duminică, 29 martie 2009

Photoshitting

Ieri şi azi am profitat de faptul că un coleg mi-a împrumutat sculele lui şi am ieşit la vânătoare de poze. Înarmat cu una bucata Nikon D70, şi 3 obiective (18-70, 28-80 şi 50-200), am plecat ieri, pe o ploaie mocănească, să mă familiarizez cu ce poa’ să facă ăsta micu’. Cred că nu mai trebuie să menţionez ce distracţie a fost să trag poze printre picături. Mda, moartea mea. Lumină canci, condiţii canci, mă uitam după streşini şi alte locuri unde să mă pot adăposti cât mă dădeam şi io ciumeg. M-am plimbat cu aparatu’ sub geacă timp de aproape 4 ore, prin ploaie (nu, n-a fost romantic deloc); am colindat târgul dintr-un cap în altul; m-am urcat chiar şi la castel, în ideea că poate-poate; am aşteptat să vină noaptea, să trag şi poze artistice, alea alea. Evident că Murphy a fost mai tare. N-a ieşit nimic. Totul e fuzzy, de zici că atunci am luat camera prima oară în mână. Până le-am descărcat, eram mândru nevoie mare. Abia apoi am început să plâng de ciudă. M-am dus şi i-am înapoiat sculele lu’ colegu’, am mai stat niţel la taclale cu nevasta, pe net, apoi somn. Nici măcar somnu’ nu mi-a priit – m-am trezit cu nişte dureri de umeri, de mă întrebam pe ce galeră am fost azi-noapte şi io nu-mi mai aduc aminte. Şi colac peste pupăză, era să ratez şi micul dejun, pentru că deşteptul meu telefon (sau şi mai deşteptul lui stăpân) nu era setat pe actualizarea automată a datei. Ergo, ora 8 era de fapt ora 9. Am avut noroc şi-am mai prins nişte firimituri ...
Totuşi, având în vedere că azi n-a mai plouat, i-am cerut iar sculele lu’ colegu’. Oricum el n-avea ce face cu ele. A fost la muncă, nu de alta. Aşa că iete-mă pe mine, ţanţoş cu 300-le la gât, de întorceau toate gagicile capu’ întrebându-se dacă nu numai ce-mi atârnă la gât e „aşa mare şi gros!”. De unde ştiu ce gândeau? Păi ăsta a fost motivul pentru care s-au inventat obiectivele mai mari de 50. Să aibă fotografii cădere la gagici. Drept dovadă, câţi fotografi aţi văzut înconjuraţi de mumele-pădurii...?
En fin, să revenim. Evident că mi-a fost prea lene să pun trepiedul ca să iasă ceva cât de cât, aşa că m-am mulţumit cu ce s-a putut (macro, macro şi iar macro):










Planul meu era să ajung iar la castel, şi să trag nişte păsărete în zbor. Dar până acolo, am mai făcut câteva mici opriri:















În fine, am ajuns şi sus. Unde se jucau doi fraţi, el şi ea, sub ochii mamei. Am zis un „what the hell” (echivalentul fotografic al lui „Doamne ajută!”), am întrebat-o pe tanti dacă mă lasă să-i trag copiii, ea s-a uitat bănuitoare la mine, m-a întrebat dacă nu vreau s-o trag mai bine pe ea, dar s-a potolit când a înţeles că vorbeam de lucruri diferite. Oricum n-am pierdut mare lucru...



După ce-am văzut că ăia micii s-au plictisit de joacă şi vor acasă, am plecat şi eu mai sus, în aşteptarea Phoenix-ului meu. Sau a oricărei altă pasăre. Mi-am lăsat desaga jos de pe umeri, mi-am pregătit aparatul, şi-am aşteptat.
Oamenii se perindau p-acolo, eu aşteptam... Uite-aşa atenţia mi-a fost distrasă de la scopul meu şi-am început să trag ca bezmezicu’. Mai ales când vezi un câine aşa frumos.



Era un grup de 2 gagii şi pretena unuia dintre ei. Ăsta era câinele ei. El avea altul.



Ce mi s-a părut interesant la el, e că avea tatuat pe ceafă, mare, ca de neam prost, steagul Italiei. Evident, erau italieni. Bine, ea nu ştiu exact ce era, că vorbea cu ei italiana, dar cu câinele elveţiana. Dracu’ să-i mai ia şi p-ăştia cu limbile lor...
Iar, o altă chestie pe care n-o înţeleg: tipa ar fi fost drăguţă. Soliduţă, cu ceva forme... ar fi avut potenţial. Dar când îţi laşi flocii să-ţi intre în ochi, te îmbraci mai rău ca cerşetorii, şi-ţi pui diverse obiecte metalice (că chestiile alea nu mai erau de mult cercei) pe faţă şi pe mai ştie Dumnezeu unde (estetice nu sunt, utilitatea nu le-o văd. Şi atunci, care  mai e rostul lor?!), cum să mai ai pretenţia să te mai consideri femeie? Draga mea, eşti cel mult o persoană de sex feminin (asta în cazul fericit în care sexul e evident. De multe ori, nu e aşa de simplu...)
În fine, au plecat italienii, io am rămas să-mi aştept ciorile. Oameni au venit, oameni au plecat, eu am rămas pe poziţie. Oricum, dacă nu eram eu acolo, cine le mai făcea poze ruşilor? Printre alţii, o familie cu 2 copii. Fata, mai mare, era deja supărată când au ajuns sus. Din ce cauze, doar ea poate şti. Oricum, părinţii şi cu băiatul s-au dus să se holbeze la privelişte, iar ea s-a băgat printre bălării, şi s-a aşezat pe nişte ruine ale unor ziduri de piatră. 



Am tras câteva cadre până s-a prins că pe ea o fotografiez. Apoi a început să zâmbească timid, deşi era un zâmbet destul de inconfortabil. Se vedea că nu-i surâde prea mult ideea de-a fi pozată. La plecare, s-a mai întors o dată către mine.



După un timp, a venit o altă familie, tot cu 2 copii. Ea, 



Şi el.



Şi din nou, ea.



Ce m-a impresionat destul de mult a fost un cuplu la vreo 50 ani, care păreau că se iubesc mai rău ca unii de 20. Îşi şopteau la ureche, se îmbrăţişau, se ţineau de mână,



Fericirea şi bucuria li se citea pe faţă. I-am invidiat sincer. Mi-aş dori ca la vârsta lor, să fiu şi eu aşa. Fără să stau cu griji în fiecare clipă, şi să ajung să preţuiesc clipele alea simple care dau greutate şi valoare vieţii. O privire, o atingere de la persoana iubită sunt cele mai uşor de obţinut lucruri, dar cu toate astea, mulţi le ducem lipsa. Mai ales de la o vârstă, când toate astea fac loc obişnuinţei...
Gata, ajunge cu filozofia. Revenind la pasărea mea... s-o ia dracu’, că aproape 2 ore am stat acolo şi-am aşteptat să zboare ceva în câmpul meu vizual. O cioară, un vultur, o vrabie, un pinguin, un elefant, chiar şi un nenorocit de avion. Nem. Nimic. Nada. Bine, avioanele le-am auzit, dar nu se pune.
Aşa că m-am enervat, mai ales după ce îmi lăsasem ţigara pe un parapet şi mă urcasem pe el să văd mai bine nişte motociclişti, şi vântul mi-a luat-o. Şi d-abia o începusem... Să mai zică cineva că nu fac sacrificii pentru artă...

marți, 24 martie 2009

Potpuriu

Îmi place să analizez oamenii. De fapt, o fac în mod involuntar. Poate e o reminiscenţă din vremurile când stăteam şi citeam ca apucatu’ cărţi şi manuale de psihologie, dar nah, mi-a rămas ca desprindere. Şi de multe ori îmi doresc să-i iau pe oameni aşa cum sunt, fără să descopăr numai părţile lor negative.
De exemplu:
Michelle – britanică. După accent. Prima impresie a fost că e musulmancă, nu ştiu de ce. Ulterior am văzut că bea vin, deci nu e. Mai greşesc şi eu... Chestia nasoală e că nu prea le are cu bucătăria. Într-o dimineaţă, când aşteptam să-mi pună cafeaua (aparatul, nu ea), gagica îşi tăia pâine. Mă rog, îşi tăia e un fel de-a spune. Practic, ea şi cu cuţitul nu sunt deloc în relaţii bune. N-aş putea spune exact ce anume făcea, dar ştiu că m-a izbit: „Asta nu stă deloc în bucătărie!!!”. Din clipa aia mi-e cam antipatică, şi orice-ar face, n-o să reuşească să-mi schimbe părerea. Cum poţi, ca bărbat, şi mai ales ca unu’ care ar sta la cratiţă toată ziua, de plăcere, să o suferi pe una care nici măcar nu ştie cum se apucă?! De cuţit era vorba...
Vitali – ăsta mi se pare că are GAY scris pe toată faţa. Nu ştiu de ce. Poate inconştientul colectiv... E înăltuţ, slab, uscăţiv, blonduţ, cu părul până dincolo de pomeţi, şi gesturi efeminate, în opinia mea. Cu el n-am avut nimic, până într-o seară, când stăteam cu toţii în sala de mese, la una din cinele oferite de managerul hotelului, şi l-am văzut cum s-a dus să deschidă un geam. Desculţ. Wtf?! Mi-a adus aminte de Dimitraki, profu’ de electronică din facultate. Când am intrat prima oară într-un laborator care avea mochetă pe jos, săracu’ s-a descălţat, şi ambele ore cât a durat cursul, a avut o expresie tâmpă de fericire. Bietu’ om era dus buzuki. Rău. Făcuse puşcărie politică, şi lucrase într-un (fel de) laborator de cercetare, pe undeva prin Siberia. Lucrase nu ştiu câţi ani la mărirea puterii unui laser experimental. Cum încercau laserul? Pe oameni. „Câţi a tăiat?” „5” „Continuaţi, nu aţi atins norma de 20!!!” Îmi imaginez că după un timp petrecut în compania variantei comuniste a Îngerului Morţii, nu mai poţi rămâne întreg la bicicletă. Dar Vitali al meu, e jumate rus, jumate neamţ, lucrează jumate din timp în Anglia, jumate în Elveţia. El ce scuză mai are?!
Petr – colegul meu. Nici p-ăsta nu-l am la inimă. Dar nah, trebe să mă temperez. Ăsta are o mutră de jmeker de nu se poate. Viclean, mai exact. Mă disperă că-mi cere într-una ţigări. Mă scoate la o ţigară, jos, şi-mi cere, că el nu mai are, sau şi le-a uitat în cameră. Sau iese cu o ţigară, şi apoi îmi cere mie. Plus că se bese într-o veselie. Pe unde-l trece, acolo o dă. Dar nah, traind printre cehi, şi văzând că toţi fac asta, mai zi-le ceva, dacă poţi.

.......................................................................................................

Am observat cu stupoare că de când am ajuns aici, merg liniştit pe stradă, şi unii oameni care trec pe lângă mine, mă salută. ......? De ce? Oare mă cunosc de la tv? Să fie din cauza bărbii? Nu cred, pentru că mi s-a întâmplat şi când nu aveam barbă. Atunci...?

.......................................................................................................

Nu pot înţelege de nici un fel de ce aruncă oamenii cărţile. Nu mă refer la reviste sau ziare. Mă refer la cărţi, cărţi babane, cărţi interesante. Ghiduri de călătorie, ghidul muzeelor elveţiene, cărţi ilustrate pentru copii, dicţionare, chestii de genul ăsta. Pentru că m-am pricopsit cu aproape 40 de volume din categoriile enumerate mai sus, care stăteau pur şi simplu pe marginea drumului, legate frumos cu sfoară, aşteptându-i pe cei de la firmele de maculatură să vină să le ridice şi să le recicleze. Cum putea refuza oferta? Mai ales că 3 sferturi din ele sunt ghiduri de călătorie... De acum, pot merge fără grijă în Siria, Yemen, Cipru, Roma, Austria, şi multe alte destinaţii mai mult sau mai puţin exotice. Am o bază de documentare.

......................................................................................................

România pare a fi o ţară din lumea a treia, demnă de-a sta alături de Zimbabwe, Sudan şi Vanuatu. Managerul hotelului a venit ieri la mine, întrebându-mă dacă e adevărat ce-a văzut într-un reportaj la o televeziune naţională elveţiană: „Sunt sate întregi unde părinţii au plecat la muncă în străinătate, lăsându-şi copiii în grija bunicilor”. Ce puteam să-i spun, că e o minciună sfruntată? Mi-o aducea pe Andreea Marin şi nu mai aveam de ales. Răspunsul meu a fost că de fapt România e o ţară a contrastelor. Dacă te duci la 100 de km de opulenţa oraşelor mari, sau chiar mai puţin, ai ocazia de-a vedea pe viu cum arătau aşezările umane în epoca bronzului: case din pământ, cu folie în loc de ferestre, fără un minim de confort şi protecţie care nouă, celorlalţi, ni se par indispensabile, fără apă, fără curent, fără nimic; o lecţie de arheologie first hand. I-am mai explicat că atâta timp cât frâiele ţării sunt în mâinile unor comunişti care încă mai suspină după vechile valori şi nu sunt în stare să-şi lase la o parte vanităţile mărunte pentru un bine general care nu se ştie când va veni, tot aşa o s-o ţinem. O să fim una dintre puţinele ţări unde trăiesc oameni care au maşini de 80.000 euro, dar trăiesc împreună cu părinţii într-un apartament mizerabil cu 2 camere, undeva la marginea oraşului.

luni, 23 martie 2009

Aventura elveţiană IV

Într-o zi, la micul dejun, mă ia nea ăla care se ocupă de hotel, şi-mi zice că să nu ies pe nicăieri seara, că face o masă semi-festivă, alea alea. Să le zic şi pretenilor mei. Okeeee. Seara, fac şi io ca oltenii: înainte să mă duc la masă, mănânc bine nişte slană cu usturoi şi praz, şi la ora 8 ş-un sfert eram jos. Scurt pe doi: bine-am făcut c-am mâncat în cameră, pentru că ne-a servit cu cea mai mâncare preferată a mea: tăieţei cu ciuperci. Moarte de om. Fără carne, doar cu nişte parmezan pe deasupra. Yummi. Delicios. Atât de delicios c-am întins de farfuria aia vreo juma de oră. Deci mâncare fără carne.... Cel puţin atmosfera a fost mai mult decât plăcută, am stat toţi oaspeţii hotelului la aceeaşi masă (normal, eram doar vreo 9: doi colegi d-ai mei, din care unu’ cu muierea lui, doi scoţieni din care unu’ musulman, un chinez, administratoru’ şi nevasta, şi, of course, yours truly). S-a râs la foc automat, cel puţin când se apuca unu’ dintre scoţieni să vorbească... era pişu’ lumii. S-a râs până l-a mâncat pe unu’ în cur să mă întrebe de Ceauşescu şi comunism. Toate cele (aproape) 45 de minute pe care le-am vorbit, a fost linişte. Fără râsete, fără glume, fără miştouri. În fine.
Acu’, probabil că vă întrebaţi şi voi, ca şi mine, da’ care e treaba cu masa aia? De ce? Ei bine, pentru că, din câte am înţeles, săptămânal nea ăla dă o masă pentru oaspeţii hotelului. E felul lui de a-şi arăta recunoştinţa că respectivii stau la el în hotel.
Asta se întâmpla săptămâna trecută. Ieri, la micul dejun, s-a repetat povestea cu invitaţia la masă. Numai că acum am fost vreo 15: mult mai mulţi scoţieni, vreo 2 francezi, un ruso-neamţ, cehii, eu, vreo 2 elveţieni – în afară de nenea ăla şi muierea lui, un chinez, ce să mai... o adunătură pestriţă. Ceea ce-a fost în plus faţă de data trecută – vinul. La discreţie. Ca şi berea, de altfel. Mâncarea? Aceleaşi delicatese. Fără carne. Ca la vegetarieni. Cred că nu e cazul să insist asupra impresiei care mi-a lăsat-o bucătăria lu’ nea ăsta de la „mesele festive”. Plm, e şi uşor să-ţi placă cartofii cu ciuperci sote. FĂRĂ CARNE!!!!! Mersi, da’ nu e pentru mine.
În schimb, marea revelaţie pe care-am avut-o aseară, a fost legată de un sentiment straniu, total necunoscut celor care nu-s backpackeri, şi unul uitat de cam multicel şi de mine. Să stai alături de persoane din diferite culturi, din diferite ţări sau continente, fiecare cu povestea lui, toţi înţelegându-se într-un fel sau altul, e o senzaţie specială. Uneori, toată aventura asta nocturnă de la o casă de oaspeţi sau cabană, care reuşeşte într-un fel sau altul să lege anumite legături între necunoscuţi, chiar şi numai pe termen scurt, uneori poate că merită mai mult decât călătoria în sine...
Deci am avut o seară foarte faină. Asta până pe la 1 jumate dimineaţa, când m-a trezit telefonul.
Colegul celălalt al meu, n-a venit la serată. Cică n-a ştiut. Abureli, a preferat să se ducă cu ceilalţi cehi, să-şi bea minţile. Cică m-a sunat şi pe mine, să mă cheme, pe la 7 seara, dar n-aveam chef să-i văd iar cum se matolesc, aşa că am găsit repede un pretext să stau în cameră.
La 1 jumate, telefonu. Ţâr-ţâr. Cin să fie, cin să fie. Era colegu, evident. Beat turtă, abia dacă reuşea să articuleze câteva cuvinte în engleză. Era în camera celorlalţi beţivi, că-i auzeam cum râd. Ce mai fac, dacă sunt în cameră, dacă merge netu, una alta... să cobor la o ţigară.
Deci eu eram sub pătură, trezit dintr-un somn dulce, şi invitat să cobor la parter, afară, să fumez o ţigară. Dă pătura la o parte, ieşi din microclimatul ăla călduros şi somnoros oferit de pătură, îmbracă-te, încalţă-te, coboară 3 etaje, ieşi din clădire, şi fumează. Uh-uhm. Nu e pentru mine. În cel mai politicos mod cu putinţă, l-am trimis la mă-sa. Mai exact, în partea aia călduroasă şi ascunsă a ei. Omu nimic, insista de mama focului să cobor. Când a văzut că faza cu ţigara nu merge, mă roagă să vin măcar să-i deschid şi lui uşa de la hotel, care era încuiată, pentru că n-are cheile la el.
Evident că la aşa ceva n-am putut să mai zic nu. „Bine, cobor”. „Auzi, dacă tot cobori, mi-aduci şi mie o ţigară? :D”. Pe moment, nu mi-a dat prin cap să-l întreb „auzi.... Leonardo, dacă n-ai cheie să descui uşa de la hotel, cheie cu care întâmplător intri şi-n cameră, ce plm faci după ce ajungi în hotel?!”. L-am întrebat abia mai târziu, cât am stat cu el la o ţigară. Şi atunci, jepatu a băgat mâna în buzunar şi mi-a arătat cheile. Mai fă ceva, dacă mai poţi. Oricum, omu era total. Atât de total, încât trebuia să sprijine zidurile, să nu cadă pe el. La câte (6-7 beri, lichior, tequilla, şi sliboviţă) băuse, cumva era de înţeles. În fine, am reuşit să-l duc în cameră, apoi m-am băgat şi eu în pat. Oricum, o jumătate de oră n-am putut să dorm, pentru că am tot auzit bufnituri şi bocăieli de la el din cameră, ca şi cum un corp masiv ar cădea, s-ar izbi de pereţi, chestii d-astea. Până la urmă cred că a reuşit să se descalţe, pentru că s-au oprit zgomotele şi-am putut să adorm la loc.
Chestia cea mai funny, în schimb, s-a petrecut de dimineaţă. Mă rog, pe la ora prânzului, când a reuşit şi mister să ajungă la serviciu. Nu de alta, dar îi cam era foame. Mai ales că şi el fusese trezit din dulcele somn de a doua zi, de către ceilalţi colegi de bătură din noaptea precedentă, care l-au sunat să-l întrebe dacă merge cu ei la masă la cantina firmei. Aşa că băietu e nevoit să vină la munci. Şi după ce salută şi toate cele, mă întreabă pe mine:”Noi...... ne-am văzut cumva aseară....? că parcă-parcă.....”

vineri, 20 martie 2009

Badass shepherding

De obicei nu-mi stă în fire să pun chestii făcute de alţii, dar asta e prea tare. Am râs ca idiotul, de unul singur, în timp ce în jurul meu, săracii oameni munceau de zor. Deci minunaţi-vă şi voi de cât de cretini pot fi unii ciobani, mai ales când au acces la tehnologie şi fonduri babane.
Wicked!

joi, 19 martie 2009

Aventura elveţiană III

Acum vreo două zile, profitând de faptul că vremea frumoasă n-o so mai ţină aşa mult, eram croit să mă duc la castel, să trag nişte poze cu apusul. Aşa că am tras tare să termin ce-aveam de făcut pentru ziua respectivă şi la 6 jumate eram sus, la castel.
Ai zice că o persoană inteligentă îşi planifică oarecum anumite chestii, şi face în aşa fel încât să se pregătească pentru ele. Ei bine, pe baza afirmaţiei anterioare, sunt un retard: voiam să prind soarele chiar pe linia orizontului, eventual jumătate în pământ, alea alea – beşini, nah. Ca să constat, odată ajuns sus, că de fapt sunt înconjurat de dealuri. Oricum, soarele trecuse de mult în spatele lor, aşa că planurile mele de câştigare a Pulitzer-ului cu respectivele cadre s-au năruit brusc şi fără menajamente. Dar tot răul spre bine, pentru că în lumina aia crepusculară, şi cu city lights, şi toate cele, a ieşit ceva destul de interesant. Cam aşa:















În altă ordine de idei, sunt trist, dezamăgit, deziluzionat etc. Pusesem ochii pe o cameră la o super ofertă. Nikon D100, de ocazie, la un preţ cu aproape 30% mai mic ca la cehi. Deci aş fi făcut o super treabă. Mai ales că avea şi battery grip-ul inclus. Singura problemă e că trebuia să mai aştept vreo câteva săptămâni până făceam rost de bani. Ei bine, doamnelor şi domnilor, un mârlan mi-a luat-o înainte, şi a cumpărat-o el.
Aşa că, în lipsă de alte metode de a-mi vărsa amarul, am băut o bere. Cine ştie, poate tăt răul spre bine...




duminică, 15 martie 2009

Aventura elvetiana II

Vineri, pentru că era o harababură totală când am ajuns la serviciu, şi nu puteam începe efectiv munca, după vreo 45 min de aşteptări plictisitoare, am coborât la o ţigară. Acolo, cum stăteam şi pufăiam liniştit, vin alţi 3 colegi cehi, să inspire şi ei aer sănătos. Dintr-una într-alta, îmi zice unul dintre ei „ştii că diseară mergem la băi?”
Acum, nu ştiu dacă am menţionat pe undeva lucrul ăsta, sau dacă în general se ştie, dar Baden e de fapt o staţiune balneo, iar majoritatea locurilor amenajate în care te speli cu apă încălzită de la mama ei, datează de dinaintea lui Cezar. Singurul merit al romanilor a fost că au amenajat respectivele izvoare, în sensul că le-au acoperit cu clădiri, au amenajat bazine şi piscine, şi au construit deasupra lor celebrele băi romane. Una din ele, nu ştiu exact dacă e cea mai veche sau nu, dar cu siguranţă aşa arată, se vede foarte frumos noaptea, de la etajul meu. Şi vorba aia, mă despart de ea 20 m, la nivelul solului. Exact cât să ocolesc hotelul. Buuuun.
Revenim. Eu îi zic omului „bravo, să aveţi distracţie plăcută, şi să nu vă luaţi la bătaie cu boşorogii”. Ăsta râde şi-mi zice „deci unu la mână, nu era vorba de noi, ci de NOI. Şi doi la mână, nu era întrebare, era o afirmaţie”. Ce s-o mai dau la întors, s-au pus toţi pe mine că nu se face să nu merg, să fiu ăla care sparge gaşca, alea alea. Nu prea era pe gustul meu, dar în fine, am zis că odată pot să-mi calc şi io pe inimă, să facem un fel de mini-party în gaşcă. „Bine, la cât ne vedem?” „Păi noi plecăm pe la 6 juma de la muncă, mergem acas, ne facem machiajul cu ceva bere, apoi, în jur de 8, ne luam costumele de baie şi mergem.” „Holy shit, COSTUME DE BAIE?! Uhm...nu acceptă şi nudişti...?”
Pentru că yours truly, inteligent şi dezgheţat cum e, când a auzit prima oară că pleacă într-o staţiune balneo, prima lui grijă a fost să se intereseze cât de departe sunt munţii, şi nu includerea în bagaje a slipilor. De-aia în cadrul bagajelor, un procent important din volumul total a fost ocupat de bocanci, haine de iarnă, şi alte accesorii necesare la munte, iarna, şi nici măcar un slip.
Ca să n-o mai lungesc inutil (dar pot s-o îngroş cu folos :D), a trebuit să mă duc să cumpăr, în pauza de masă, prânzul şi costum de baie. Nu, nu din acelaşi loc.
Bun. Am ajuns acas, am luat ceva în gură rapid, o bere, şi mă sună băieţii. În 5 min mă prezint la ei, cu încă 4 beri după mine, deşi ştiam că sunt supra-dotaţi în privinţa asta. Din nou, ca să n-o mai lungesc, după încă 3 beri şi 200 ml de tărie (ceva ciudat, o combinaţie de lichior cu coniac, deci dulce, dar şi tare în draci), am reuşit să ne clătinăm afară. 
A trebuit să fumăm câte 3 ţigări ca să scăpăm de mirosul de formol, şi să nu ne mai clătinăm aşa rău. Cu ochii era mai nasol, că nu ştiam cum să-i facem să nu mai sticlească. Într-un final, ne îndreptăm şi spre băi, reuşim să păcălim vigilenţa celor de la intrare, şi ne băgăm în apa caldă.
Băi nene, ce splendoare! Ce senzaţii extatice! Ce experienţă de nedescris! Pentru mine, mă refer, că pentru ei era doar o altă seară de vineri la băi, ca de obicei. Deci senzaţia de a sta în apă fierbinte până la gât, în timp ce afară e un frig crâncen, să ai bafta să fie o noapte senină în care se văd majoritatea stelelor, cu lumină doar de la lumânări... priceless. Şi ca să fie toate şi mai şi, nu era nici un boşorog în piscină. Majoritatea tineri, maxim 45 ani, majoritatea perechi, care stăteau mai mult de control la amigdale decât de scopuri terapeutice – adică ALTFEL de scopuri terapeutice.
Pe cât de repede ne prinsese flama alcoolului, pe atât de repede ne-a părăsit. Mai ales că, cea mai faină chestie din bazinu ăsta, erau jeturile de apă. Treaba merge cam aşa: din 2 în 2 metri, e poziţionat câte un jet de apă, la înălţimi sau unghiuri diferite. Pe un zid e o mică hupă, care semnalizează discret când trebuie să avansezi la jetul următor. Aşa că toată lumea face hidromasajul ăsta, în linişte, ordonat. Bine, noi, după experienţa următoare, numai liniştiţi şi ordonaţi nu eram, dar aş prefera să nu vorbesc despre asta acum :D.
În fine, după 2 ore de hidromasaj am reuşit şi noi să ieşim. Nu de alta, dar se închidea, şi jepaţii n-au vrut să ne lase toată noaptea acolo. Noi am fi stat, nu era o problemă... „Ce facem acum?” Era cam 10 şi ceva. „Mergem înapoi la apartamentul nostru, mai bem ... un număr indefinit de beri, şi apoi mergem la un kebab”. Bun aşa. Mergem la ei, mai băgăm câte 1 bere, şi, din nou clătinându-ne (berea e cel mai eficient machiaj, nu ştiu dacă ştiaţi asta... mai ales de la 4 în sus), ne-am îndreptat către kebabărie. De fapt, era un fast-food cu bar în spate. Incredibil de multă lume pentru ora aia, şi majoritatea vorbeau engleza. Până ne-a adus kebabul, a mai intrat o bere. După masă, normal, încă una.
Bun, şi acum cireaşa de pe tort. Deja după atâţia litri de alcool, vedeam fuzzy. La ieşirea din bar, trebuia să plătim. Nemţeşte, normal; aşa că, rând pe rând, trecem pe la tejghea. Şi ete-mă pe mine: „cât face?” „21,20”
Un mic intermezzo, ca să fie clar totul: ziua respectivă, după ce plătisem prânzul şi toate cele, mai aveam o hârtie de 10 franci. Aşa c-am mai retras 50 de la bancomat. Deci aveam în portofel 60, şi ceva monede. Intrarea la bazin, 16, plus un depozit de 5, deci 21. Dat hârtia de 50, primit iniţial rest o hârtie de 20 şi una de 10 – şi mărunt, evident. Deci, după bazin, în portofel aveam doar 2 hârtii de 10, şi una de 20. Şi mărunt, evident, printre care şi o monedă de 1 euro.
Bun, înapoi la plata kebabului. Scot o hârtie, i-o dau omului, şi ştiam că am mărunt. Aşa că scot un pumn de mărunţiş din buzunar şi încerc să disting ce şi cum. Complicat. Foarte greu. În timpul ăsta, tipul, bine-voitor, bagă mâna şi-şi ia moneda de un euro. Eu, foarte nedumerit, mă uit la el, şi zice că e ok. Bine, dacă zici mata.... şi închide casa, să plece. 
„Aloo, băiatu, încotro?! Cu restu meu cum rămâne?!” „Păi ce rest, că mi-aţi dat 21.” „Fii bă serios, că ţi-am dat 50 şi-un euro” „Nu mi-aţi dat domne, nici un 50, ia uitaţi-vă în portofel!” „Bă băiete, tu-ţi baţi jooc de mine?!” Îi deschid în faţă portofelul, îi arăt bancnotele de 10 şi 20 care erau acolo, omul îşi cere scuze, şi-mi dă restul la 50. Adică încă 30 franci. Pe drum, io cocoş, discutam cu colegii: „Ia uite, frate, m-a văzut ăsta machiat şi-a vrut să mă facă de bani! Nu ştie că atunci când e vorba de bani, nu-s beat niciodată?!” În fine, am fost cocoş până acasă, unde când am văzut patul, totul s-a stins subit.
Bun. Vine ziua următoare. Adică sâmbătă. Şi nu ştiu de ce, încep să fac socoteala la ce cheltuisem ieri. Evident, când m-am uitat în portofel, cocoşismele mele din seara precedentă deveneau evidente. Dar jur, că în momentele alea, am crezut cu toată convingerea că-i dădusem omului o hârtie de 50... 
Week-end-ul ăsta n-am mai băut.




sâmbătă, 14 martie 2009

Castelul Baden

Nu mă simt în stare acum să scriu mare lucru, aşa că mă abţin. Poate data viitoare. Oricum, netul imi merge ca o &#!@.  
Cu greu, astea-s pozele câştigătoare din cele aproape 200 de azi.
Enjoy.
Mâine veţi vedea ce bine e să fii un boşorog ramolit care merge la băi :D









vineri, 13 martie 2009

Aventura elveţiană I

Ca să încep cu concluzia, am ajuns şi în Elveţia. Gata, neinteresaţii pot să nu mai citească în continuare.
Slavă Domnului, am avut după mine un GPS, care m-a scos dintr-o grămadă de belele. Bine, m-a şi băgat, dar ajung şi la asta...
Conform viamichelin şi GoogleMaps, aveam de făcut undeva la 14 ore, că trebuia să trec prin Flims să-l iau şi pe colegu ăsta al meu care îşi termina vacanţa de ski. Aşa că m-am gândit că n-ar fi deloc o idee rea să plec de dimineaţă. Adică pe la 5 să mă sui la covrig şi s-o întind. Şi m-am încadrat la perfecţie – am reuşit să plec la 6. Drumul spre Praga trebuia să-l fac pe autostradă, dar fiindcă nu ştiam (după cum nici minunatul meu prieten, GPS-ul, nu ştia) că se lucrează la o bucată de drum, era să intru direct în nişte bariere care opreau accesul pe porţiunea respectivă, luându-mă după indicaţiile mirobolantului. Soluţia a fost să intru prin sătuce, pe uliţe lăturalnice (slavă Tatălui şi Fiului că era aproape 7 dimineaţa, duminică şi nu am dat peste ţipenie de om – emo ăla care-şi scosese caniche-ul la plimbarea de dimineaţă, nu se pune) că să ajung înapoi pe drumul ce bun. First strike.
Înainte să ajung în Praga, ca să nu intru prin centru, nu ştiu cum a făcut el socoteala, că iar m-a băgat prin nişte coclauri. A trebuit să pierd vreo 20 de minute până am reintrat pe autostradă. Second strike.
Am intrat în Germania. Asta e una dintre cele mai minunate ţări – totuşi nu e cea mai cea – pentru că nu se plătesc taxe de drum (asta ştiam de dinainte), iar limitele de viteză pe autostradă sunt doar pentru siguranţa ta; practic, poţi circula legal cu cât te ţin pistoanele (asta am aflat-o abia în Elveţia – nu că Skoda Fabia Roomster cu care am fost ar fi putut cu mult mai mult decât i-am dat eu... foarte leneşă, dar nah, venind de pe o maşină concepută ca un fel de sport, cu motor de 2 litri, pe una concepută a fi utilitară, cu motor de 1.4... chiar se simte diferenţa. Şi, contrar aşteptărilor mele, diferenţa de consum de combustibil nu e chiar aşa de mare pe cât mă aşteptam). Boooon.
Mă îndreptam către Munchen. Pe autobahn. Şi-mi zice pretenu’ meu, că peste 500 metri trebuie să fac la dreapta. Cu ochii la el, mă încadrez pe banda 1 – atunci nu mi-a trecut prin cap, dar nah, aşa e cu mintea de pe urmă: când e câte o ieşire din autostradă, e o bandă specială pentru cei care vor să meargă în direcţia aia. De data asta nu era – şi încep să semnalizez. 300 m. 200 m. 100 m. Înainte nu se vedea nici o ieşire. Era doar un pod peste autostradă cam în dreptul „ieşirii” mele. Am oprit semnalizarea, să nu creadă colegii de drum că am păţit ceva şi trebuie să trag pe dreapta, şi-am mai mers vreo 4 km cu 80 la oră, de mă înjurau toate căruţele care treceau pe lângă mine, până am reuşit să găsesc o ieşire. Deja GPS-ul meu calculase cum să ajung înapoi pe drumul cel bun – bine-nţeles, după ce mă luase la mişto cu „turn around when possible” şi-mi arăta cu un dispreţ paroxist sensul de mers înapoi. În fine. Third strike.
Ideea e că am ajuns într-un sătuc – nu mai ştiu cum îi zice – unde, mergând după indicaţiile lu’ musiu, am intrat pe poarta burgului. Asta după ce vreo 400 m am mers pe lângă vechile ziduri de apărare. Jur că nu mint: era un turn de apărare, de vreo 17 m înălţime, care servea şi ca poartă de acces în interiorul cetăţii. Şi cum caii sunt mult mai puţin laţi decât o maşină, abia am reuşit să intru fără s-o zgârii. Pare-mi-se că era şi un accesul interzis acolo, dar când GPS-ul îmi zicea tăt naintie, cine-a mai stat să se uite la detalii...? În sătuc, toată lumea mergea la biserică (era deja cam 11) aşa că era puhoi de oameni. Maşini, ioc. Numa’ io şi cu uliţele pavate cu piatră. Ideea e că într-un final am reuşit să ajung din nou în autostradă. Evident, după ce-am ieşit din burg, conform indicaţiilor primite de la pretenu’ meu. Tot printr-un turn-poartă.
Când a trebuit să fentez Munchen-ul, chiar eram mâncat fără GPS. Am schimbat de vreo 8-9 ori şoseaua. În fine, cu greu, cu pauze dese pentru satisfacerea unor nevoi extrem de primare, am ajuns pe drumul care urma să mă scoată de la nemţi.
Aşa ajung la graniţa cu Austria. Unde trebuie să plătesc o taxă de 2 euro. Pentru 24 de ore. Şi un singur drum. Hmm.
Cum stăteam io şi mugetam la ce e de făcut, îl văd pe un nene cu o dubă de la maut control (controlul vinietelor) că opreşte exact în faţa mea. Număr de Nemţia. Mă dau repede jos, mă duc la el, şi încep să-l întreb în germană de sănătate. Începe şi el să-mi zică ceva într-o vizigotă aproximativă. Cred că avea şi inflexiuni din estonă. Îl opresc şi-l întreb dacă înţelege germana. Se uită la mine nedumerit, apoi izbucneşte în râs şi-mi zice ceva de genul „d’s d’ci!”. Adică AIA era germană. Ahem. Ok, atunci, văd că EU nu ştiu germană. Okeeeeeee.
Cum n-aveam de ales, iau tichetu şi-mi văd de drum. După vreo 3-4 km, tunel. Frate, da’ tunel, nu aşa...! Mama tunelelelor. Cred că are pe puţin vreo 8 km, pentru că am stat în el cu 80 la oră, vreo 5 minute. Sau mai mult. Oricum, imens.
Ajung în Austria. Băi nene, după ce-am ieşit din tunel... ce minunăţie! Ce splendoare! În faţă, munţi plini de zăpadă – asta după ce la cehi şi la nemţi mă plouase, iar înainte de graniţă începuseră glume proaste cu lapoviţă. Iar deasupra lor, un cer senin şi albastru... bine, deasupra mea era încă înnorat, dar ce mai conta...
Opresc la prima benzinărie să cumpăr vinietă pentru Elveţia, să nu mai opresc. Totuşi, am inspiraţia să iau şi tichetul pe care tocmai îl plătisem. Şi-mi zice tanti aia că de fapt plătisem să trec doar prin culoarul cu tunelul. Bun aşa. Daţi-mi atunci tichete pentru Austria şi Elveţia. Minumu la amandouă. Pentru Austria avem pentru o lună, parcă, da’ la elveţieni e standard. Aha, bun aşa. Câttttt... costă halatu? Ieftin ca braga: 35 iepuroi... De parcă aveam de ales, i-am plătit şi mi-am văzut de drum. Am reuşit să-mi deau seama la un moment dat c-am intrat la elveţieni: drumu şerpuia în curbe largi pe la poalele munţilor, pe stânga şi pe dreapta erau sătuce pitoreşti în umbra versanţilor, şoseaua uscată, soarele sus, strălucind... greu să fii atent şi la drum şi la peisaj... deci să le trăiască neamu’ elveţienilor şi austriecilor (da mai mult elveţienilor), că au cele mai şosele marfă pe care le-am văzut vreodatăa. Să dea boala dacă reuşeşti să te plictiseşti pe autostrăzile ăstora, cum am păţit la cehi, unguri şi români...!
În fine, cu un ochi la Alpi şi unu la GPS, am ieşit de pe autostradă – oricum nu mai avea sens să merg în direcţia aia, că se terminase – şi am început să urc spre Flims. Frumos, tată. Frumos. Singura chestie nasoală era că pe măsură ce mă apropiam, creştea cârnatu de maşini care veneau. Cred că eram maxim 5 maşini care urcam, restul de 2341, coborau. În şir indian, răbdători, bară la bară. Fără să îndrăznesc să mă gândesc la ce mă aştepta înapoi, am ajuns, l-am luat păsta, şi ne-am întors către autostradă. Scurt şi la obiect, am făcut vreo 50 min până la intrarea pe autostradă, şi încă vreo 3 ore până la destinaţie. În condiţiile în care erau vreo 170 km, şi ultimii 100 i-am făcut cu cel puţin 140 pe porţiunile de autostradă. Plus că Lucerna sau Zurich arată incredibil noapte, cu luminile înşirate cu kilometrii pe malul lacului. Speechless. În fine.
Am reuşit să ajungem şi la destinaţie. GPS-ul, săracul, ne-a adus până în parcare, da a mai durat vreo 20 min până am reuşit să găsim hotelul cel bun dintre cele 7 sau 8 câte sunt aglomerate acolo. O bere şi somn de voie.

joi, 12 martie 2009

No internet for old men

Concluzia: să mă fut pe reţeaua ăstora de la hotel.
Începutul: de când am ajuns în ţara brânzei şi patria Milkăi, n-am mai avut ocazia să mai postez nimic. Ştiam că la hotel am wireless, şi ideea mă bucura nespus. Dar, ca orice minune care ţine doar 3 zile, am descoperit, odată ajuns acolo, că de fapt nu mă pot conecta la internet. Mă puteam conecta la reţeaua lor, dar mai departe, pas. Company policy shit. După vreo 3 zile – adică aseară, am reuşit să fac în aşa fel încât să ies şi pe net. Dar nu între 7 şi 12, pentru că între orele alea reţeaua e supra-încărcată şi netu' merge din carici. Aşa că situaţia e următoarea: ziua îs la munci, şi timp de net ioc. Seara, după ora 6 jumate, când ajung acas, iar n-am net, pentru că toţi ciumegii se leagă la reţeaua nesecurizată. Nici măcar cu IP static nu merge. Concluzia? No net 4 me.
Aşa că, dragii mei, va trebui să mai aşteptaţi până voi reuşi să postez alte mostre din inegalabila mea înţelepciune.
Cel puţin mi-am păstrat modestia-mi caracteristică...
Şi, evident, la momentul respectiv, voi avea multe de zis.

joi, 5 martie 2009

The Last Templar - the real deal

Începutul e bestial. Până începe pizdis aia în pantofi cu toc cui să facă pe salvatorul omenirii, călare pe un cal al miliției metropolitane, luptându-se de la egal la egal cu niște bărbați, fără să mai pun la socoteală că înarmată cu un toiag episcopal, îl dă gata pe un nene înarmat cu o sabie, îmbrăcat în armură de luptă, într-o adevărată demonstrație de turnir modern.

Să mai adaug că un „arheolog” face o greșală de neiertat: marele Constantin n-a devenit creștin decât pe patul de moarte. Ce face foamea asta de marketing...

Crucea de pe ei e de fapt a Ospitalierilor, și la origine era neagră, pe care producătorii au făcut-o roșie. Templieră, frate.

Oameni care intră în forță și realizează un furt de proporții, clachează când află că Vaticanul nu va depune plângere împotriva lor?! Adică adversarii lor de secole. C’mon…

Cel puțin caii sunt bestiali!

Oameni care atârnă în ștreang și nu fac nimic să scape. Deci pe clipă ce trece, filmuăsta devine din ce în ce mai jignitor la inteligența unei persoane și adevărul istoric.

Lol ultimul templier real - nu se știe nimic în privința asta. Pentru că după proces – care, apropo, a avut loc în 1314 - cei care au reușit să fugă de idiotul de Filip (fuck the French. Again), s-au refugiat prin alte țări mai calde (Spania, Portugalia, Scoția șamd) și au devenit Masoni, Ospitalieri, cavaleri de Santiago și ce mai puteau deveni. Ze fuckin americanz reinventează istoria. La mai mare, gayz. Scuze, gays. Guys, asta am vrut să zîc.

În 1291 n-a căzut Ierusalimul, ci Acra. Ierusalimul era deja pierdut de creștini, încă din 1244.

Nu mai are sens să mai continui cu lista...

Deci dacă vreți să vedeți ceva cât se poate de real, vă recomand cu căldură Årn. Nu e cu mistere, nu e cu societăți mistico-oculto-religioase. E doar o poveste moralizatoare de dragoste – atunci când iubești cu adevărat, nici timpul, nici spațiul nu ți se pot pune în cale. E și o bucățică de istorie. În comparație,... da’ ce vorbesc eu aici prostii, nici măcar nu se poate face o comparație între ele.

Dreptul la replică

Acest post nu se vrea unul disculpator, nu e nici măcar o încercare de justificare. E pur şi simplu dreptul la replică al unui învinuit de ipocrizie. Juraţii, vă rog, luaţi loc, faceţi-vă comozi, apărarea are cuvântul.

  

@ Cătălin

Sunt ipocrit pentru că nu mă implic. Ok, hai să vedem cum se traduce asta: sunt ipocrit că nu dau voturi. Pozitive, evident. Că doar lumea nu-ţi mulţumeşte atunci când în loc să-i faci un bine, îi pui piedică. Ştii cu ce seamănă chestia asta, din punctul meu de vedere? Caritas îţi spune ceva? Filadelfia? CAR? Nu cumva e cam acelaşi principiu? Mă ajuţi, te ajut; dacă nu, du-te-n... E exact acelaşi lucru cu link-exchange-ul. Îmi pui link, îţi pun şi eu. De ce să fiu obligat să fac ceva ce nu simt? E ca şi cum ţi-ai lua o nevastă de milă; ţie nu-ţi place de ea, dar ea te iubește, aşa că...

Nu mă înţelege greşit, nu spun că ăsta e punctul corect de a vedea lucrurile. E doar punctul meu. Şi ţin la el, până îmi va fi demonstrat dincolo de orice urmă de îndoială că e eronat. Atunci mă voi înclina cu adânc respect în faţa celui care a reuşit să-mi învingă sistemul de valori, şi va avea respectul meu.

Ideea de fapt era alta. Şi-mi pare rău, pentru că din câte văd, n-am reuşit să mă fac înţeles. Aşa că, evident, cu scuzele de rigoare, voi încerca o reformulare a ideii postate în infamul articol atacat (şi, implicit, eu) atât de vehement.

NU mă plângeam de lipsa de voturi. NU cerşesc atenţie. De unde stau eu, lipsa voturilor înseamnă o lipsă a calităţii articolului respectiv. De asemenea, un articol cu multe voturi pozitive, nu înseamnă neapărat că îl dă pe spate pe un potenţial cititor. Poate autorul are mulţi prieteni, cine ştie...

Să înțeleg, deci, cum că recunoşti, deci, că dacă ar apărea un articol extraordinar despre, să zicem, “Noi metode de fisiune a quarcilor cu electroni pe nivelele 2 şi 3” sau „Consecinţe ale postulatelor lui Aristotel în geometria tranziţională euclidiană”, nici măcar nu ţi-ai arunca ochii asupra lor, datorită apartenenţei lor la infamele categorii anterior menţionate?

Mie nu mi-e greu de recunoscut că uneori sunt ipocrit, dar în nici un caz bazându-mă pe argumentele enunțate de tine. Câți facem asta...?

Și da, sunt for real.

 

 @Decebal

Sunt de acord că acel dialog nu era chiar cea mai chestie interesantă care mi-o putea bese mintea. Și partea cu nu ȚI s-a părut amuzant – tocmai asta e frumusețea subiectivității. În orice caz, pot spune că pe undeva mi-am căutat-o cu lumânarea, aderând și eu la grupul celor care voiau să ajungă în top X. Dar mi-a trecut. După cum spuneam, din acea clipă am renunțat la evaluarea calității produselor mele prin vot. Cine vrea să se deranjeze să-mi aducă critici sau voturi, e bine-venit. Eu nu le mai cer. Nu așa se vede aprecierea.

 

 

Și cu toate astea, văd că nici unul dintre auto-numiții acuzatori n-a atins problema care mă ardea pe mine cel mai rău. În momentul în care îți exerciți dreptul de veto, de obicei nu trebuie să-l și argumentezi? Pentru că nici până la ora actuală n-am primit vreo explicație de la adminii blogoree.

Acum pregătiți-mi rugul... :D

Gata cu voturile!

După ce atâta amar de vreme plebea a vrut să aibă şi ea drept de vot, aşişderea nobilimii, eu nu mai vreau voturi. Pe blogoree, that is. De ce? Păi: în primul rând, nu-mi trebuie mulţi şi – proşti era să zic, dar e un cuvânt urât şi nerealist – nestatornici. Ori, lumea citeşte articolele care au de obicei multe voturi pozitive. Sunt puţini cei care sunt curioşi să vadă de ce un post are multe voturi negative. Şi sunt şi mai puţini cei cărora nu le e frică să fie primii care evaluează un post. Aşa că, gudbai cerut voturi. Oricum clasamentul nu e relevant, din punctul meu de vedere. În continuare, blogoree va rămâne doar un mijloc de marketing, de publicitate a ceea ce-mi mai bese mintea. Evident, cine vrea să facă o apreciere obiectivă – sau subiectivă, atunci şi acolo unde e cazul – îşi poate folosi aceast drept. Eu unul nu mai cer voturi la sfârşitul articolelor.
Şi asta mai ales după ce un articol publicat pe blogoree, care în decursul celor câteva ore de existenţă pe site-ul amintit, reuşise un scor de +2 sau +3, a dispărut subit. N-am primit nici o explicaţie de la admini. Atunci le-am trimis eu un mail în care îi întrebam pe cel mai neutru ton cu putinţă, pe ce motiv a dispărut postul respectiv de pe situl blogoree. În momentul de faţă au trecut 14 ore (and counting) fără nici un răspuns.
Cum zicea cineva, decât o turmă de făţarnici, ipocriţi şi pupincurişti, prefer 2-3 oameni cu care să pot discuta în contradictoriu, dar elevat, cu argumente şi cu repectul cuvenit. Grămada mea cu nisip, regulile mele. Cine vrea să vină să se joace cu mine şi cu jucăriile mele, le respectă.

Trebuie să mă mut

Dap. Mi s-a luat să stau cu chirie sau în gazdă. Consider că a venit clipa să fac şi pasul ăsta. Mai ales că am şi nişte bani cu care nu prea am ce face. Aşa că am zis că n-ar strica să investesc într-o casă.
DAR, am o mare problemă: nu reuşesc să mă hotărăsc la nici una dintre ofertele de aici... Voi ce ziceţi?

Microshit soft

Situaţia era simplă: trebuia să activez nişte XP-uri. Două, mai exact. Calculatoarele respective nefiind legate la reţea, am fost nevoit să sun la Microshit. Microsoft am vrut să zic. Mai făcusem asta, acum vreo 2 săptămâni, şi-am stat de vorbă cu un nene care o rupea destul de bine pe angleză. Treabă simplă, treabă clară. Aşa că acum iau iar telefonu’ şi butonez număru lu’ Gates.
Suprize suprize, îmi răspunde robotul. În cehă, evident. La fel de evident, mesaje în alte limbi, ioc. Închid şi mai sun odată. Acelaşi robot. Încerc la celălalt număr de telefon. Îmi răspunde tot robotu’. Acu’, nu ştiu dacă era acelaşi robot sau altul, pentru că sincer, nu prea poţi deosebi roboţii după voce.
Sun iar la primul număr, şi într-un final, reuşesc să înţeleg ceva de genul „”¤!&”!%&/#!”/()=”!#&/(„#!&/(V #&%”!/(##¤”!%& activare soft &E/E/”()#=)!”/ apăsaţi tasta 1 !”!=#”()/¤E@#!$%^%#@^!&*^(&#@!#^&@!*#”. Ca un copil ascultător ce sunt, apăs tasta 1. Acolo, alte mesaje, tot în genul ăstuia.
Plin de draci – deja trecusără vreo 15 minute de când încercam să găsesc un om cu care să stau de vorbă – mă duc la un coleg şi-l rog să mă ajute şi să apese combinaţia corectă ca să stau şi io de vorbă cu un nene. Ăsta zice ok, nu-i bai, hai că vin să te ajut. În faţa calculatorului cu datele de instalare necesare, apasă ăsta la taste vreo 3 minute juma, după care îmi zice gata, îţi trimit prin SMS codul de activare. Beton, poţi să mai repeţi figura şi pentru al doilea calculator? Ok. Între timp, primesc răvaşu de amor de la Microshit. Îi dau exit, pasez telefonu’ înapoi lu’ colegu’, şi-l las să-şi facă numărul de magie. Termină şi dă să plece. „Bă, da’ prost sunt! Dacă nu eram aşa prost, sunam la Microshit România şi vorbeam cu ăia. Cel puţin p-ăia îi înţelegeam...” Ăsta râde şi pleacă. Io primesc SMS-ul de la Microshit şi mă apuc să bag codu de activare. Treaba merge strună. One down, one more to go.
În faţa celui de-al doilea calculator, butonez telefonul să ajung în inbox. Acolo, mesajele fiind în ordine LIFO (adică cel mai recent mesaj apare primul), îmi sare în ochi mesajul trimis de nevastă înainte să plece în ţară. Adică acum vreo 4 săptămâni. Ce morţii ei de viaţă...?! Răsfoiesc tot inboxu’ în căutarea mesajelor cu beleaua; evident, fără nici un rezultat. Motivul autoştergerii era singurul care justifica situaţia. Mă duc înapoi la colegu’ şi-i zic că am ocazia să-mi testez teoria mai curând decât mă aşteptam. Îi povestesc ce şi cum, jepatu’ râde, şi io mă apuc să sun în România. Acolo, după ce apăs 1 pentru activare de soft, îmi zice robotu’ că s-ar putea să fiu înregistrat (de parcă io eram ultimu’ retard şi nici măcar nu bănuiam), şi apoi îmi răspunde o duduie. Am rezolvat-o pe tanti – ahem, CU tanti – aia în 2 minute. La revedere, o zi la fel de bună ca şi a mea.
Evident că nici românii nu aveau mesaje în vreo limbă internaţională...
Ah, am uitat un amănunt relativ funny: prima oară am sunat în România la numărul afişat în fereastra de activare a Windows-ului. Era număr de Bucureşti, din ăla cu 01. Evident că numărul corect a trebuit să-l iau de pe site...

Şi încă una, tot cu Microshit. Tot ieri, trebuia să activez nişte licenţe pentru ceva în reţea sub Windows Server 2003. Asta nu puteam s-o fac decât pe site. Care site a fost căzut ieri toată ziua. Aşa că ieri am cam bătut pasul pe loc, încercând să rezolv cu blestematele astea de licenţe, ca să pot continua cu proiectul respectiv. Abia de dimineaţă s-au gândit şi geniile să repare comunicaţiile...

miercuri, 4 martie 2009

How about that...?

Impresionant. Vorba lu' Seinfeld: I am speechless. I am without speech.

The video card is fucked up

Dialog, azi, între mine şi un coleg (de menţionat că nu prea se descurcă în angleză decât foaaaaaaarte greu):

Eu: The video card is fucked up!
El: Iz what?! Futtup?! What iz deat?
Eu: Fucked up? Is like… ahem… wrong. Not working. Damaged. Malfunction.
El: Male function?!
Eu: …
El: …
Eu: Ok, nevermind. Keep in touch.
El: …
Eu: GOODBYE, în plm…


Nu fi scârţar, dă şi mie să mânc un colţ de pâine... :))

luni, 2 martie 2009

Întrebări existențiale. Și răspunsuri la fel

Deci tocmai am fost pus în postura să răspund la următoarele întrebări capcană:

Î: Ce-mi place așa de mult încât să plătesc pentru asta?

R: Cineva spunea odată că lucrurile bune în viață vin greu și te costă foarte mult, într-un fel sau altul. Dar cele cu adevărat extraordinare sunt gratuite și de obicei vin singure. În spiritul acestei filozofii, din prima categorie aș putea nominaliza călătoriile și mâncarea bună.

Î: Dacă azi aș afla că mai am de trăit exact 5 ani, ce-aș face începând de mâine?

R: Asta e tricky. Iar răspunsul e dat în condițiile în care nu știu că mai am de trăit o perioadă bine determinată. Probabil că n-aș face nimic din ceea ce nu fac în mod obișnuit.

Î: Dacă aș câștiga un milion de euro neimpozabili, aș continua să fac ceea ce fac acum?

R: Să scriu? Da, bine-nțeles. Meseria? La fel de bine-nțeles. Poate nu în aceeași proporție, dar cu siguranță. Da. Și chiar contează că e neimpozabil?!...

Î: Ce-aș vrea să scrie despre mine în cel mai important ziar din țară peste 15 ani?

R: Asta bănuiesc că anulează întrebarea aia cu muritul în 5 ani, nu? Teutonu a reușit să oprească și ultimul conflict armat inter-uman. Sau ceva de genu ăsta. A pacificat, i-a pocăit pe toți, plm. Ați prins ideea.

Î: Ce vreau să spună prietenii despre mine la ceremonia funerară?

R: Coaie, Dumnezeu să te odihnească în pace. Fetele, dans la bară! Lăutar, bag-o p-aia cu “Radu mamii”, de sufletu’ mortului!

Î: Ce-aș vrea să scrie pe piatra mormântală?

R: Aici se odihnește cel mai geniu mare al omenirii. Bă, acu serios, nu vreți să-mi fac și testamentud-acu?!

Î: Ce “voiam” să mă fac când eram mic?

R: Cel mai mult, din câte-mi aduc io aminte, popă. Iar acuam ajuns să-i văd ca pe niște pungași de drept comun. Funny, eh? Poate că, până la urmă, mi-am ratat vocația. Bine, încă nu e târziu...

Î: Ce-aș face, dacă aș ști dincolo de orice dubiu, că n-am cum să eșuez?

R: Aș citi toate cărțile care s-au scris vreodată. Inclusiv alea dispărute. În original. Da, asta presupune să știu și toate limbile care-au existat vreodată.

Î: Ce-aș vrea să le spună copiii mei nepoților despre mine?

R: Bunicune-a dus pe noi prima oară la curve, și acum v-a venit și vouă rândusă mergeți cu el.

Î: Ce m-aș întreba eu pe mine în ultima zi a vieții? 3 întrebări.

R: Unde morții ei de viață îmi sunt chiloții?! Am lăsat totul în ordine în urma mea? Oare ce-o să se aleagă de tot ce-am făcut io?!

Acu’, dacă se mai simte careva dornic... by all means, share ze uizdom :D. Același set de întrebări standard, cu răspunsuri variabile.

Untitled

Am o stare de tot rahatu’. De dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la project manager să-l întreb de bani şi GPS. M-a lămurit cu amândouă din pulă. Cred că e una din cele mai potrivite persoane pentru postul pe care-l ocupă - la fel ca toţi ceilalţi...
Când am plecat de la el, m-am întânit întâmplător cu Mohammed, pe care nu-l mai văzusem de o grămadă de timp. Cică a fost consemnat în pat, pe motiv că a fost răcit. Asta ştie lumea. Io cred că săptămâna trecută i s-a rupt de serviciu, mai ales că cică mercuri după amiaza pleacă spre Praga, iar joi are avionul către casă.
(Nu mai ştiu dacă am scris pe undeva, că mi-e o lene mai mult decât metafizică să caut, dar pe la sfârşitul săptămânii e ziua "pretenei" lui, şi vrea să-i facă o surpriză ducându-se acasă)
Am stat niţel la taclale pe hol, în mijlocul holului, ca să fiu mai exact, astfel încât toţi cei care treceau pe acolo trebuiau să joace rolul apei care ocoleşte pietrele –şi bolovanii sunt tot pietre, daa? – care i se pun în cale. Dintr-una într-alta, i-am spus că am o senzaţie de tot căcatu’, văzând în uichend un documentar făcut de Discovery – nu sunt sigur, dar am impresia că a fost pus în vânzare cu Jurnalul Naţional – care se intitulează „Cum a fost prins Sadaam”. Şi toată starea mea aia de căcat a fost declanşată în momentul în care am realizat că dacă până şi legendele decad în aşa hal, atunci cu furnicile de noi ce se poate întâmpla?!
A început să mă ia cu teorii d-ale lui, că avem un scop în viaţa asta, că nu trăim doar ca să murim ("Da atunci de ce plm trăim?! Mâncăm, dormim, futem, facem copii, şi uneori, unii mai lasă câte ceva în urmă. Bine, rău, mai mult sau mai puţin, îşi lasă amprenta în lume." "Nu, că noi avem un scop mai mare, nu doar ne naştem ca să murim. Tu, de exemplu, de ce faci... orice-ai face, de ce nu aştepţi pasiv să-ţi vină sfârşitul?" "Pentru că, coaie, vreau să mă simt bine, nu să plec fără să încerc să fac ceva." "Evident!" "Evident, ce? Nu asta ţi-am zis şi io?! Că noi nu putem să ştim cu certitudine ce şi cum? Iar filozofii, oamenii de ştiinţă, psihopaţii de believers şi oricine altcineva, nu fac decât să speculeze şi să încerce să-şi impună punctul de vedere – care zic ei, e dincolo de orice îndoială – asupra celorlalţi. Singurul lucru de care sunt sigur e incertitudinea mea..."). Evident că până la urmă a cam trebuit să accepte că incertitudinea mea are şanse să fie mai aproape de adevăr decât ceea ce „ştie” el, aberaţii că fiecare are un scop şi un destin, care trebuie să şi-l bla bla bla... Rahat.
M-a trimis la plimbare după vreo 20 minute de stat in picioare, pretinzând că se pişă pe el. Să-l fut. M-am întors la proiectul meu, de a cărui involuţie sunt la fel de incert ca şi în orice altă privinţă. Cred că în orice lanţ ierarhic există cel puţin câte un element care – voluntar sau nu – face tot posibilul ca lucrurile să nu meargă bine: i se rupe de deadline-uri, n-are timp să răspundă atunci când e vorba de ceva urgent, nu-ţi dă toate datele atunci când i le ceri, şi lista e mult prea lungă să mai intru în detalii.
Un mare rahat, asta e viaţa...

PS: o să încerc să-l mai prind pe musiu înainte de a pleca, poate reuşesc să mai completez nişte drafturi pe care le am despre el. Dacă nu, seria se va relua începând cu... când m-oi întoarce.