miercuri, 29 aprilie 2009

Români şi (alţi) oameni

Bun, să începem cu începutul. Vă promiteam acum un timp că voi reveni cu poze de la kebabu lu’ nenea ăla. Ta-taaaaa, cam aşa arată:



O adevărată nebunie gastronomică. Sper să ajung cât de curând prin ţările arabe, să vedeţi acolo nestemate gastronomice. În special, my precious baclava. Deja îmi curg balele...Gata. Revenim. Acum vreo 2 săptămâni, ies cu nevasta la un grătar. Din nou. De data asta, sâmbăta. Ca de obicei, plecăm târziu, pentru că nu voiam să ne prindă arşiţa pe drum sau chiar şi la foc. Am avut inspiraţia să-mi iau şi scula cu mine, pentru că din câte am văzut, exact când şi unde nu te aştepţi, îţi iese inspiraţia în cale.



După cum am mai menţionat, locul cu grătarul


e într-o margine de pădure, chiar în marginea unei vii, pe un deal nu tocmai uşor de urcat de elefantu’ care fumează, n-a mai făcut sport de cam multicel şi se mai şi opreşte să facă poze în vie. Muierea, mai sprintenă, hopa-hopa pe scări în sus, lăsându-l pe elefantu’ fumător să-şi facă plăcerile cu camera. După care începe panicată să-l strige să vină mai repede, că a apărut un caniche la orizont şi arată foarte agresiv. ....mama ei de cinofobie.....!!
Sus, am lăsat-o pe ea să despacheteze toate cele şi eu m-am dus să bag berica la apă rece de izvor, când mi-am aruncat privirea asupra oraşului şi...



În fine, la masă, stăteam şi mă gândeam trist, oare o să apuc în viaţa asta să văd un asemenea loc în România? Pentru că aşteptările mele sunt mai mult decât pesimiste. Cred că dacă aşa ceva ar apărea la noi, în maxim o săptămână ar fi ras şi năpădit de gunoaie. Lemnele pentru foc ar fi furate de la locul lor, focul s-ar face cu barăcile de lemn, PET-uri şi alte deşeuri ar năpădi locul, apoi grătarul ar fi furat iar vatra lui distrusă. Asta ca să nu îndrăznesc să numesc fecalele care ar împânzi locul, pentru că, nu-i aşa, asta e distracţie maximă, să te ... ştiţi voi.
Mai nou, după ce-am băgat spaima în italieni, spanioli, nemţi şi alte popoare cu tradiţie în a fi a 2-a patrie pentru români, am înţeles că şi australienii au început să ne ştie de frică. Şi cred că nu mai are sens să menţionez că elveţienii se uită cel puţin suspect la noi când ne aud vorbind în româneşte...
La mai mare.

miercuri, 22 aprilie 2009

vineri, 17 aprilie 2009

A taste of Spain

Luni, pentru că am stat acasă, mai pe la chindie, aşa, ieşim să mai luăm o gură de aer cu miesme de râu.



Fiind a doua zi de Paşti la ei (apropo, cam aiurea chestia asta cu calendarele diferite: de Floriile noastre au avut ei Paştele, şi deci 2 zile libere. De Paştele nostru, ei nu mai au nimic, aşa că nema zile libere. Cam aiurea, nu?) majoritatea magazinelor şi magazinaşelor erau închise. Doar o parte dintre baruri şi pub-uri mai funcţionau încă la capacitate normală. Deci, în momentul în care am vrut să luăm şi noi ceva în gură, altceva decât pietre şi bolovani, ştiam că urma să ne confruntăm cu o situaţie interesantă.
Iniţial voiam să mergem la „Little Italy”, nevasta pentru că-i place terasa aşezată direct pe trotuar, pe o străduţă liniştită, iar eu pentru gustul autentic al kebab-ului. Fatalitate, bodega era închisă. Cu un gust amar, am plecat către Burger King, pentru că împotriva McDonald’s-ului eu am o aversiune greu de explicat, iar KFC sau altceva nu prea există în cătunul ăsta. Iar de mâncare de restaurant nu prea se punea problema, în primul rând datorită preţurilor, iar apoi îmbrăcăminţii noastre (mai mult a mea :D) mai mult decât casual.
Eh, şi cum vă spuneam, dragii moşului, în drum spre Burger King, vede muierea mea o crâşmă cu terasă, pe o străduţă lăturalnică. Deschisă (crâşma, nu poteca). Şi mergem să aruncăm un ochi. Terasa era de fapt pentru 4-5 mese, toate ocupate, dar înăuntru, toate mesele în afar de una, erau libere. Eram în dubiu, să stăm, să nu stăm... am stat.
Crâşma era cu specific spaniol. Berică iberică, mâncărică la fel (mai mult gustărele, dar nah, vorbim de pub, nu de restaurant cu specific). Ne luăm câte o berică neagră (mi-e dor de berea la juma de litru, că văd că p-aci majoritatea sunt la 0,33 sau chiar 0,25), şi hai să încercăm ceva păpica d’a lor. Ne uităm pe meniu; gagica de la bar de spusese deja că are tot ce scrie acolo în afar de 2 chestii care oricum nu ştiam ce’s. Cerem ceva cu costiţă, şuncă, chorizo (juma de porţie, că voiam doar să gustăm), şi o porţie de caracatiţă nu-ştiu-cum (cred că e evident câte informaţii utile am extras eu din meniul nemţo-spaniol, amândouă limbi pe care le vorbesc fluent :D).
Şi vine mâncărica. Un coş de pâine românească (adică mai tare, aşa – cred că şi spaniolii simt criza asta destul de rău...), apoi costiţa cu şuncă şi chorizo.


O mânuţă de păpica. Cred că şi sare în mâncare se pune mai mult decât ne-a adus tanti aia să mâncăm. În fine. Chestiile alea care nu ştiam ce sunt, am descoperit că de fapt sunt nişte boabe gigantice de fasole. Iar gustul mâncării, dat de cele 2 feliuţe de chorizo, 2 bucăţele de şuncă şi una de costiţă, era... ei bine, mi-a făcut un dor nebun de blidele aburinde de care aveam parte la ţară, cu mâncăruri nepretenţioase dar cu un gust divin, făcute pe foc de lemne de bunică-mea. Muierea mi-a promis că cu prima ocazie (deci probabil după ce ne întoarcem la cehi L) o să-mi facă o fasole cu ciolan afumat.
Gata cu astea, că deja a început să-mi plouă iar în gură.
Apoi a venit caracatiţa.




O idee mai mult decât fasolea cu afumătură. Ceea ce-am observat la felul în care a fost servită, a fost complexitatea intrinsecă a pregătirii ei: s-a prăjit în ulei de măsline, apoi a fost dezmierdată tandru cu sare de mare. Copleşitor. Şi, cu toate astea, de o savoare memorabilă.
Am terminat de mâncat (eu de întins cu pâine în uleiul ăla cu sare şi aromă de mare), am terminat şi berile, am plătit (30 franci), apoi am zbughit-o către Burger King. De gustat ceva bun, am gustat, acu’ hai să mâncăm prostii.
În timp ce stăteam afară şi ne îndopam cu sănătate curată (carne de vită cu chestii, carne de pui cu soia, şi cartofii ăia delicioşi, plini de degerături), observ o bestie. Care era acolo de mult, dar prostu’ n-a văzut-o, fiind ocupat cu cura lui de slăbire.

Bine, ulterior au venit lângă noi nişte copchii care, în mod incredibil, şi-au dat seama că suntem români, la fel cum şi-au dat seama mulţi de chestia asta. Cea mai amuzantă chestie e părerea muierii vizavi de toate culturile astea pe care le întânim:
„Bă, io nu mai înţeleg nimic. M-am pierdut de tot. Noi vorbim româna, că suntem români. Ne-am mutat la cehi, şi am început s-o rupem pe cehă. Acum suntem într-o ţară unde se vorbeşte ceva care seamănă cu germana. Eu mai înţeleg italiana, spaniola, şi foarte puţin franceza. Dar ce te faci când te întreabă cineva pe stradă ceva, şi tu-i spui în cehă? Sau vorbeşti cu un francez în germană? E prea mult pentru mine, nu mă mai descurc... Mai ales de când le mulţumesc ăstora de la magazinele elveţiene în cehă...”
Replica mea a fost: „Stai aşa, că încă n-am ajuns în ţările arabe!”

marți, 14 aprilie 2009

Lucky me

Acum vreo 4-5 seri, ca de obicei, după ce ajung acas şi mă delectez cu o delicioasă supă la plic, ies cu nevasta la o plimbare (obiceiul constă în venitul acas, mâncatul şi apoi ieşitul la siestă, nicidecum în plicul de supă instant). Ştiind că ea nu prea avusese poftă de mâncare, când trecem pe lângă un fast food („Little Italy”), o întreb dacă vrea ceva. De mâncare nu, dar ar fi băut o cafea. Cum mie mi se părea apetisant Döner Kebab-ul care-l făceau acolo, împreună cu toate celelalte delicatese arabe (aţi simţit the funny part, nu? Little Italy face mâncare arabă...), zic hai să ne oprim. Plătesc o nebunie din aia de kebab pentru pofticios, ei o cafea, şi încep să-mi curgă balele când văd ce face nenea ăla – care nene, apropo, după fizionomie, părea mai mult indo-european, decât caucazian, deşi vorbea elveţiana... în fine. Acum îmi pare rău că nu am tras o poză la kebabu ăla, dar o să mai merg, şi mă revanşez data viitoare. Oricum, gustul era... autentic. Şi la fel şi compoziţia – FĂRĂ CARTOFI!!! Altceva voiam să zic de fapt. Cum stăteam noi la masă, pe terasă, pe înserate, şi nevasta mă cicălea că trebe să fiu mai maleabil, să mă adaptez, să-mi schimb stilul de îmbrăcăminte, să mă iau după standarde, bla bla bla... mi-am dat seama de fapt că sunt un om foarte norocos. Şi ea la fel, pentru că şi ea beneficiază de (unele dintre) avantajele mele. În primul rând, lucrez la o companie internaţională, pe un post nu foarte prost plătit. Fac ceea ce-mi place, şi asta e cel mai important. Sunt plătit să mă duc să lucrez în diverse părţi ale lumii, de unde mi se deschid diferite alte posibilităţi (vezi locuri, cunoşti oameni, înveţi obiceiuri... ce poate fi mai frumos şi interesant?!) – până acum, într-un (aproape) un an de când lucrez la ei, am văzut Slovacia, Cehia, şi Elveţia. Pe curând s-ar putea să urmeze Tunisia, Pakistan, Libia şi Germania. Deci, e de bine. Şi apropo de Germania. Vineri, pentru că ăştia au liber de Paşte (catolici, deh...), am zis să merem la o plimbare. Un’ să merem, un’ să merem... hai în Germania. Nu voiam să intrăm foarte departe în ţară, aşa că Lichtenstein ni s-a părut cea mai valabilă opţiune. Ne-am trezit târziu după o noapte în care am fost la vânătoare de peisaje nocturne,

şi-am intrat în Germania pe la 11:30. După un plin de benzină care mi-a rupt buzunarul în două (aproape 70 euro... şi-acum îmi vine să plâng, când mă gândesc, dar nah, la 1,2 euro cât e benzina la nemţi, nu prea aveam de ales) am plecat în marea aventură. Din lipsa unui GPS, mi-am făcut traseul de urmat pe o hârtie. Adică chestii de genul „pe A685 până la exit 29, apoi în apropiere de Rotweil pe B27”. Evident, sistemul ăsta de GPS printat nu ne-a ajutat într-un mod exhaustiv, aşa că după ce-am reintrat pe autostrada care ducea la Stuttgart de vreo 2 ori (cel puţin am reuşit să nimerim înapoi; slavă Domnului că ştiam măcar în ce direcţie trebuie să mergem!), am oprit în prima benzinărie şi-am luat o hartă a Germaniei. Am prins-o şi la ofertă: aproape 10 euro, la scara 1:200000. Super treabă. Cu ajutorul nevestei, care stătea la covrig, şi al meu, care făceam pe navigatorul, am reuşit să ajungem şi în Lichtenstein. Satul, nu statul. Eh, şi de acolo a început partea a doua a distracţiei. Disclaimer: aproape în vârful fiecărui deal era câte o construcţie care aducea cu un castel. Ştiam cum arată ăla de voiam noi să-l vedem,



dar nu-mi dădeam prea bine seama cum arată alea de la faţa locului, că nici nu aveam unghi foarte bun, şi mai era şi pădurea de pe dealuri. Deci tare. La un moment dat, ne oprim în Lichtenstein şi mă duc să-l întreb pe un nene încotro. Ăla-mi zice meri drept în faţă, şi apoi la dreapta. Okeeeee. Când mă întorc la maşină, nevasta-mi zice „treci la covrig, că m-ai sâcâit destul, e cazul să mai şi inversăm rolurile”. Şi uite-aşa am început să urc pe deal. Bă nene, da’ am urcat, nu glumă! Şi ce deal!! După vreo 15-20 min de urcat încetişor, că mai veneau zmei şi din partea opusă, iar drumul nu era gândit ca şi autostradă cu 6 benzi, am reuşit să ajungem într-o mică şa, de unde se vedea castelul nostru cu pricina.


În vârful dealului următor. Opresc Bubulina într-o mică parcare ad-hoc, şi mă uit pe nişte indicatoare. Până la castel, 2 km. Aaaa, e bine. „Uite, mergem pe drumul ăla care duce direct înspre castel, pe care merg oamenii ăia şi... ce e semnul ăla? Cercul ăla cu roşu, cu interiorul alb? Nu ştiu, dar nu cred că e de bine... şi 2 km pe jos ne ia cam 25 de min”. Deja era cam 4 jumate, şi la 5 se închidea şandramaua. Nu e bine. Hai înapoi. În speranţa unui shortcut, am mers pe un alt drum, care urca în continuare, iar apoi dădea în alte bozii. Pe la 5 fără 10 eram înapoi jos, în drumul principal. Am mers în continuare pe drumul principal către orice-ar fi fost mai departe. Ne-am gândit că totuşi, trebuie să fie un indicator, ceva... Şi a fost. După încă 2 dealuri. Măreţe. Am reuşit să ajungem la castel

pe la 5 şi-un sfert. Speram să trag măcar câteva cadre la asfinţit. Evident, dacă aveam poziţie şi alte alea. Am parcat maşina în primul loc liber găsit pe marginea drumului (cine să mai stea să mai caute loc în parcarea arhi-plină, să se ducă la casă, să plătească biletul de 1 euro, şi apoi să se întoarcă la maşină, să lase biletul în geam, cum era normal?) şi cu toate cele hurducăind după mine (aparatul de gât, alte 2 obiective în rucsacul arhi-plin, că n-a stat nimeni să-l despacheteze, încălţat cu sandalele de drum), am luat-o la goană pe deal în sus, înspre intrare. Partea bună e că curtea castelului nu se închisese. Am plătit cei 2 euro de căciulă şi-am intrat. Partea proastă e că castelul propriu-zis, îşi închisese porţile.

A trebuit să mă consolez cu gândul că colecţiile de arme şi armuri care erau în spatele porţilor închise nu prezentau nimic nou faţă de ceea ce văzusem deja până atunci.




Totuşi, cu prima ocazie când o să am certitudinea că pot ajunge acolo mai devreme, o să vedem şi interiorul. În fine. Am stat o vreme prin curte, împreună cu ceilalţi întârziaţi, am tras poze cam la tot ce se putea,







apoi am fost să bem şi noi un lichid la crâşma din apropiere.



Nevasta o bere fără alcool – că doar trebuia să conducă şi la întoarcere, nu? – iar subsemnatul o sticlă de suc. Astea 2, plus o sticlă de 1,5 l de apă minerală, 10 euro. Nemţii ăştia chiar ştiu să facă turism... În fine. Evident, norocos cum sunt, mi-am dat seama că n-am cum să prind şi soarele, şi castelul


în aceeaşi poză. Mai ales că se închisese şi poarta curţii, iar soarele urma să mai stea pe cer încă vreo oră jumate... La întoarcere ne-am oprit într-o parcare pe autostradă să luăm şi noi ceva în gură (un bolovan, ceva iarbă, orice) apoi, cu nevasta la volan, spre casă. Pe la 12 fără ceva reuşeam să intrăm pe uşă. Evident că ziua de sâmbătă a început abia pe la ora 12 jumate... Şi ca o mică menţiune: în viaţa mea n-am văzut atâtea decapotabile şi Aston Martin şi Bugatti şi Maseratti câte am văzut într-o singură zi la nemţi. Mulţumirea mea e că Bubulina mea, aşa bătrână şi bolnăvioară cum e, a reuşit să le arate fundul ei roşcat cocalarilor ălora de stăteau în tapiţerii de piele, cu climatronicu’ suflându-le în ochi :D

miercuri, 8 aprilie 2009

Playing with fire

Iartă-mă, părinte, că am păcătuit. Au trecut 10 zile de la ultima postare pe blog. În tot timpul ăsta s-au întâmplat o grămadă de chestii. Nici nu ştiu cu ce să încep… Poate ar trebui, totuşi, să încep prin a spune că de acum încolo or să apară mai multe poze pe blog. Mult mai multe. Nu de alta, dar acum am şi eu un DSLR cu care mă pot mişca mai natural. Apoi ar trebui să continui cu un sfat pentru toti românii care vor sa intre in Elveţia: nu folosiţi vama de la Koblentz. Sunt cei mai futuţi vameşi pe care şi-i poate imagina cineva. Atât am avut de zis. A venit şi muierea mea încoa. Ea mi-a adus aparatu’. Într-o seară, ieşim să ne plimbăm. Ca o paranteză, când ieşi de la munci pe la 6, şi singurul tău gând e să ajungi acasă cât mai repede, să iei ceva în gură şi să poţi sta niţel relaxat, singurul moment prielnic pentru asemenea desfătări – la plimbările siestoase mă refer – devine cel de după cină. Bun. Era vineri seara. Eu cu sculele după mine, ea se supăra că mă opresc prea des şi stau prea mult... Ajungem la un moment dat sub un pod mare peste Limmat, într-o parte a oraşului unde nu mai fusesem. Se vedea un părculeţ tematic pentru copii, iar în partea cealaltă, se ghicea cineva care face ceva cu un foc. Eu, curios, am luat-o înainte. Ea, precaută, a venit mai încet în spate. De fapt, erau vreo 4 neni; doi se jucau cu focul, iar doi steteau la palavre. Cum adică se jucau cu focul? Cam aşa: