Mă uit la ceas. El se uită înapoi la mine şi-mi arată 22:43. Nu e o informaţie vitală în clipa asta. Mai iau o gură de ciocolată. Încerc să-mi pun puţină ordine în gânduri, uitându-mă la foaia asta goală de Word. Simt cum încet, una din caracteristicile care mă diferenţia(ză) de simieni, mă părăseşte definitiv. Nu ştiu cum se întâmplă, n-am nici cea mai vagă idee de ce, sau cum s-o opresc, pur şi simplu mă simt ca un spectator pasiv. Ba nu, nu chiar ca un spectator, mai degrabă ca un doctor care vine din când în când să vadă dacă a murit bolnavul. Încă un cub de ciocolată.
Aşa, ziceam deci de chestia asta – problemuţa asta a mea. Adică deocamdată e încă o problemuţă, mititică şi simpatică, care însă în ritmul ăsta o să înceteze brusc să fie ceva micuţ şi finuţ, luându-i locul o mega-schimbare. Cam bat câmpii, nu? Tocmai asta e problema mea: nu mai reuşesc să dau o formă comunicabilă gândurilor mele.
În esenţă, treaba e simplă: te gândeşti la o chestie. Pe care vrei s-o transmiţi. Dacă puterile telepatice te-au lăsat, cum faci să comunici? Te exprimi. Verbal, scris, prin semne, uatevăr. Ideea e să dai o formă gândurilor. Ei, te-am prins: ce faci dacă vezi că nu reuşeşti să exprimi ceea ce gândeşti?
De exemplu, mă chinui să dau o formă inteligibilă şi relativ uşor de înţeles unor drafturi pe care mă chinui să le termin de câteva zile. Scriu, fac lucru manual şi muncă patriotică, şi când iau o pauză să citesc ce-am scris, şterg totul şi o iau de la început. Dacă n-aş şti ce vreau să exprim, aş înţelege cu totul altceva. Mă învârt în jurul propriei cozi fără ca măcar să-mi dau seama. Şi când cred că sunt pe drumul cel bun, văd că de fapt am început aceeaşi mişcare perpetuu circulară, dar în sens invers. E foarte mişto. Frustrant, aşa.
Când metamorfoza o să fie completă şi voi deveni cimpanzeu, vă rog să-mi mai aduceţi şi mie din când în când câte-o banană. Şi să-mi puneţi Tom şi Jerry. Întotdeauna mi-au plăcut. O să-mi manifest satisfacţia arătându-mi dinţii.
