Uikend cu aventuri

Uikend ca ăsta, mai rar… să va spui de ce. Aş putea spune că de fapt a început joi seara, când mi-a venit muierea într-o scurtă vizită. Io fiind în business travel, m-am gândit că n-ar strica dacă am sta şi noi uikendul prin partea aia a ţării pe unde eram io. Aşa că hopa în maşină şi la drum. Pe la 12 noptea reuşeam şi noi să ne vedem. Ceva repede în gură (mâncare mă, nu vă gândiţi la alte alea…) şi după 3 ore reuşeam şi noi să ne băgăm la somn. Vineri dimineaţa, la 6 trezirea. Pe la 11 juma reuşesc să termin cu ăia ce-aveam de făcut, mă trezesc în pragul unei iminente plecări acas. Aşa că, băiet deştept cum sunt, dau un telefon şi întreb ce şi cum. Şi aflu că de fapt trebe să vin vineri acas, ca luni să mă întorc pentru o singură zi. O muie. Şi mai şi rezervasem camera la hotel pentru vineri seara… Într-un final, pe la ora 12 juma, reuşim să termin cu checkout-ul şi să ne urcăm în maşini. Planul era să ne oprim la o bodegă – ceva de genul Mall – înainte să intrăm în Brno, să luăm ceva în gură, apoi la drum, că urma să dureze mult (ploua şi se mai şi lucra la drum). Aşa că intrăm la Mac, luăm câte un căcat din ăla de meniu, şi când să intrăm înapoi în maşini, vedem un afiş mare în parcare. Bodies Revealed. Hmmm, sună…. Interesant. Şi expoziţia avea loc chiar acolo. Chiar atunci. Se aprinde rapid beculeţul, iau repede aparatul din maşină, şi hai să vedem cadavrele. Prima lovitură: intrarea, 300 coroane. De căciulă. Eh, în fine, fie şi 600… da’ în plm, era un afiş mare cât o zi de post, cu fotografiatul interzis. Muiştii dreaq… Am tot încercat să negociez cu fătuca de la intrare, să văd, poate există totuşi o taxă, ceva... nimic. Ne-a dat biletele, ne-a uşurat de 600 coroane (bafta noastră a fost că am fost acolo vineri, când intrarea era 300 pe cap de vită furajeră, că dacă mergeam în uikend, mai plusam cu încă 50 de căciulă... plus că nu era nici pe departe aglomerat. Dar o iau înainte cu povestirea...), şi ne-am îndreptat spre începutul turului propriu-zis. Bă nene, un singur lucru am de zis despre toată povestea asta (vorba bancului): „păi să nu-ţi bagi pula...?” Ideea e că tot ce-am văzut acolo era artă pură. Şi nu numai medicală. Felul în care erau puse luminile, şi culorile, şi aranjamentele, plus măiestria chinejilor care-au disecat şi aranjat cadavrele... OAU! Totuşi, nu cred că e o chestie care poate fi văzută de cei slabi de înger. Nu de alta, dar gândul că acele exponate au fost oameni care au mâncat, s-au distrat, au avut poate şi copii, iar acum stau cu organele interne expuse, sau feliaţi – la propriu – s-ar putea să aibă un efect destul de şocant. Bine, la noi n-a fost cazul. O chestie interesantă am văzut în schimb unde erau expuşi plămânii şi efectele fumatului. Bă nene, sincer, pentru unul care n-are cunoştinţe de medicină legală, şi singurii plămâni care i-a văzut pe viu au fost ăia din farfurie, efectul unui plămân înnegrit de la fumat, e destul de şocant. Probabil că pe asta au şi mizat nenii ăia care-au pus o cutie mare şi transparentă lângă, unde oamenii impresionaţi de efectele nocive ale tutunului puteau să arunce pachetele de ţigări. Partea funny e că înăuntru erau o mulţime de pachete aruncate. Vreo 5. Asta în condiţiile în care expoziţia era deschisă de aproape 3 săptămâni; mai exact, 18 zile. Efectul pe care l-a avut asupra noastră a fost ăla de „hai în plm să mergem mai repede de la ăştia!” În fine, am reuşit să ne băgăm şi în maşini, şi-am plecat la drum. A fost un drum îngrozitor de lung şi obositor, am traversat Brno în aproapeo oră şi ceva, că se mergea cu 10 km la oră, apoi ne-am oprit să luăm masa, mici pauze pe drum, şi la aproape 12 ore de când am părăsit hotelul, reuşeam să intrăm şi noi în casă. Asta era vineri seara. Sâmbătă ne-am trezit şi noi ca oamenii normali (pe la 11 juma, adică) şi cum nu prea mai era mare lucru în frigider, am decis să mergem la o bodegă să degustăm şi noi şi noi un (mic) dejun. Aşa că ne punem frumuşel cururile leneşe în maşină şi mergem la vreo 10 km, că ştia nevasta o bodegă care i s-a părut interesantă. Cum io începusem dimineaţa în forţă, cu o bere, am stat în dreapta şi m-am bucurat de drum. Intrăm, şi atenţia mi-e atrasă de un anunţ măricel, pe fond roşu, cu o armură completă din sec. XIV, cu un spectacol, ceva, undeva aproape. Mâncăm în grabă, ne întoarcem acasă pentru aparatul foto, şi pe la 5 reuşim să ajungem şi noi la locaţia cu pricina. La timp să-I vedem pe toţi cum pleacă cu maşinile, iar nenii care erau cu gheretele p-acolo, stângând. Câte înjurături am dat când am văzut rulotele de cai, şi tunurile, şi pe toţi aia îmbrăcaţi în ţoale de fierari, şi armurieri, şi domniţe cehe din Evul Mediu, cu o mulţime de săbii şi pumnale atârnând la şolduri, numai eu ştiu. Am o vagă senzaţie c-am ratat şi nişte turniruri, dar mai e timp, or să mai fie. Şi atunci o să ajung şi eu p-acolo. Oricum, cam toţi copiii care i-am văzut, aveau săbii şi scuturi de lemn, sau lăncii, sau halebarde. Am plecat spre casă dezamăgit. Ca să ne treacă amarul, am trag o fugă la Kaufland, am luat nişte cărniţă de porc şi nişte cârnaţi, şi ne-am repezit să facem un grătar. Şi după ce ne potolim balaurii, tocmai când ne pregăteam să strângem toate cele, şi stăteam la o ţigară, întâmplător uitându-ne spre parcarea unde stăteau maşinile, vedem un grup de vreo 7-8 tinerei care vin fugind dinspre drum, şi se bagă între maşini. Aici se cuvine o mică paranteză, ca să înţeleagă tătă lumea. În parcarea cu pricina aveam trei maşini la momentul respectiv: cea veche (Bubulina), cea nouă (Negroteiul), şi cea de la firmă cu care fusesem plecat (închiriată). Ale mele, personale, erau parcate una lângă alta, iar cealaltă la distanţă de un spaţiu de ele. Băieţii s-au băgat chiar între Bubulina şi aia de la firmă. Repet, au venit fugind dinspre drum, s-au băgat între ele, şi s-au lăsat pe vine. Sâmbătă seara, ora cam 10 jumate, întuneric, un grup de 7-8 oameni care vin în fugă şi se lasă pe vine lângă maşina ta, tu ce te-ai gândi? C-au venit să cânte ”Kumbaya”?... Aşa ziceam şi eu. „Să moară mă-sa, CE RAPIZI SUNT!!!” Primul meu impuls a fost să-i fluier. Ăia nimic. N-am mai aşteptat să văd ce fac, şi m-am repezit pe scări în sus, către parcare. Trec peste faptul că era să gust din scările alea metalice de câteva ori. Când am ajuns la asfalt, am aruncat şlapii din picioare şi-am luat-o la fugă în lăbile goale către ei. Deja îmi făceam planul cum să provoc daune cât mai mari câtor mai mulţi dintre ei, fără ca eu să păţesc mare lucru în schimb. Aveam un baston în maşină, dar n-aveam cheile la mine. Nasol, mai ales că eram şi desculţ, şi nu ştiam ce leviere, lanţuri sau cuţite aveau ăia. Eram deci în curu’ gol. Ajung gâfâind la maşină ca să văd că de fapt nu mai erau decât doi din toţi ăia acolo. Restul se evaporaseră. Unul din cei doi gâfâia în cur, rezemat de Bubulina, iar celălalt vorbea la telefon. Între ei trona o sticlă de cola, pe terminate. N-am putut să zic nimic, gâfâiam prea rău, dar am întins mâna, arătând către maşina de care se sprijinea ăla. „E a dvs?” Am dat din cap că da. Omu’ şi-a cerut scuze, şi s-a dat niţel mai încolo. Io am plecat – oricum nu puteam zice nimic, că nu făcuseră practic nimic, iar nevastă-mea, când ajungem şi ne întâlnim pe la jumatea pantei, îmi zice că restul fugiseră pe pantă în jos. Am mers înapoi la grătar, am dus toate cele în casă, dar stăteam şi ne întrebam ce să facem dacă e să fi pus băieţii ochii pe maşinile noastre şi şi le doreau. După vreo oră de deliberări, am mers în parcare şi le-am lipit una de alta.

Noaptea aia am dormit fără mari griji, dar duminică seara... asta e altă poveste.

Chiar, tu de ce citeşti bloguri?

Hai să facem câteva postulate înainte de toate: mă refer la acele bloguri personale, pe care autorul scrie cu o frecvenţă variabilă (de la zilnic la săptămânal), şi unde-şi expune gândurile, experienţele, trăirile, şi orice altceva îi e personal. De ce o fac? Pentru că-mi place să văd cum sunt alţii. Pentru că mă face să mă simt ca un demiurg omniscient. Pentru că am un sentiment de voyeurism.
Mă refer de asemenea la foto-bloguri, unde autorul scrie şi povestea din spatele pozei (gen www.boston.com/bigpicture). Din păcate sunt puţini cei care fac asta. Majoritatea pun o poză photoshopuită la greu, şi chestii de genul „vă place, nu-i aşa?”.
Mă refer de asemenea la bloguri de călătorie. Îmi place să aflu de aventurile altora, să mă gândesc că poate odată voi ajunge şi eu pe acolo, şi să aflu lucruri interesante.
Uneori îmi mai place să citesc şi nuvele sau povestioare sau chiar foiletoane pe care le născocesc minţile mai dezgheţate. Ca domnul de aici, de exemplu.

La un moment dat în trecut, am început să citesc un blog al unui băiet care părea un fel de Denis, pericol public, cu toţi ăia care îi făceau viaţa grea. Băietul respectiv, după un număr de anişori şi concursuri pentru blogheri câştigate – nu vorbim aici de CUM, daaa? – a ajuns unul dintre cei mai citiţi românaşi. Aprecieri peste aprecieri, limbi prin anumite locuri, prietenii cu oameni ca el, numai că odată cu faima vine şi îngâmfarea, renunţarea la ce l-a făcut celebru, schimbatul stilului – pe scurt, a devenit altcineva. Din momentul în care am început să conştientizez cât de mult s-a schimbat, m-a pierdut de cititor.

Şi acum, întrebarea de 100 puncte: tu de ce o faci? De ce citeşti bloguri?

Cum se simte ultimul...?

Acum vreo 2 zile am reuşit să văd şi eu Knowing. Bă nene, super interesant filmu’. Şi dăştept. Dar s-au căcat pe dumnealor cu alienii ăia şi cu finalu’. De ce trebuia s-o ia din nou de la început? Nu putea să moară toată lumea nefericită, exact aşa cum a trăit?
Oricum, nu asta era ideea. Pe mine m-a lovit o altă idee: dacă copiii ăia ar fi fost numai doi, ultimii doi oameni, oare cum s-ar fi simţit? Sau, şi mai interesant, dacă era doar unul, şi adult – adicătălea în deplinătatea intelighenţei lui – oare cum s-ar fi simţit dacă ŞTIA că el e ULTIMUL? Că după el nu mai urmează nimic? Oare sentimentul ăsta de neputinţă ar fi fost suficient să-l facă s-o ia razna? Sau să se sinucidă?
Eu unul cred că aşa aş fi făcut...

Wie geht's, wie steht's...

Eh, dragii moşului, cred că am multe de recuperat. În ultima vreme am cam fost absent cu postări, dar a fost ceva împotriva voinţei mele. Munca, femeile şi maşinile poartă toată vina. Dar, cu maşinile am rezolvat-o, cu femeile nu promit nimic, iar munca... asta e altă poveste.

Deci: cum în ultima vreme a plouat de mi s-a luat, era şi cazul să iasă ceva bun din asta.

(Practic, era a treia oară când a apărut în aceeaşi zi, plus în încă 2 zile înainte. Nevasta a avut o replică dură – „Aaaa, dacă a apărut curcubeul, nu mai plouă!” „De unde ştii?” „Taci, că ştiu eu!” – o reacţie şi mai dură când a văzut că de fapt Doamne-Doamne are altă părere despre regula asta, şi cea mai tare când am văzut a 3-a apariţie în aceeaşi zi. Nu se mai pune la socoteală că de fapt acolo sunt de fapt 3 curcubee, sau două şi ceva – ştiu că nu se văd decât două, dar credeţi-mă, sub ăla de se vede mai puternic, mai era încă o dată violetul)

Credeam că după ce vin din Elveţia, o să mă pot relaxa şi eu până la concediu, care, între noi fie vorba, oricum a trebuit să-l amân, tot din motive laborioase. O pulă relaxare. Mai multe proiecte, mai multe deplasări, mai multe deadline-uri, mai mult stres. Şi satisfacţia – în aceeaşi măsură ca şi relaxarea. Mai ales că mi-am luat o muie super original: ştiam că luni – ergo ieri – trebuia să mă duc să asist la o punere în funcţiune. Treabă simplă, treabă clară. Cu câteva mici precizări: nu e vorba de asistat, ci e vorba de lucru efectiv, împreună cu clientul, la ultimele modificări. Şi nu e vorba de câteva zile, cum am crezut, ci de 2 săptămâni. Şi nu se lucrează Monday 2 Friday, ci 24/7. Eh, io să fiu sănătos...

Bun. Ştiind toate lucrurile astea abia de vineri, şi pentru că oricum voiam să facem un test drive adevărat la noul frăţior negru al Bubulinei (nu, încă nu m-am gândit la un nume pentru el. Apropo, de unde boala asta cu denumitul maşinilor la bărbaţi?!), muierea voia să merem uikendu în Praga. Bani mulţi, deranj şi mai mult, prognoză meteo cu 30 l/mp, am zis că nu se merită. Oricum sâmbătă dimineaţa ne-am trezit la prânz. Un’ să merem, un’ să merem, undeva unde nici n-am mai fost... ai la Ceska Skalice.

Eh, ce să zic, io voiam poze, ea voia nişte time-off. Şi amândoi le-am obţinut.

Prima surpiză plăcută: puştiu’ ăla de la casă/office chiar vorbea engleza (pentru cine nu ştie, în Cehia nu e un lucru comun. Mă refer aici la restul ţării, excluzând marile oraşe). A doua, parcarea era free of charge. Ziua (amiaza) începea sub auspicii favorabile.

Am mers să halim ceva rapid, că balaurii din burţi ameninţau să ne înghită şi pe noi, şi ce puteam să luăm decât şniţele cu cartofi prăjiţi – a doua mâncare populară la berarii ăştia, după felul lor naţional: găluşte cu orice. Bine, io am luat nişte bucăţele de porc pe o felie impresionantă de pâine prăjită, înnecate într-un sos iute, şi tapetate cu nişte caşcaval ras d’al lor, de-i zice Eidam (un fel de pâine vânătorească). Bunicel. Şi preţuri de oraş, deci mai mult decît decente. Ceea ce e indecent la mâncarea ăstora, e mărimea porţiei. Ideea e că pe două porţii pantagruelice de mâncare, o bere şi două sucuri am plătit cât am fi dat în ţară pe o porţie decentă de mâncare într-o crâşmă de categorie medie. Ca o paranteză, nu vorbim aici de ghidul Michelin, daaaaa?

Bun. Cu ghiozdanele pline, mergem la apiţăăă. Că d’asta venisem, nu? Luăm o bărcuţă (de fapt o hidrobicicletă din aia laminată), şi începem să vâslim. Navigăm. Ptiu, pedalăm. În larg, n-am putut rezista tentaţiei de a-mi trage piciorul.

Vorba lu’ Jeff Dunham, „here’s a picture of my foot”

Chiar, ar fi interesantă o leapşă printre amatorii de poze, cu „my foot”. Doritorii se pot înscrie singurei.

Revenind, photoshittingu’ mi-a fost întrerupt d-un beleşcopter

care zbura nesimţit de jos pe deasupra lacului, pentru ca apoi să aterizeze undeva lângă intrarea în camping (am zis că pe malul lacului e un camping, nu?...). Din păcate, noi eram în larg, aşa că n-am ajuns lângă el, să-l trag mai de-aproape. Apoi a plecat iar, după ce necesităţile satisfăcute ale pilotului n-au mai constituit un motiv suficient pentru a ţine aparatul la sol.

După o oră petrecută în larg, am decis să mai călcăm şi pe uscat („Ahoy, mate, land!!!....”). Unde am păşit în lumea câinilor.

De fapt, era un concurs de dresaj. Erau cel puţin 2-300 de câini pe care-i putea vedea (90% Border Collie, restul corcituri de Border Collie) – plus alţii în cuşti – câini care evoluau în 2 trasee complet diferite. Am văzut echipe de dresori inclusiv din Slovacia, Slovenia, şi Germania, başca ăia d’ai casei. Plm, cred că era vrun „ze real shit”.

În rest, pitiseală. Am mai lins câte ceva (o îngheţată, o măslină, o atenţie...) apoi spre casă, că deja era târziu. Cel puţin, am reuşit amândoi să facem ceea ce ne propusesem: muierea să se simtă bine, iar io să trag păsări(ci).

Ah, da, şi să nu uit: acum pot şi io să-mi ataşez la CV o poză. Am reuşit şi io să-mi fac un autoportret. Oare voi putea vreodată să obţin un post în vânzări, bazat pe poza asta...?

En fin...

Apus la lac

De când ne-am luat biclele, am reuşit să descoperim nişte locuri de-a dreptul impresionante prin jurul oraşului, locuri care altfel ne-ar fi fost destul de greu accesibile, mai ales pentru pozat. Din păcate, cu vremea asta de tot rahatu’ nu prea mai avem ieşiri la plimbări ca înainte, dar suntem încrezători. Până atunci, două poze desemnate câştigătoare din seria trasă la asfinţit la unul din lacurile descoperite pe două roţi:

Prima e o panoramă din 11 cadre, făcută cu PTGui, pentru cine e interesat de amănunte.
Actualmente experimentez procedee de transpunere a panoramelor în flash, unde să te poţi roti la 360 grade, dar încă nu-s mulţumit de rezultate. Şi evident, trebuie să trag mai multe poze, dar până la vreme faină cam sunt legat de mâini şi de picioare.
Chipintaci.