Pentru că tot vorbeam despre cum e cu şpăgile, hai să vă povestesc cum a fost când am dat şi eu şpagă prima oară. Bine, termenul e puţin exagerat, dar în fine. De atunci nu ştiu dacă am mai avut recidive, momentan nu-mi amintesc decât de una care implică un vameş slovac şi multă muie. Bine, dacă e să fim corecţi, avea dreptate omu’ să se ia de mine, dar na...
Se făcea că mergeam la Bucureşti. Cu un personal. Şi na, eram student, preferam să-mi ţin bănuţii pentru alte scopuri, mai lumeşti. Aşa că, după atâtea drumuri făcute legal – în perioada aia mergeam săptămânal în capitală – zic să mai scutesc şi eu nişte bani, şi să merg cu naşu’. Zis şi făcut. Mă urc în tren – era vineri pe la prânz – îmi scot cartea, şi cu banii pregătiţi, încep să citesc, făcând abstracţie de universul pestriţ din jurul meu.
Nu mai ştiu pe unde, cert e că apare naşul la un moment dat. Eu, ca un jmeker ce eram, nu-mi ridic nasul din carte, şi-i întind banii. Cum unde merg, la Bucureşti, biansiur! Omu’ ia banii şi-şi vede d-ale lui.
Peste un timp, să zic cam în apropiere de Titu, sau imediat după, zarvă mare în vagon. Ca o paranteză, era vagon din ăla mare, fără compartimente, un cârnat din ăla cu etaj. Şi eu bine-nţeles că stăteam la etaj, pe primul rând de bănci de lângă trepte.
Supracontrolu’! Evident că am fost printre primii pe care i-a abordat, urcând dinspre partea mea. Bine, eu mi-am dat seama că era supracontrolu’ când a ajuns în dreptul meu şi mi-a cerut biletu’, că până atunci eram ocupat cu cartea mea.
Eu, foarte senin, îmi ridic ochii către ei – că na, erau amândoi, şi naşu’, şi controloru’ – şi le zic că n-am. Păi cum n-am?!... Ei, uite-aşa, n-am şi gata, i-am dat ce trebuia să-i dau lu’ băiatu’. Şi arăt spre naş.
Hai, bă, lasă glumele, arată biletu’ la control, că-ţi dau amendă!
Mă uit frumos la el, şi pe un ton foarte calm, îi spun că n-am bilet, şi am discutat cu naşu’.
Între timp, naşu plecase de lângă el, ajunsese aproape în capătul celălalt al vagonului, „controlând bilete”.
Cum bă, i-ai dat bani naşului?! Care naş?...
Ete, ăla de colo! Şi i-l arăt pe muşteriul din capătul celălalt al vagonului.
Întâmplarea face ca în momentul ăla, naşu’ să se uite în direcţia noastră. Când l-a văzut pe supracontrol că se uită la el, a luat o mutră nevinovată de copil mic şi drăgălaş. Cum nu s-a mai uitat naşu’ la el, mi-a arătat un rânjet de la ureche la alta, pe sub flocii aia de pe buză.
Supracontrolu’ mă stresa să-i arăt biletu’, nu credea că n-am, eu încercam frumos să-i spun că am tratat cu naşu’, naşu’ nu era acolo... În fine, era un spectacol de toată frumuseţea...
To cut the long story short, la un moment dat s-a săturat şi supracontrolu’ să negocieze cu mine şi-a plecat. Dar nu înainte să mă ameninţe: „Mă duc să mai controlez, şi când mă întorc la tine vreau să văd biletu’!”
Normal că dus a fost...
