şi cu mine am plecat miercuri din Addis Ababa cu o maşinuţă închiriată. Cu şofer cu tot. Ghici ce maşină e. N-o să nimereşti niciodată să spui „Toyota Hiace din ’81, cu tracţiune integrală şi toate piesele originale” din prima.

vineri, 26 martie 2010

Abyssinia - actul V


.....................................................................



Azi începem cu sfârşitul. Adică iar m-am căcat pe mine de râs când am ajuns acas. Să luăm aminte:

Ăştia mai d’un leat cu mine, cel puţin, ar trebui să-şi mai aducă aminte. Ăia mai bătrânii, ar trebui să devină nostalgici, oarecum. Puţoii şi generaţia haifaiv ar trebui să ridice nedumeriţi din umeri. Sper c-am fost destul de concludent: pană. Adică nu pană, s-a întrerupt curentul în „cartierul” meu pentru egalizarea reţelei. Tot un drac, n-am avut lumină. Şi eu care venisem acas, hotărât să lucrez ceva...

miercuri, 24 martie 2010

Abyssinia - actul IV

.....................................................................

Bun, mergem unde avem treabă, vorbesc cu oamenii, rămâne pe mâine, hai la hotel. Ajungem la hotel, care e undeva la vreo 50m de drumul principal asfaltat. Mă aşteptam la ceva, nu mă aşteptam la Hilton şi Sheraton, repet, dar de asemeni nu mă aşteptam la asta. Atât, îmi pare rău că nu-mi mai merge super-angularul, să prind toată debaraua, să vă faceţi o idee. Dar vă pot arăta baia :D. Pardon, o parte din ea, cea mai importantă.

marți, 23 martie 2010

Abyssinia - actul III

.....................................................................
Nu pot spune c-am dormit bine. M-am perpelit de pe la 11 până în jur de 1, când am reuşit să adorm, scenă care s-a repetat dimineaţa. Acum, nu ştiu dacă e de la schimbarea de climă, zonă şi toate cele, o să văd pe parcurs. Programul pe azi arată cam aşa: mic dejun, dus la firmă cu un coleg, plecat cu alţi 2 colegi la prima destinaţie, la vreo 370 km sud de Addis Ababa. Cred că o să fie chiar interesant :D.

Lol. Deci OMFG. M-am crăcănat de râs. Sunt căcat pe mine de râs. La propriu. Tocmai am ieşit din duş, din camera de hotel. Ce Sheraton, ce Hilton, astea-s mizilicuri. ĂSTA e hotel adevărat. Dar, scuze, trebuie să le luăm pe rând, ca să vedem de unde-am plecat şi unde-am ajuns.

Deci, să începem cu începutul. Dimineaţa. Micul dejun. Mic. Cam aşa de mic:

luni, 22 martie 2010

Puterea obişnuinţei

Azi am fost la prima cafea „civilizată”. Mint, de fapt prima a fost pe avion, Roma-Zurich. Ce-ai, mă, păi după ce 2 săptămâni am băut nectarul ălora, pot io să mă declar satisfăcut de pişoarca asta ordinară? Fie ea ce-o fi, nu se compară...

duminică, 21 martie 2010

Abyssinia - actul II

Partea I
.....................................................................
Booon, plec deci să scot nişte bani. Înţelesesem că am privilegiul să stau pe lângă unul din cele 3 bancomate din oraş capitală. Aşa că mă duc spre clădirea aia albastră, la vreo 400m de guest-house-ul meu. N-am apucat să fac 50m, că au început să mă ia băieţii în primire. Deja m-au văzut că am stat mai puţin la soare ca ei şi veneau că domnu’ dă şi mâie să iau o pâne! Io le făceam semn scurt din mână să plece, fără să mă uit la ei, şi mergând înainte. Unu’ dintre insistenţii ăştia s-a ţinut după mine, încercând să mă aburească, vreo 100m. Chiar m-a întrebat dacă vorbesc engleza. Nu ştiu dacă m-a crezut când i-am răspuns no ingles. Mă pregăteam să-i zic ceva în română, dar a apărut salvarea mea: o Hilux care dădea cu spatele, ghidată de un portărel. Sau ceva de genul ăsta. Când ne-am apropiat suficient de mult, m-am băgat frumos între nea ăla în uniformă – care, apropo, mi-a zâmbit – şi Marele-Cur-de-Tablă. Evident că băietu’ şi-a cam luat ţeapă. La fel de evident că şi eu mi-am luat, că abia scăpasem de el şi m-au şi luat alţii, să-mi vândă ceva. Mda.

sâmbătă, 20 martie 2010

Abyssinia - actul I

­­­Aşa, deci să începem cu începutul. Şi cu o mică facere de cacao. A mea, de către mine.

Plec de la muncă, ajung acas’ cu gândul să bag repede la maţ – că pe mâncarea ăstora de pe aveon m-am învăţat să nu pun bază – să fac bagajele cu rufele spălate de ieri, să aranjez casa – ergo spălat vase and shit, exact ce-mi place mie cel mai mult pe lume -  şi să plec. Trenul de 5 jumate, ajuns la 6, avut la dispoziţie 2 ore să mă îmbarc, cu tot ritualul Aveonul pleca la ora 8 seara. Cel puţin aşa ştiam eu...

Mănânc liniştit până la 4 jumate, şi mă uit întâmplător pe biletul electronic printat. Ştii cum creşte pulsul instantaneu? Aveonul meu la 8 ajungea în Frankfurt. De fapt şi de drept, el pleca la 7... Bine, eu tot cu acelaşi tren trebuia să ajung la aeroport, numai că efectul psihologic de-a pierde instantaneu o oră nu e de neglijat.

vineri, 19 martie 2010

Me iz back!

Ba, deci trecand peste faptul ca mi se pare d'ampulea sa scriu fara diacritice, azi plec din tara asta minunata. Poate maine, dupa ce ajung inapoi la elvetieni, o sa ma apuc sa triez si editez cei aproape 10 gigi de poze, ca cu textele is cam la zi. Deci pe luni cel tarziu, incepe povestea aventurii abyssiniene.
Sa ne cititm sanatosi.
ma duc sa-mi fac bagajele, ca iar ma asteapta 'jpe mii de ore de zbor.

Si nu bah, n-am fumat! Azi am o luna. La multi ani mie.

luni, 8 martie 2010

A plus tard

Gata, asta e oficial ultima postare de pe vechiul continent. Plec sa-mi fac ultimele cumpărături, bagajele, ultima masă europeană, încă o pastilă de malarie, şi direcţia aeroport.

Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune, şi promit să vin cu poze şi poveşti frumoase.

Acestea fiind zise, să fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de o vreme aşa cum vă doriţi. Ne citim din continentul negru sau după ce mă întorc.

 
Şi bine-nţeles, la mulţi ani!

marți, 2 martie 2010

Metamorfoza. Nu de Kafka

Mă uit la ceas. El se uită înapoi la mine şi-mi arată 22:43. Nu e o informaţie vitală în clipa asta. Mai iau o gură de ciocolată. Încerc să-mi pun puţină ordine în gânduri, uitându-mă la foaia asta goală de Word. Simt cum încet, una din caracteristicile care mă diferenţia(ză) de simieni, mă părăseşte definitiv. Nu ştiu cum se întâmplă, n-am nici cea mai vagă idee de ce, sau cum s-o opresc, pur şi simplu mă simt ca un spectator pasiv. Ba nu, nu chiar ca un spectator, mai degrabă ca un doctor care vine din când în când să vadă dacă a murit bolnavul. Încă un cub de ciocolată.
Aşa, ziceam deci de chestia asta – problemuţa asta a mea. Adică deocamdată e încă o problemuţă, mititică şi simpatică, care însă în ritmul ăsta o să înceteze brusc să fie ceva micuţ şi finuţ, luându-i locul o mega-schimbare. Cam bat câmpii, nu? Tocmai asta e problema mea: nu mai reuşesc să dau o formă comunicabilă gândurilor mele.
În esenţă, treaba e simplă: te gândeşti la o chestie. Pe care vrei s-o transmiţi. Dacă puterile telepatice te-au lăsat, cum faci să comunici? Te exprimi. Verbal, scris, prin semne, uatevăr. Ideea e să dai o formă gândurilor. Ei, te-am prins: ce faci dacă vezi că nu reuşeşti să exprimi ceea ce gândeşti?
De exemplu, mă chinui să dau o formă inteligibilă şi relativ uşor de înţeles unor drafturi pe care mă chinui să le termin de câteva zile. Scriu, fac lucru manual şi muncă patriotică, şi când iau o pauză să citesc ce-am scris, şterg totul şi o iau de la început. Dacă n-aş şti ce vreau să exprim, aş înţelege cu totul altceva. Mă învârt în jurul propriei cozi fără ca măcar să-mi dau seama. Şi când cred că sunt pe drumul cel bun, văd că de fapt am început aceeaşi mişcare perpetuu circulară, dar în sens invers. E foarte mişto. Frustrant, aşa.
Când metamorfoza o să fie completă şi voi deveni cimpanzeu, vă rog să-mi mai aduceţi şi mie din când în când câte-o banană. Şi să-mi puneţi Tom şi Jerry. Întotdeauna mi-au plăcut. O să-mi manifest satisfacţia arătându-mi dinţii.

duminică, 28 februarie 2010

La sfârşit de încă o săptămână

Cica mâine seară ar trebui să încep să iau pastilele de malarie. La cât de uituc şi prins cu alte chestii îs io, trebe neapărat să-mi pun alarmă pe ceas să ştiu ce şi cum. Mai nasol e că trebe să continui tratamentul 4 săptămâni după ce mă întorc. Tot deranjul ăsta pentru 2 săptămâni... Şi nici măcar nu mă trimit şi pe mine într-o chestie mişto, gen Zair, Zambia, Nigeria, Sudan sau ceva de gen... Oricum, iniţial, când n-am găsit în Lonely Planet nimic referitor la toate astea, am zis că-mi bag picioru‘ şi nu mai iau nimic preventiv. Dup-aia am găsit câteva pagini scrise mărunt. M-am răzgândit...

Acum îs după o porţie gargantuelică-pantagruescă de pui cu cartofi şi alte câteva chestii (caşcaval, oo, mujdei, verdeţuri, şi o găleată de iaurt după) şi stau şi mă întreb de ce mi-am dat sufletul azi alergând. Că la greutate nu se vede nimic. Poate din cauză că azi am făcut o săptămână fără ţigări. Mai exact, 7 zile şi 8 ore. La mulţi ani mie.

Pe măsură ce se apropie plecarea în Africa, îs mai dezamăgit. Planul iniţial e să stau acolo 2 săptămâni, timp în care nu ştiu programul de lucru. Asta înseamnă că e posibil să stau la munci şi sâmbătă şi duminică. În traducere, după ce că nu aveam oricum mult timp de ieşit la pozat, în cazul ăsta chiar că rămân cu fix pula. Şi ca să fie treaba şi mai mişto, tocmai am fost înştiinţat că s-ar putea să stau într-un fel de „camp“. Adică, din câte am înţeles, un fel de tabere undeva în mijlocul câmpului. Şi io, în loc să fiu la datorie, o să fiu în sulă cu satelitul, în cine ştie ce şantier, de dimineaţa până noaptea. În fine, v-oi zicea io cum va fi fost. Adică după ce m-oi întorcea, că net acolo... mai uşor.

Acum vro doo seri ies la pozat. Prima noapte cu lună şi în care nu plouă. Şi normal că nu puteam să rezist, îmi iau aparatu‘ şi obectivele manuale şi mă reped afară. Ies din casă şi văd luna. Aproape plină. Erau nori pe cer, dar nu-l acopereau de tot, şi oricum se mişcau repede. Într-un colţ al ochiului îmi atrage atenţia un avion care tocmai se ridica dintre dealuri. Se ducea practic perpendicular pe direcţia mea de mers. În clipa aia, inconştient, m-am gândit „pfooooaiiii, ce tare ar fi un cadru cu luna asta mare şi plină şi un avion care să treacă exact pe sub ea!“. Statistic, care erau şansele să prinzi o asemenea scenă?! Exact, fix pula. Mi-am băgat căştile în urechi şi-am plecat spre centrul vechi. După vreo 200m, din motive neelucidate, mă uit din nou spre cer. Şi văd luna. Şi avionul de mai devreme. Trecând pe ea. EXACT pe sub ea. Evident că toate cele ale mele erau în rucsac. Scoate aparatul, fă focusul, ETA 13 secunde. Parcă-i şi vedeam pe piloţi arătându-mi prieteneşte degetele. Normal c-am rămas pe loc cu gura căscată. Am început să fredonez hitul sezonului.






Ca răzbunare, am făcut-o roşie.

Azi-dimineaţă... uhm... azi pe la prânz m-am trezit speriat. Visasem că un coleg elveţian (care de fapt îmi vorbea în română, dar cine se mai uită la amănunte?...) îmi făcuse observaţii că nu prea muncesc. Degeaba încercam să-i spun că nu din cauza mea s-a întâmplat să nu fiu gata cu proiectul, că perspectiva retrogradării la strung plana asupra mea. Wtf, strung?! Uhm, poate să mă facă maistru, cel puţin?! În ultima vreme visez numai tâmpenii. Cred că piticii mei s-au săturat de hibernare şi odată cu venirea primăverii, vor să iasă şi ei din bârlog. Dacă aşa stau lucrurile... feriţi-vă!



Eheiii, acestea fiind zise, să aveţi o săptămână minunată. Şi spor la muncă luni. Eu, unul, sigur n-o să am...

marți, 23 februarie 2010

Scurt, de marţi

Azi îs cam drăcos. După ce că sâmbătă am dat o gălăgie de bani să-mi fac poze pentru viza curului (35 franci elveţieni !!! 4 POZE !!!), luni am rămas şi fără acte, că a trebuit să le trimită Pizdi de la HR la Berlin, să-mi iau viza. Viza care, apropo, a fost aplicată în România. Deci globalizarea asta mi-e fix pula.

Aşa, să trecem acum la lucruri serioase. Azi am fost la doftor. Că deh domne, îs o valuare în firmă, şi nu-şi permit să mă piardă, trebe să mă vaccineze contra tuturor celor, să nu păţească domnia mea ceva. Trebuia să mă întâlnesc cu doftoru’ la 8:45. Normal c-am dormit ca porcu’, gândindu-mă că mai scap şi io niţel de serviciu pe faza cu doctoru’. La ora la care duduia mă aştepta în cabinet, io abia îmi luam oole din tigaie. În fine, reuşesc să ajung pe la 9 şi vreo 7 minute. Treabă de rutină, am stat acolo o oră şi aproape jumate. Timp în care nu mi-a făcut nimic!!! S-a tăiat ca maioneza când a aflat că am avut ceva febră mai zilele trecute, şi amu’ trebuie să aştept cică 2 săptămâni până mă poate găuri. Plm, bine că nu i-am zis că am avut frisoane and shit, că mă băga la caz clinic. Şi nici nu-şi mai dădea acceptu’ că pot pleca.

În fine. Ideea e că am plecat de la tanti aia ca de la cumpărături: 2 kile jumate de foi (instrucţiuni, dozaje, simptome, informaţii de tot felul) şi o plasă de medicamente (spray anti-ţânţari, medicamente contra bolilor, preventive şi în doze de şoc, medicamente de malarie, medicamente de dizenterie, şi o grămadă de chestii care am uitat ce-s). Aşa, şi săptămâna viitoare trebe să mă duc să mă înjecteze de fapt, că azi a fost mai mult aşa, să ne cunoaştem. Abia la a doua întâlnire mă penetrează. Sper că nu anal...

Ah, da, să nu uit: amu cică-s şi io bărbat în puterea cuvântului. Mi-am primit şi io carnet de vaccinuri! Alţii la vârsta mea îl au cam jumate completat, dar eu ce vină am că m-am dezvirginat mai greu...? Şi cică trebuia să fac nu ştiu ce vaccinuri din 10 în 10 ani (antitetanos, hepatitoză, cred şi alte căcaturi pe care oricum nu le ţin minte).

Oricum, altceva voiam să scot în evidenţă. Bă nene, cea mai nasoală chestie în Africa e căcarea. Fără mişto. E cel mai de căcat (uhm... jur că n-am vrut să iasă aşa...) mod de-a muri. Căcat pe tine. Se apucă tanti aia să-mi esplice ce să fac dacă devin subit dozator de diaree, că să observ dacă e şi sânge sau cât de des, sau să fac nu-ştiu-ce. M-am abţinut să-i explic că... ahem... vorba lu’ nea ăla, „io când vreau să fluier, apăi FLUIER!”. Sper să nu fie cazul...

Oricum, dacă totuşi se întâmplă să fie ceva, precizez că nu vreau să mor în halul ăsta. Şi dacă totuşi, Doamne-fereşte se întâmplă, vreau să fiu adus în ţară într-o urnă. Adică ars. N-am chef să facă toţi mişto de mine: „Uite, frate, ăsta toată viaţa s-a căcat, a făcut din asta o pasiune aşa de mare, încât şi când a murit, a vrut să moară plin de căcat!”



Acestea fiind zise, sper să apuc să-mi iau sănătos restul de medicamente când mă întorc.

duminică, 21 februarie 2010

Badener Fasnacht - poze

 

  

 

 

  

  

  

  

  

  

  

  

  

 

joi, 18 februarie 2010

Io ce să mai înţeleg din asta...?!

Au mai trecut trei săptămâni de inactivitate în scris. N-am mai avut nici un chef de scris. Pur şi simplu am tăcut şi-am încercat să văd. N-am reuşit. În fine, nu asta e important.
Ceea ce-a fost cu adevărat important a fost Fasnacht-ul.
Atât de important a fost încât am pierdut vreo două zile din el, asta incluzând şi parada de închidere, care s-a terminat undeva după ora 0. Ştiu asta pentru că din patul unde eram ţintuit de o combinată alpină (infecţie, inflamaţie la o măsea, ieşitul unor dinţi noi, amigdalite umflate, auzul uşor ştirbit la urechea de pe partea aia, frisoane) s-au auzit până târziu tobele şi trompetele jepaţilor pe centru. Dup-aia nu s-au mai auzit, că s-au retras în cluburi, unde-au continuat până când au putut ei. În fine, ideea e că în zilele de uichend am fost pe la manifestări (deşi erau al dracu de multe şi nu ştiai cum să te împarţi între 9 locaţii care suportă concerte şi evenimente simultan) şi-am făcut şi poze, şi-am tras şi câteva filme; sper ca în uichend să le pot termina şi pune pe net.

De fapt, ideea acestui post era alta. Şi anume că am nevoie de niţel ajutor. Vezi tu, în ultima perioadă, am cam visat. Noaptea, mă refer. Cele mai multe vise au fost de rahat, şi le-am avut când am fost beteag. Nu le-am dat prea multă importanţă. Dar în ultimele vreo 2 zile parcă mă simt ceva mai bine. Şi azi-noapte am visat iar ceva. Nu mai ţin minte toată povestea, dar m-am trezit cu o singură secvenţă în cap, peste care plana un mare semn de întrebare.

Secvenţa începe cu mine, care intră într-o toaletă. La o pişare mică. Numai că nu mă duc la wc, ci la chiuvetă. Obiceiuri barbare, vei spune. Imediat cum instalaţia a început să-şi facă treaba, intră un altul. Tot pentru treaba aia. El se pune pe wc. Şi imediat dup-aia, intră şi o duduie. Chiar nu mai ţin minte cu ce era îmbrăcată, dar ceea ce m-a şocat a fost că ea s-a dus la pisoar, şi cum stătea în picioare, a tras uşor de marginile problemei şi a început şi ea.

Şi acum întrebarea: eu mă pişam în chiuvetă, unu’ se pişa aşezat pe wc, iar tanti se pişa la pisoar, în picioare. What’s wrong with this picture?!...

Te rog, nu-mi zice că e ceva legat de sexualitatea mea, că e incertă într-o lume în care sexualitatea altora e interschimbabilă. Nu e. Şi atunci, ce încerc să-mi comunic eu mie?!...

vineri, 29 ianuarie 2010

Despre şpagă

Pentru că tot vorbeam despre cum e cu şpăgile, hai să vă povestesc cum a fost când am dat şi eu şpagă prima oară. Bine, termenul e puţin exagerat, dar în fine. De atunci nu ştiu dacă am mai avut recidive, momentan nu-mi amintesc decât de una care implică un vameş slovac şi multă muie. Bine, dacă e să fim corecţi, avea dreptate omu’ să se ia de mine, dar na...

Se făcea că mergeam la Bucureşti. Cu un personal. Şi na, eram student, preferam să-mi ţin bănuţii pentru alte scopuri, mai lumeşti. Aşa că, după atâtea drumuri făcute legal – în perioada aia mergeam săptămânal în capitală – zic să mai scutesc şi eu nişte bani, şi să merg cu naşu’. Zis şi făcut. Mă urc în tren – era vineri pe la prânz – îmi scot cartea, şi cu banii pregătiţi, încep să citesc, făcând abstracţie de universul pestriţ din jurul meu.

Nu mai ştiu pe unde, cert e că apare naşul la un moment dat. Eu, ca un jmeker ce eram, nu-mi ridic nasul din carte, şi-i întind banii. Cum unde merg, la Bucureşti, biansiur! Omu’ ia banii şi-şi vede d-ale lui.

Peste un timp, să zic cam în apropiere de Titu, sau imediat după, zarvă mare în vagon. Ca o paranteză, era vagon din ăla mare, fără compartimente, un cârnat din ăla cu etaj. Şi eu bine-nţeles că stăteam la etaj, pe primul rând de bănci de lângă trepte.

Supracontrolu’! Evident că am fost printre primii pe care i-a abordat, urcând dinspre partea mea. Bine, eu mi-am dat seama că era supracontrolu’ când a ajuns în dreptul meu şi mi-a cerut biletu’, că până atunci eram ocupat cu cartea mea.

Eu, foarte senin, îmi ridic ochii către ei – că na, erau amândoi, şi naşu’, şi controloru’ – şi le zic că n-am. Păi cum n-am?!... Ei, uite-aşa, n-am şi gata, i-am dat ce trebuia să-i dau lu’ băiatu’. Şi arăt spre naş.

Hai, bă, lasă glumele, arată biletu’ la control, că-ţi dau amendă!

Mă uit frumos la el, şi pe un ton foarte calm, îi spun că n-am bilet, şi am discutat cu naşu’.

Între timp, naşu plecase de lângă el, ajunsese aproape în capătul celălalt al vagonului, „controlând bilete”.

Cum bă, i-ai dat bani naşului?! Care naş?...

Ete, ăla de colo! Şi i-l arăt pe muşteriul din capătul celălalt al vagonului.

Întâmplarea face ca în momentul ăla, naşu’ să se uite în direcţia noastră. Când l-a văzut pe supracontrol că se uită la el, a luat o mutră nevinovată de copil mic şi drăgălaş. Cum nu s-a mai uitat naşu’ la el, mi-a arătat un rânjet de la ureche la alta, pe sub flocii aia de pe buză.

Supracontrolu’ mă stresa să-i arăt biletu’, nu credea că n-am, eu încercam frumos să-i spun că am tratat cu naşu’, naşu’ nu era acolo... În fine, era un spectacol de toată frumuseţea...

To cut the long story short, la un moment dat s-a săturat şi supracontrolu’ să negocieze cu mine şi-a plecat. Dar nu înainte să mă ameninţe: „Mă duc să mai controlez, şi când mă întorc la tine vreau să văd biletu’!”

Normal că dus a fost...

duminică, 24 ianuarie 2010

Au şi ei proştii lor...

Ieri pe la prânz, neavând nimic mai bun de făcut, m-am pus să dorm niţel. Aşa că azi-noapte pe la 12, ghici cine n-avea somn. În fine, zic să fac şi eu un gest gospodăresc şi ies să duc gunoiul. În holul de la intrarea în guest-house-ul unde stau, un personaj la compuţăr. Îl salut şi mă duc la treaba mea. La întoarcere, nea ăla era tot acolo. Îi zâmbesc şi-i zic “better signal, huh?”
Acum, ca toată lumea să înţeleagă, netul aci, ca de altfel cam peste tot, e wireless.
Aşa, înapoi la personajul meu. Omul arăta a marocan/algerian, dar vorbea germana. Germana nemţească, nu elveţiană. Ce făcea omu'? Stătea cu leptopu' în priză şi încerca să se conecteze. Normal că nu-i mergea. La fel de normal că m-a întrebat pe mine dacă ştiu de ce nu-i merge. M-am uitat la compuţărul lui şi n-avea nici un card wireless. Îi zic. Şi dup-aia vine bomba:
“Păi cum, că am înţeles că dacă vin aici şi-l bag în priză, am net!”
Am încercat să-i explic cum e cu netu' ăsta jepat şi cu prizele de curent. Nu cred că m-a înţeles prea bine, pentru că s-a ridicat de pe canapea şi a început să studieze priza.
L-am lăsat cu problemele lui şi eu mi-am văzut d-ale mele.
De fapt, cred că omul nu era cam dus cu pluta, era doar înainte de vremurile noastre. Probabil că trăia într-un viitor în care netul va fi implementat direct în prize.
No comment.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Long way home III

După o întârziere cam mare cauzată de diverse chestiuni organizatorice şi probleme mâncătoare de timp, revin cu ultima parte a săgii întoarcerii acas.


Continuarea de aici.


Ajungem în Buda. Ora întârziere se menţine. Legătura, după lupte seculare, aflu că e la 13:30. Timpul trece greu. Cu 3 minute înainte de plecarea programată, mă urc în tren. La şi 35, urcă lângă mine un alt românaş, care şi el mergea în Brno. Ne-am luat la discuţii, şi-am tot pălăvrăgit, până când trenul a reuşit să plece. Cu aceeaşi oră întârziere. Replica lu' băietu ăsta din Oradea a fost demenţială: eşti sudor? Nu, de ce? Păi aduci... Şi nu, n-o zicea la mişto. M-am abţinut cu greu să-i dau replica, şi m-am abţinut şi mai greu să nu râd. Pe parcurs m-am lămurit că de fapt el n-o făcuse din răutate, pur şi simplu aia a fost cea mai inteligentă replică pe care-a putut-o da. Şi cred că cu asta am zis totul.

joi, 7 ianuarie 2010

Long way home II

continuarea de aici

Deci, ziceam de faza din Curtici: mă dau jos fuguţa din tren, şi mă reped la casa de belete, să-mi iau belet de Trutnov. După ce cele 2543,2 persoane din faţa mea reuşesc să-şi ia biletele de Arad, ajung şi eu la ghişeu, cam în acelaşi timp în care miliţia de frontieră se cam apropia de terminarea inspecţiei trenului. Un belet de T-R-U-T-N-O-V, în Cehia. Auleou, maică, unde vrei să mergi? Trutnov, desigur. Adică internaţional?! .... dacă se poate, că nu vreau să insist ampulea... Păi durează, maică, că nu pot să văd aşa repede legăturile internaţionale, şi oricum sistemul nostru nu e apdatat; lasă-i pe dumnealor să-şi ia belete şi vino peste 5 minute, că oricum trenul ăsta nu-l mai prinzi, da-l iei pe următoru, peste o oră. I-am întors spatele şi-am ieşit pe peron să-i fac cu mâna la trenuleţu’ care mă adusese până acolo, pentru modica sumă de 115 lei. Un fleac.

marți, 5 ianuarie 2010

Long way home I


Uite-aşa mi se termină şi concediul. Nici măcar nu sunt sigur că se poate numi aşa, dar voi reveni asupra subiectului. Ceea ce vreau sa evidenţiez acum este eficacitatea sistemelor româneşti informaţionale şi de transport. Toată povestea a început cam aşa: