joi, 30 iulie 2009

... de seara

Aseară fusei cu muierea la o tură cu biclele, că cam uitasem cum e să dai la pedală. Şi-am mai tras şi nişte cadre cu ocazia asta:






miercuri, 29 iulie 2009

Discuţii filozofice cu un păgân

Luni am avut o mică întrevedere cu prietenul meu musulman. M-a supărat în uikend; vorbisem vineri că sâmbătă ne vedem la mine, să-l servesc cu nişte mâncărică românească. Aşa că sâmbătă dimineaţa iau nevasta de mânuţă, şi hai să luăm cele de trebuinţă. Dat fiind că omu’ nu papă porc, ne hotărâsem la o ciorbă de burtă şi sarmale de vită, iar ca desert, cozonac. Mergem, luăm tot ce ne trebuia, apoi a început distracţia: opăreşte varza, pune burta la fiert, schimbă-i apa de vreo 2 ori, în fine o tevatură cum rar mai vezi. Pe la 12 îl sun pe om. Nu răspunde. La 12 jumate mai încerc o dată. Nimic. Mă sună el, în schimb. Pe la 3 jumate. Că e plecat, că a avut un prieten nevoie de el, că nu ştie exact când vine, beşini. A rămas să treacă pe la mine dacă ajunge acas în uikend. N-a trecut.
Dar a venit luni la mine la birou. Că ce mai fac, că să nu mă supăr pentru uikend, c-a fost la un concert de muzică arabică, etc. „Hai să bem o cafea”. Ajungem la bucătărie, ne aşezăm la masă şi începem cu una, cu alta, ca să ajungem să discutăm despre ce bine face religia, în general, că ne face mai buni. Şi atunci mi-au sărit mie dracii.
- Auzi bă, vrei tu să-mi spui că nu există oameni nereligioşi care să fie buni?!
- Ba da, dar de ce sunt ei buni?
- Pentru că aşa vor ei. Pentru că aşa au fost crescuţi, pentru că...
- Hai să te întreb ceva: dacă tu ai avea o casă, l-ai primi în ea pe cineva care ştii că te urăşte, chiar dacă în general e un om bun?
- N-ai înţeles nimic. Nu e vorba despre ură, ci despre ... cel mult indiferenţă. Şi în cazul ăsta, da, l-aş primi dacă eu aş avea certitudinea că acel om are un suflet bun. Şi dacă stau să mă gândesc niţel, poate că l-aş primi şi dacă ar avea ceva de împărţit cu mine.
- (parţial blocat de răspunsul meu)... da’ de ce l-ai primi...?!
- Da’ de ce nu? Dacă şi eu am o inimă bună, de ce să nu-l primesc, chiar dacă nu mă are la inimă?! Hai să te întreb eu altceva: de ce voi, persoanele credincioase, ar trebui să fiţi buni? Pentru răsplată?!
- ...(aici s-a apucat el să-mi explice cum e cu pregătirea pentru viaţa de apoi, şi cum toţi încearcă să fie cât mai buni, ca să aibă un loc de cinste pe vreun norişor sau haremul cât mai mare, şi că de fapt sunt unii oameni, puţini ce e drept, care fac lucruri bune din dragoste pentru Dumnezeu. Pentru că noi existăm cu un singur scop: să-i aducem Lui mulţumire, sau să-L slăvim/slujim, ceva de genul ăsta. Oricum, din câte am înţeles eu, el mi-a recunoscut – mai mult indirect, e drept – că bunătatea în religie e cauzată de frică: dacă nu eşti bun, pierzi locul de la geam)
Apoi ne-am contrazis în legătură cu destin vs întâmplare, Calea vs aleatoriu, şi alte chestii din astea. Mi-a recunoscut că e o discuţie lungă şi mi-a promis că o s-o continuăm. Abia aştept să-l bag în corzi.
PS: el speră să mă convertească, cred. Tare mi-e c-o să fie invers :D

sâmbătă, 25 iulie 2009

Real - retarzi fara egal


Mai zilele trecute, mă opresc cu nevasta la Real, în Craiova. Să luăm ceva d-ale gurii, dar nu asta contează. Din maşină, iau rucsacul cu laptopurile – pe care, între noi fie vorba, nu-l las niciodată în maşină – şi gentuţa cu treburile foto. Intrăm în dugheană – că magazin serios nu-l mai pot numi – şi hai să băgăm rucsacul în rahat din ăla de folie. Pula, păi intră?!
- Nu puteţi intra cu el înăuntru aşa.
- Perfect, îl lăsăm la locul de bagaje.
- Păi n-avem.
- Şi atunci cum facem...?
- Rămâne unul dintre dumneavoastră cu bagajele afară şi intră celălalt.
- Da, da, sigur...
- Sau puteţi să le lăsaţi în maşină.
- Păi e păzită parcarea?!
- Da, normal că e păzită! ... dar nu răspundem dacă vă dispare ceva...
Atunci mie mi-au sărit dracii (cum pula mea, mi se refuză dreptul de a intra să cheltui nişte bani în buticul lor de doi lei?!) şi-am vrut să plec. Muierea, mai slabă de înger, a zis că se duce ea înăuntru, să merg eu să o aştept la maşină. După ce a intrat ea, m-am întors la cei doi pândari şi i-am întrebat:
- Da’ dacă eram singur ce făceam? Nu mai intram, nu?!
- Domne, că nu facem noi regulile astea (şi-mi arată un poster pe care erau tăiate pe diagonală, cu roşu, o grămadă de chestii – vezi doamne, că n-ai voie să intri cu aşa ceva), că vă rog să înţelegeţi, că una, că alta...
- Bă, da’ ce făceam eu dacă eram singur?!...
- Da, cred că aveţi dreptate, nu vă puteam lăsa să intraţi...
... mai zi-i ceva, dacă poţi...

vineri, 17 iulie 2009

Jurnal de vacanta part II

După toate aventurile precedente, am zis că o să fim cu mare băgare de seamă pe unde ne mai ducem. În spiritul acestei hotărâri, am plecat la mare. Într-o marţi dimineaţa, pe la ora 1 juma, am dus ultimul bagaj la maşină şi-am pornit la drum. Piteşti-Bucureşti a mers relativ repede, câteva zeci de minute, lucru pe care nu-l pot spune şi despre Centura Bucureştiului. Deşi era noapte – sau dimineaţă – erau destule camioane încât să ne facă viaţa o adevărată plăcere. În fine, ajungem pe Autostrada Soarelui, drum întins Cernavodă – Constanţa – Costineşti.

Ziua I

Şi iată-ne ajunşi la mare. Era ora 6 dimineaţa, dar cine se mai uita la amănunte din astea? Repede, parcat maşina într-unul din puţinele locuri libere, fuga la apă, ritualul intrării desculţi în apa mării, ritualul trezitului cunoscuţilor cu noaptea în cap şi întrebarea clasică ”Auzi valurile?!” – ce să mai... povestea clasică.
Eeeeeiii, după câteva cadre cu răsăritul,

hai să căutăm ceva de îmbucat. Mai furaserăm noi noaptea câte-un snacks sau o prostie, dar totuşi, se făcuse dimineaţă, voiam să mâncăm şi noi ceva serios, şi cel mai important, să bem o cafea. Tare. O găleată de cafea tare. Aşa că începem să ne uităm pe la terasele de pe lângă plajă. Meniu la 9,9 lei, dar deschid abia pe la 11. Adică nu mai aveam de stat decât vreo 5 ore. Nu prea era bine... Reuşim într-un final să găsim un restaurant unde măturau în scârbă două dudui.
„E deschis?” Una nu, una da. Apăi hotărâţi-vă... Până la urmă a rămas că da. Ne aşezăm la masă, cerem două espresso, ni le aduce una din dudui – aşa, ca o paranteză, cele două, barmanul, şeful de sală, ajutorul de şef de sală, precum şi cam 40% dintre oamenii de pe litoral erau moldoveni – ni le bem pe îndelete, cerem nota şi... supriză. 11 lei. Wtf, două cafele, 11 lei? Nu mă gândeam decât la hitul verii: „Sex oral, bun venit pe litoral...”.
Am plecat să ne căutăm cazare. Aveam cortul după noi, dar am zis că decât să mergem la mama dreaq, mai bine căutam cazare pentru una sau două nopţi. Oricum, la cât de agasanţi erau proprietarii de imobiliare încă de la intrarea în Costineşti, n-ar fi trebuit să fie foarte complicat. Întrebăm la un nene, 600 de mii pe noapte. De persoană. Mersi mult, mai întrebăm. Ne opreşte un alt nene. Cât costă? 2 milioane jumate camera. Mersi, mai întrebăm. Vedem un panou mare, cu cazare la 300 de mii. Hai să întrebăm. Era o curte undeva în spateee... o casă bătrânească... un câine într-un coteţ dărăpănat... o babă care intră în priză când aude că vrem să stăm doar o noapte, şi începe să ne povestească cum a venit odată la ea „un lungan cu o ţigancă, LA MINE ACASĂ?! PĂI CE CREDEA EL, CĂ LA MINE ÎN CASĂ INTRĂ AŞA, ORICINE...?!” Evident, nebunia atacă omul oriunde ar fi, la munte, la mare... Într-un final, reuşim să găsim o tanti care ne zice de 300 pe noapte, aşa că hai să vedem ce şi cum. După vreo 15 min de mers pe jos, de ziceam că vrea să ne treacă tanti aia la bulgari, ajungem. O casă lungă, o proprietară somnoroasă, în fine, plătim o noapte şi apoi plec să iau maşina şi ceva de mâncare. Mă opresc la o şaormerie, o duduie îl trezeşte pe „bucătarul” care dormea cu capul pe masă, îmi face ăla în scârbă două şaorme, şi plec spre casă. Opresc să iau o sticlă de cola – 7 lei, superofertă de litoral – şi într-un final reuşesc să ajung acasă, şi să ne punem la masă. Carne mai sărată decât aia n-am mâncat în viaţa mea. Nici măcar pastrama nedesărată nu avea gustul ăla execrabil. Oricum, la 10 lei bucata, cine mai stă să se uite la amănunte din astea...? Mâncaţi, dar nesătui, ne-am pus să dormim şi noi câteva ore.
După trezire, mergem pe plajă. Buluc de lume.

Care mai de care mai cu fiţe şi impresii. Ici-colo răsunau tandru manele, vânzători ambulanţi de porumb fiert şi copt, kitschuri şi alte aberaţii. Marfă. Undeva în apropiere se vedea epava.

Ne aşezăm după ce găsim cu greu un loc. Ziua ne-am petrecut-o între bălăceală, sandwichuri la 8 lei bucata, sticle de suc la juma de litru la 4-5 lei, şi iar bălăceală. Seara trebuia să mergem cu nişte cunoscuţi într-o discotecă, dar eram prea obosiţi şi prea sictiriţi de toate, aşa c-am mers la somn.

Ziua II

Ne-am trezit pe la 10, ne-am făcut bagajele, am predat camera, am mâncat un mic dejun copios cu mâncare ieftină şi bună de la magazine, şi pe la 1 am plecat către Vamă. Am intrat cu maşina până pe plajă, şi-am plecat în inspecţie, să vedem cu arată plaja şi locurile de campat. Într-o plimbare de o juma de oră, am văzut o grămadă de organe genitale, corturi, scoici, gunoaie, chiar şi oferte semi-imobiliare.

Nu eram ferm hotărâţi dacă să stăm sau nu, dar am zis că dacă tot suntem acolo, să rămânem măcar o noapte. Am luat o gustărică de la un fast-food de pe plajă, apoi am pus cortul, şi ce altceva să facem decât plajă. A venit seara, am mers la o plimbărică pe ţărm, am făcut poze,



şi apoi somn de voie.

Ziua III

În ziua respectivă eram hotărâţi să fugim departe de civilizaţie. Undeva pustiu, unde să nu fie nimic în afară de linişte. Aşa că după un mic dejun frugal, ne apucăm de strâns cortul. În timp ce eram în focuri, vedem agitaţie la câţiva metri de noi: o tanti chemase un echipaj de miliţie, pentru că bărba-su dispăruse din apă cât timp ea dormea. Se dau miliţiştii jos fără nici un chef, aşează caşcheta în poziţia regulamentară – adică pe spate – şi încep să pună întrebări, în timp ce ochii le zburau la ţâţele care se zbenguiau libere în soare. Tanti aia încerca să-i facă să cheme salvamarii, ăştia că să vedem, c-o fi, c-o păţi... Într-un final, se milostiveşte ăla cu caşcheta mai mare să-l sune pe Costel. Au stat la telefon vreo 5 min, dar am avut ocazia să asist la o conversaţie de curtoazie, în care fiecare din cei doi s-au interesat de familia celuilalt, cum mai merge serviciul, etc etc. Costel a promis c-o să vină, sau cel puţin să trimită pe cineva să vadă ce şi cum. După ce a închis telefonul, au trecut vreo 20 min. Miliţiştii fumau lejeri, femeia începuse să tremure, pe Costel nu l-am văzut la faţă, iar bărbatul în cauză a apărut într-un final undeva la vreo 3-400m. Strângea scoici. „Vedeţi doamnă, că nu s-a întâmplt nimic?! Ne mai puneţi şi pe noi pe drumuri, ne ocupăm de alarme false în loc să prevenim infracţiuni...”
Am reuşit să plecăm. Pentru că era încă devreme, am zis să dăm o tură pe la Adamclisi, că oricum muierea nu mai văzuse niciodată Tropaeum Traiani,

iar eu îl văzusem acum multe sute de ani. GPS-ul îşi face datoria cu brio, şi ne duce la ţanc. Parcăm, iau o pereche de pantaloni scurţi peste slip, şi hai să intrăm. 6 lei pe cap de vită furajeră. Îi dăm şi intrăm pe aleea care duce la monument. Unde, la adăpostul unui umbrar, doi muncitori cu lopeţile în mână se odihneau uitându-se cu scârbă la cei 6 turişti. Dăm o tură, vedem o pancartă pe care scria ceva de încă două construcţii, şi dacă tot am ajuns, hai să le vedem şi p-alea. Unde să fie, unde să fie... Vedem un drumeag care ieşea din curtea monumentului, şi mergem să investigăm. Dăm direct în casa unui nene, unde se construia intens. Hai să mergem la poartă, să cerem indicaţii acolo.
„Aaaa, păi altarul e undeva pe colo, aproape pe unde începe dealu’ ăla, iar tumulul funerar e pe colo, cam 50 m în spatele copacilor ăia. Dar nu se pot vizita, că sunt în conservare”. Adică li se rupe de ele, pe româneşte. „Dar puteţi merge să vizitaţi cetatea. Aveţi un drum care duce direct acolo, în dreptu’ tractorului ăla de colo...”
Ne urcăm în maşină, şi ajungem după cam un km la intrarea în ruinele cetăţii care odată domnea maiestuoasă peste vreo 10 hectare. Paragină, dezolare şi un sentiment de zădărnicie ne-au întmpinat încă de la intrare,

odată cu buruienile crescute în voia lor, în locul unde acum aproape 2000 ani erau sisteme de canalizare pe sub străzile pavate cu dale de piatră,


iar credincioşii îşi aduceau ofrandele în 7 bazilici.

Singurii care mai erau acolo ca şi turişti – nea Georghe, care se odihnea cu coasa’n mână la intrarea în bazilica cu 18 coloane, nu se pune la socoteală – era o familie cu 3 copii.
Cel puţin, la ieşire, am observat cum oamenii din zonă contribuie la păstrarea istoriei naţionale: îngropând-o în pereţii propriilor case. Bun aşa.

Mergem spre Vadu, destinaţia noastră departe de lume. Trecem prin zone unde efectele bombardamentelor de la Ploieşti încă erau vizibile pe şosea, şi reuşim să ajungem pe drumul cel bun – adică prost – către unde voiam să ajungem. Un drum prost, îngust, şi cu multe ramificaţii. Reuşim să găsim un nene care să ne confirme că pe acolo se ajungea la ţărm, şi-i dăm înainte. Reuşim să ajungem aproape de ţărm, şi intrăm pe un drumeag care ducea exact în cei 5-6 m de plajă. Şi atunci am comis-o: exact când voiam să întorc maşina, îmi intră în nisip roţile din faţă. Adicătălea alea cu tracţiunea. Cât? Până aproape de jantă. Adică mai mult decât suficient. Dăi, ambaleaz-o, dă-te jos, scârmă pe sub roţi cu mâinile, încearcă iar să dai cu spatele... Deja după vreo 40 min şi încă vreo 10 cm în jos, vecinu’ din dreapta, de la vreo 300 m, care de un timp se tot uita cu binoclul la noi, apare lângă noi cu o lopată în mână, şi ne urează succes. Ne lasă cu instrumentul magic care – ulterior am aflat – a mai scos încă două maşini numai în ziua respectivă, cam 20 de când erau ei acolo, şi cine ştie câţi de când exista, şi pleacă la ale lui. În seara respectivă a mai venit de câteva ori săracu’ om, ne-a adus până şi preşurile lui să le băgăm sub roţi, s-a urcat chiar şi el la volan. Dejeaba. Oricum, la cei aproape 3 metri cubi de nisip cât scosesem de sub maşină, de ajunsese înclinată la 45 grade,

numai dracu’ o mai putea scoate de acolo. Sau un tractor. Sau dracu’ într-un tractor. Nervos şi obosit, mă pun cu muierea să întindem cortul. Aflasem de la nişte oameni care se plimbau pe plajă, că la Cherhana – adică o clădire cam la 2 km de noi – există nişte băieţi care îşi scot o pâine din asemenea operaţiuni de salvare. Practic, ăsta era planul de rezervă pentru ziua următoare: să merg la ei şi să-i rog să mă tracteze cu un 4x4. Suma era „simbolică”: 50 lei, conform celor spuse de aceeaşi oameni care ne spuseseră despre salvatori. Seara s-a terminat cu o baie rapidă în mare, în timp ce muierea făcea focul, urmată de un festin cu fasole cu costiţă, cârnaţi, şi mult vin. Roşu, dar degeaba.

Ziua IV

Ne-a trezit soarele. Bătea cu atâta putere în cort încât nu se mai putea sta înăuntru. Mic-dejun din ness cu apă rece şi ţigări, apoi am plecat către Cherhana. Un amănunt pe care nu l-am menţionat anterior este cel în care bricheta mea Zippo, primită cadou, a disărut sub nisipul scos de sub maşină. Aşa că datoria muierii, cât eu eram plecat după ajutoare, era să-mi găsească bricheta.
Ajung după vreo 20 min de mers pe jos la locul cu pricina. Pe o mică terasă, sub un umbrar cu geamuri termopan, la o masă de lemn pe care tronea la loc de cinste un laptop, stăteau EI. Salvatorii. Bine, cu femeile lor, dar asta nu se mai pune la socoteală. Evident, după ce şi-au luat porţia de râs, mi-au cerut amănunte: ce maşină, câte kilograme are, cât de departe de apă e, na, date tehnice. Apoi mi-au servit prima gogoaşă: „Cu 4x4 nu facem nimic, rămânem şi noi acolo. Du-te, mă, tu [către unul dintre ei] şi vorbeşte cu băieţii cu tractorul, şi vezi dacă-s disponibili”. Mă duc şi eu cu omul, vorbim cu băieţii („bunicii” ar fi un termen mai potrivit, dar na, pentru licenţa artistică...), îmi zic că or să vină după ce-şi iau electromotorul de la tractor de nu-ştiu-unde, şi a rămas să ne vedem pe plajă.
După alte 20 min, ajung înapoi la cort. Nevasta tot dădea la nisip, fără nici un rezultat. Mă bag şi eu, dau două mâini de nisip şi-mi găsesc bricheta. Ziua începuse promiţător. Apare şi nenea care ne dăduse lopata, cu forţe proaspete de data asta: un prieten, cunoscut, nu ştiu exact ce relaţie aveau ei. Şi nenea ăla nou, Valerică, vine cu ideea să mai încercăm o dată, să curăţ IARĂŞI totul de sub maşină (evident că după atâtea încercări, iar se lăsase pe nisip), şi dacă tot nu merge, după-amiază urmează să mai vină nişte prieteni de-ai lor, am fi vreo 6-7 bărbaţi, şi trebuie să o scoatem, chiar dac-am lua-o pe sus. Evident că după ce forasem atâta în nisipul patriei, fără să găsesc cea mai mică urmă de petrol, mâinile mele nu prea erau de acord cu argumetele domnului, dar am încercat să-l fac să înţeleagă că salvarea era pe drum şi trebuie să ajungă în orice clipă. Clipă care a durat cam o ora jumate, timp în care am strâns cortul, am ecologizat zona în urma noastră, am făcut bagajele...
Hai, au trecut toate, au venit băieţii cu tractorul (unul dintre moşnegi, când a văzut isprava noastră, şi-a dat o palmă peste frunte de s-a auzit la bulgari, apoi a râs cu toată guriţa lui ştirbă), am pus cârligul, au montat ştanga, între timp au apărut şi vecinii noştri (nenea cu lopata şi cu Valerică), plus încă doi băieţi la fel de meseriaşi într-ale condusului ca şi noi – şi ei reuşiseră să bage maşina în nisip, dar nu erau CHIAR atât de profi ca şi noi, astfel încât nu aveau nici lopată, nici groapă la fel de mare ca a noastră – care când au văzut tractorul, au sărit ca arşi. Au reuşit să ne scoată de-acolo (adevărul e că U650-ul ăla n-a avut nici un fel de problemă cu nisipul), şi apoi ne zice preţul. 100 de lei. Wtf, cum mă nene, mă vezi cu maşină cu numere străine şi gata, hai să-i ardem, că na, are bani?! Îi explic frumos că n-am atâţia bani, îi arăt portofelul în care mai aveam, întâmplător, 53 lei, i-i dau pe toţi, îmi dă cei 3 lei înapoi, şi mă anunţă zâmbind că găsesc bancomate în Năvodari. Cred că vă imaginaţi că am rămas ca prostu’. Între timp, unul dintre cei doi băieţi care aveau şi ei aceeaşi problemă, îi zice lu’ nea ăla: „Auzi bă, daca şi mie-mi ceri tot un milion, mai bine mai sap două ore şi o scot singur!”. Nea ăla, decât să piardă banii, a fost de acord şi cu 500 de mii. Lasă nene, arde-i pă străini, că are bani...
Într-un final, am mai stat niţel la taclale cu vecinu’ cu lopata şi cu Valerică, le-am mulţumit frumos, le-am lăsat cam un litru de vin – ce mai rămăsese de la mine din seara precedentă – ne-am luat la revedere şi am plecat spre casă. O ultimă aventură am avut pe centura Bucureştiului – că şi noi am fost inspiraţi, şi-am zis să ocolim centrul, să nu prindem aglomeraţie – unde-am stat aproape 4 ore, până am reuşit să ieşim prin Chitila către autostradă. Oricum, mi-a plăcut ce-au făcut doi tirişti: pentru că se mergea haotic, pe 2 benzi, şi zmeii se băgau în depăşiri ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe contrasens, doi băieţi din tiruri s-au poziţionat strategic, bot lângă bot, unul pe o bandă, unul pe o bandă. Întâmplarea a făcut ca cei doi băieţi să fie exact în spatele meu. Îi vedeam pe jmecherii din spatele lor cum se crizau şi isterizau că nu pot avansa, mai ales că pe contrasens se circula cu viteză, şi nu prea se dădeau la o parte, şi d-aia era să şi-o fure un ilfovean care a ratat un bot de tir la vreo 25 cm.

Concluzii de vacanţă

În primul rând, litoralul românesc este pentru cei cu bani şi fără pretenţii. Cei care vor un concediu decent la litoral, şi cu o servire cât de cât, se duc la bulgari. Sau chiar mai departe.
În al doilea rând, de acum încolo, în rarele ocazii când voi mai ajunge pe litoralul românesc, voi avea grijă să mă duc prin pustietăţi cum am fost acum, dar voi avea grijă să am cu mine în permanenţă o lopată.
În al treilea rând, regula de aur pentru mine: Bucureştiul, pe zi, e de preferat a se trece prin centru. Măcar acolo mai vezi şi tu ceva. Pe centură... în afară de fetiţe şi moloz, plictiseală maximă. Ah, da, poţi vedea tiruri şi zmei de Bucureşti.
Apoi, românii nu ştiu să facă turism. Cer o găglăgie de bani şi nu oferă nimic în schimb. Plus, cele câteva locuri care ar putea să le aducă bani, sunt bune de distrus. Ce să menţinem noi, mai bine furăm cât se poate, apoi ne punem poalele-n cap că nu ne e bine. Ăştia suntem...

marți, 14 iulie 2009

Back

Zilele trecute m-am intors de pe minunatul litoral romanesc, pe care am avut ocazia sa-l cunosc timp de aproape 5 zile. Momentan sunt prins cu diverse chestii plictisitoare, dar zilele urmatoare o sa am ocazia sa povestesc pe larg ce si cum. Credeti-ma, am multe de zis...
Ne citim.

joi, 2 iulie 2009

Jurnal de vacanta part I

eni şi concediul. După multe aşteptări, şi şi mai multe întârzieri, ne-am început drumul spre ţară. Cu peripeţii, evident. Să începem cu începutul.
La cehi am mers fără grijă, pentru că ne luasem vinietă când am fost în Brno. Dar trebuia să luăm pentru slovaci, bozgori şi, evident, pentru pretenii noştri, românii. Vinieta pentru Slovacia am reuşit s-o luăm încă din Cehia, de la o benzinărie, când ne-am oprit pentru apă şi ţigări. Deci până la bozgori, drum întins, fără vămi, vameşi sau incidente de orice fel. Dar, imediat cum trecem graniţa la urmaşii lu’ Atilla, scria mare „Viniette”, şi hai să ne oprim să luăm, să mergem fără grijă. La gherete era închis, aşa că întreb pe nişte miliţieni de unde pot lua. Ori la 25 km, la cel mai apriopiată benzinărie, ori la 200 m în spate. D’oh! Mă duc la ghereta aia de la 200 m, şi mă aşez la o coadă la care-am stat cam 25 min. Evident, era un singur ghişeu, iar pulică ăla care stătea şi bătea numere în calculator era mai preocupat de ţigarea lui decât de proştii care veneau să verse bani în vistieria lor. Aşa că, plin de draci, când mai erau 2 persoane în faţa mea, văd că se deschide al 2-lea ghişeu. Mişto. Îi dau ăluia număru’ maşinii, îi cer minimu’, şi ăla-mi zice 7 euro. Pentru 4 zile. Cu inima grea am plecat mai departe. Cu vinietă cu tot, evident. Şi păcăliţi la paritate destul de frumos.
An reuşit să intrăm în atmosfera românească încă de prin Szeget, prin calitatea drumurilor. Dar sentimentul de acasă ne-a lovit cu adevărat abia când ne-am oprit în prima benzinărie, imediat după graniţă. Pentru că, opriţi pentru vinietă, primele lucruri care ne-au întâmpinat pe pământul natal au fost mirosurile de gunoaie în putrefacţie şi nelipsiţii câini. Melodie de fundal: „Welcome home (Sanitarium)”. Intrăm înainte de toate la budă, pentru necesităţi fiziologice. Chiuvete cu senzori şi miros pestilenţial de pişat. Cu stomacurile întoarse, intrăm în benzinărie, să luăm vinieta şi ce mai era de luat. Imediat după noi a intrat o cioară (cei de la agenţiile împotriva discriminării minorităţilor să mă ia de extremitatea frontală a corpului), cu o burtă cât o zi de post, şi ţinută de cocalar – totul alb, inclusiv pielea sandalelor, care lăsa să se vadă senzual unghiile-frâne. S-a învârtit puţin prin magazin, până a apărut un nene în uniformă de pândar, care întreabă ”a cui e maşina aia din faţă”. Curios, m-am uitat şi io la maşina respectivă: un Fiat Albea, parcat – fără să exagerez – chiar în faţa intrării în benzinărie. „Ho, bă, că plec acu’, mânca-ţ-aş, numa’ să cumpăr şi io ceva...” a râgâit vocea senzuală a propietarului de Fiat cu numere italiene – cliche; melodie de fundal: „Trec ţiganii”. Evident că după un schimb rapid de replici, nea’ pândaru’ a acceptat voia cocalarului: el îşi mută maşina după ce-şi termină cumpărăturile. Mai e nevoie să spun că în momentul respectiv, în zona pompelor erau numai 3 maşini...?
Norocul nostru a fost că la ora respectivă (în jur de 2 a.m.) nu prea era trafic, aşa că am ajuns cu bine în Arad, deşi câţiva şoferi care veneau dinspre oraş ne-au făcut semn că Miliţia nu doarme şi e la datorie, încercând să mărească fondurile private de pensii personale. În Arad, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a Alinei, care ne-a dus să mâncăm la unul dintre cele 3-4 localuri deschise la ora aia. Mai are sens să spun cum arătau drumurile prin care-am intrat în oraş...?
Cârciuma respectivă se numeşte „Şura dacică”, e lângă Facultatea de Medicină, şi au nişte porţii imense. Deci IMENSE. Ciorba de burtă comandată a venit într-un vas de lut cât China, din care puştiu’ care ne servea ne-a pus la fiecare cât am vrut: mai multe bucăţi, mai multă zeamă, după preferinţe. Chiar dacă nici ăia habar n-au ce înseamnă mujdei (ca de altfel pe nicăieri pe unde-am mâncat vreodată), am reuşit să dreg ciorba aia încât să fie foarte bună. Dar, după hârdău’ ăla de ciorbă, mai era cineva în stare să mănânce şi felul principal?! Care şi ăla era pantagruelic... Concluzia: la sfârşit, după multe pauze şi chinuri, am reuşit să termin tot ce comandasem (eu, că fetele au lăsat mai mult de jumate în farfurie). Cu cafele, sucuri, pâine, smântână, „mujdei”, şi toate cele, 100 lei. 3 persoane. Dureri de inimă, înjurături printre dinţi, dar m-am consolat cu gândul că cel puţin am mâncat pe săturate o mâncare bună. Când începuse să se lumineze de ziuă, am plecat şi noi la drum.
Dezamăgirea care ne apucase din clipa în care intrasem pe pământul strămoşilor noştri nu ne-a părăsit nici mai departe. Şoferii idioţi cărora nu le păsa de limitele de viteză, linie continuă sau orice altă regulă de circulaţie sau de bun simţ, pietoni şi biciclişti care circulă pe mijlocul drumului, căruţe oprite astfel încât să n-ai vizibilitate în faţă aproape deloc, camionagii retarzi cu mentalitate pitecantropă de „ăla mai mare face regulile pe şosea, îhî, îhî”, pula mea, bun venit acasă. Fundal sonor, „The Land of Choice”. Sau, pentru cei mai tari de vintre, „The End of Choice”.
Poate o să mă întrebaţi „da miliţia une’ morţii ei era?!”. Şi atunci v-aş întreba „care miliţie...?!”. Din Arad până dincolo de Târgu Jiu, n-am văzut decât 2 echipaje pe şosea. Unul l-a oprit pe un idiot cu numere de Italia, un cocalar jenibil care ne-a depăşit pe linie continuă, la vreo 2-300 m în faţa echipajului de mânuitori de pulan care stăteau în mijlocul străzii ca musca în mijlocul grămezii de respect. Asta era printr-un sătuc, înainte de Deva. Al doilea a fost chiar după Sebeş, înaintea bifurcaţiei spre Petroşani, care l-a oprit pe un alt intelectual cu o dubă, care şi el a uitat că pe linie continuă se întâmplă nişte chestii, sau că viteza în afara localităţii nu e indicat să fie mai mare de 90, deşi nişte oameni prietenoşi ne făcuseră semn cu farurile... En fin.
Ah, să nu uităm un amănunt amuzant-tragic. Undeva până în Deva, văd că ar fi fost o idee bună să băgăm ceva motorină. Aşa că încep să mă uit de un OMV, Shell, Agip, sau chiar şi un Petrom. Aproape 30 km am mers fără să văd altceva decât 2-3 dughene dărăpănate, unde mi-ar fi fost frică şi să opresc, d-apăi să dau păpica la maşinuţă. Într-un final reuşim să ne scoată providenţa în cale un Petrom. Unul în care oprea şi vizitiu’ lu’ Pazvante Chioru’ să dea fân la cai, da’ asta e altă poveste. Fericit, fac plinu’, iar muierea intră să dea un telefon. Mă duc să plătesc, nevasta tot la coadă. Ulterior, am înţeles că nenii ăia dinăuntru stăteau cu ochii pe ceas, să vază cât stă fiecare în buda unisex. Evident c-am plecat, şi am găsit noi pe parcurs nişte tufişuri. Pline de căcaţi şi PET-uri, da’ cine mai stă să se uite la amănunte din astea...?! Melodie de fundal, „Fatherland”.
Pe coclaurile dinaintea Petroşaniului, zice muierea să facem şi noi o pauză, să ne mai întindem niţel. Şi ce prilej mai bun puteam găsi, decât ruinele unei fortificaţii medievale, puse în vârful unei măguri?! Lăsăm frumuşel maşina la drum, lângă nişte peisaje foarte pitoreşti,


şi urcăm pe jos. Sus, în ruinele turnului de observaţie, constatăm cu nespusă mândrie că românii sunt un popor care nu-şi uită originile şi strămoşii, şi chiar e foarte legat de moştenirea lăsată peste secole, pentru că am văzut multe semne că pe acolo vin foarte des turişti. În primul rând, vetrele de foc. Apoi, pungile de chipsuri, sticlele de bere şi prezervativele folosite. Cel puţin nu era scris pe ziduri... Fundal sonor, „Vărsătorul”.
Din păcate, am preferat să imortalizez numai partea interesantă din toată povestea asta, adică cea cu moştenirea istorică.

Aspectul cultural l-am ignorat total. Nu de alta, dar pungile de chipsuri şi PET-urile aruncate unde ţi-e lumea mai dragă ar trebui să devină un brand al nostru.
Evident că şi pe defileul Jiului, şi oriunde altundeva, trebuia să merg cu frică de camioane care nu văd că de fapt eu am prioritate de trecere, sau să ies de pe carosabil ca să las vrun hotshot să circule legal pe banda mea cu 80 la oră, sau să mă dau la o parte ca să-i las în depăşire pe retarzii care veneau din spate fără să le pese că din faţă veneau alţi retarzi – într-un cuvânt, şoferii români (numa’ de bine, ‘r-aţi ai dreaq..!) sunt darwinişti convinşi. You know, aia cu survival of the fittest...
Până la urmă, am ajuns la concluzia că ar trebui să mă mai gândesc niţel înainte de-a pleca la plimbare prin ţărişoara mea dragă...