miercuri, 2 decembrie 2009

Mai bine nu...


Ieri voiam să scriu despre Ziua
Naţională. Voiam să-mi exprim dezgustul faţă de făţarnicii
care se dau de ceasul morţii de 1 Decembrie, iar în rest, când
ajung prin vreo parte de lume unde ar trebui să ne reprezinte,
aruncă pe stradă ambalaje şi coji de seminţe. Voiam să aduc în
discuţie şi pe auto-declaratele victime care se plâng că duc o
viaţă grea, dar dacă-i pui să facă ceva în privinţa asta, îţi
întorc spatele cu dezgust. Voiam să le mulţumesc celor care ne
reprezintă în lume, mai ales domnului consul de la Londra, care
încă mai aşteaptă scuze de la Top Gear, pentru faptul că au avut
curajul să spună lucrurilor pe nume. Voiam să le mulţumesc
neo-comuniştilor care şi-au bătut joc de cei care au murit acum 20
de ani ca ei să poată să-şi bată joc de noi, cei rămaşi. Vreau
să le mulţumesc politicienilor noştri integri, care văd că în
fiecare zi ne satisfac nevoile de circ – pâine nu mai e, sau e
prea scumpă. Sunt multe de spus, dar mă opresc, oricum n-are nici
un sens.

Fiţi fericiţi, români!

miercuri, 25 noiembrie 2009

Încă una de la Auschwitz





Da, ştiu că am mai pus-o odată în varianta alb-negru, dar mi s-a părut interesantă şi ca HDR.

marți, 24 noiembrie 2009

A trip to Auschwitz

Bun. Ziceam deci că am fost prin Brno în uikendul trecut. Acum, după ce mi-am luat muierea, hai acas. Asta era duminică.

Marţi avea liber că era nu ştiu ce sărbătoare naţională, aşa că, într-un acces de rebeliune, mi-am luat şi luni liber. Aveam deci în faţă un uichend prelungit.

Luni ne-am petrecut-o făcând sport. Din ăla, prin magazine, cum le place femeilor... Dar marţi, ce să facem? Quo vadis, Domine? Mohammed era la Viena (cel puţin aşa ar fi trebuit; ulterior am aflat că nu s-a mai dus, că n-a găsit locuri în autobuz... no comment), aşa că mândra vine cu ideea să mergem să vedem şi noi Viena. Mda, toate bune şi frumoase. Deschid Lonely Planet la Viena, şi ne uităm, şi ne tot uităm pe unde să merem şi ce să vizităm... până ajung la concluzia că ar fi o prostie să mergem acolo pentru o singură zi, pentru că n-am fi reuşit să vedem mai nimic. Totuşi, hai să mergem undeva în Austria, ce mama mă-sii, că nici unul n-o văzuse mai pe îndelete... ŞTIU, hai în Melk, că nu e departe.

luni, 23 noiembrie 2009

A trip to Brno

Iacătă pe unde-mi mai umblară gioalele în c’est uichend (LE: de fapt, asta s-a întâmplat uichendul trecut):

Vineri seara o pun d’o întâlnire cu Sorin, în Brno. Seara, adică pe la 11 juma, aşa. Sâmbătă dimineaţa, la 5:45 eram în staţia de autobuz, cu tot calabalâcul după mine. După un drum infernal de lung, reuşesc să ajung şi la ei, pe la 10 jumate. Vine Sorin, mă ia în primire, tragem o raită rapidă prin magazine în căutarea unei perechi de pantaloni pentru el, apoi bine-meritata şi mult-visata cafea.

marți, 3 noiembrie 2009

Ultimul gând al nopţii, primul gând al dimineţii...

Înainte de a mă duce la culcare, după o repriză intensă de editat poze & shit, nu vreau să mai zic decât atât:




NINGE, BĂĂĂĂ !!!

luni, 2 noiembrie 2009

Weekend cu aventuri

Sâmbătă, în timp ce eram la o tură foto prin apropierea casei, prietenul meu Sorin, din Brno, îmi trimite mesaj că se îndreaptă spre Sniezka, şi dacă-s prin preajmă, poate ne şi vedem. Evident că l-am sunat imediat. Abia plecau (de acasă). Peste vreo 3 ore, în jur de ora 4, erau la mine. Normal că a doua zi ar fi fost frumos să merem toţi 3 la munte, dar cum eu la 12 juma aveam o întâlnire pe care nici să fi vrut şi n-aş fi putut s-o ratez, a rămas ca ei să plece dimineaţa, iar eu să mă îndrept spre ei, odată ce-aş fi terminat treaba.

vineri, 30 octombrie 2009

Fashion photos

Azi o făcui. Şi mai nasol e că i-am prins gustul :D. Despre ce e vorba:

Ieri m-a rugat un coleg să mă duc să-i ajut cu nişte poze. Pretena lui e modelă (yeah, right... în fine, gusturile lor la femei îmi ajung mie exact în partea dorsală) şi azi firma aniversa nu-ştiu-câţi ani de când a luat naştere. Şi cu ocazia asta voiau să doboare recordul naţional de durată a prezentării. Deci urma să fie ceva mare. Şi dacă tot fac asta, de ce să nu facă şi un fel de strângere de fonduri în scopuri caritabile? Toată povestea urma să se încheie cu “ABBA Revival”, o trupă de copy-cats.

joi, 29 octombrie 2009

Poligamismul în Islam

În lipsă de poze, să revenim la vechea tactică a scrisului. Deci, să povestim...


După ce-am ajuns acasă, mai mult sau mai puţin cu bine, evident, mă aştepta un weekend întreg la dispoziţie, timp în care n-aveam de gând să fac nimic (despachetat, treburi, socoteli... aşa, ca o paranteză, încă mai am haine în bagaj. Le scot pe măsură ce le port :D). Parcă aveam chef să ies cu Bubulina la o plimbare, parcă nu... hai mai bine să-l sun pe Mohammed, să vedem ce zice. Zicea că să ieşim la o cafea, că e primul weekend în care nu pleacă din oraş şi alea alea. Că ştie el o crâşmă faină, foarte cozy şi nu ştiu ce.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Cum am ajuns inamicul public nr 1


Eheeeei, iată-mă în sfârşit şi acasă. După nişte săptămâni (prea multe, dacă mă întrebaţi pe mine) în care am muncit ca un câine, cel puţin 12 ore pe zi, în fiecare zi (da,şi sâmbetele şi duminicile sunt tot zile), speram să am un drum liniştit acasă şi un weekend plin de somn.


Pula. Drumul liniştit n-a fost deloc aşa cum mă aşteptam – dar, în acelaşi timp, e drept că se putea şi mai rău – şi nici weekendul nu se anunţă atât de somnoros pe cât mi-ar fi plăcut. Dar să începem cu începutul.

miercuri, 14 octombrie 2009

Lake Konstanz, Germany

Eh, uite că după lupte seculare, reuşii să revin pe blog. Din păcate, se pare că perioada asta în care n-am avut efectiv timp să scriu, va mai ţine încă 1 sau 2 săptămâni, dar nah, cu toţii trebuie să mâncăm o pâine, nu?

Deci, despre ultima ieşire. Avem la muncă un coleg neamţ, care lucrează la sediul elveţian al firmei. Şi pentru că şi-a petrecut destul de mult timp ajutându-l pe colegul meu ceh, şi am avut şi câteva prilejuri de-a socializa (prânz, o bere într-o vineri seara, etc.) ne cam avem bine cu nenea. Şi uite-aşa vineri ne întreabă ce planuri avem pentru uikend. Kakaya planuri? Păi atunci, hai să mergem la Lacul Konstanz, trecem şi pe la ai mei şi poate rămânem şi noaptea. Partea cu rămasul noaptea nu prea ne încânta, dar restul suna destul de bine. Aşa că rămâne să ne vedem sâmbătă la 11.

luni, 28 septembrie 2009

Ubuntu

Mno, o făcui şi pe asta: după ce că trecui pe Ubuntu (long live ye Linux!) şi reuşii să mă elucidez cum e cu netu' ăsta (long live ye forumz!), acu trecui şi la tastatura românească.
Cred că încet, încet, devin fan linux...
Asta ca să nu mai zic că pe maşina virtuală – deocamdată singura unde-am pus linuxu – merge netu' de o mie de ori mai bine decât pe virtualu' cu XP. Aviz amatorilor de promoţia aia cu Microsoft :D
Nu mai rămâne de văzut decât cum se comportă la partea de editare foto. Cumva, totuşi, am impresia că o să fiu mai mult decât mulţumit de Gimp...

marți, 22 septembrie 2009

Din nou despre România

Recent am citit două articole care, mai mult sau mai puţin direct, fac referire la situaţia tipic românească. Toată lumea se plânge că ne e rău, când ne poate fi şi bine, dar totuşi nimeni nu schimbă nimic. Ştiind că o asemenea întreprindere ar fi foarte grea, dacă nu chiar imposibilă, toţi ne complacem să ne plângem de milă şi să ridicăm degetul acuzator.

duminică, 20 septembrie 2009

Insomnia


9:30. Bună dimineaţa, România. La mine e o ceaţă – sau poate doar nişte nori care acoperă vârfurile dealurilor, şi nu lasă soarele decât să se ghicească undeva în spate, ascuns şi zgârcit. Bat clopotele bisericilor.

joi, 17 septembrie 2009

Naşterea unui vis

De fapt, mai mult a unei obsesii. Nu ştiu exact cât timp o să-mi ia până reuşesc s-o fac, eu estimez undeva la 2-3 ani. Timp în care să mă pot pregăti, atât logistic, cât şi financiar şi spiritual. La ce mă refer? Mongolia, bine-nţeles.

miercuri, 2 septembrie 2009

Poze Interlaken - Schilthorn

Aşa cum am promis, iete şi niscaiva poze de pe la munte.

prajitura cu morcov Asta e celebra mea prăjitură cu aromă de colivă. Nu mă aştept să mă creadă cineva, dar dacă ajungeţi prin zonă, încercaţi-o. Din păcate, i-am uitat numele...

luni, 31 august 2009

Prin Alpi în şlapi – o poveste în cifre

Vineri veni muierea pe la mine. Aşa că uikendu’ trebuia să găsesc ceva entertaining să facem, că altfel... Sâmbătă am scăpat ieftin: a fost un târg de chestii, un fel de talcioc la ei, aşa că mândra, mare amatoare de chilipiruri şi de cheltuieli în general (dar n-o blamez, până la urmă e femeie, nu...?) m-a luat pe sus d-o aripă şi aproape o zi întreagă m-a învârtit printre tarabe şi oameni. Ca o paranteză, încă o diferenţă între alte naţii şi români: ăştia, când se apropia sorocul să plece, o parte din chestiile care nu le vânduseră, le puneau în cutii pe care scria „Daruri” sau „Gratis” şi oricine era liber să ia după bunul plac.

duminică, 16 august 2009

Jurnal de bord II

Intrigat şi neîncrezător – deşi nici unul dintre ei nu mai era la vârsta la care să facă glume răsuflate – după 20 minute, sergentul Mifune zări vehiculul colegilor săi. Avea farurile aţintite asupra a ceea ce părea o deschizătură în zid. Gaura era suficient de mare încât să intre prin ea doi bărbaţi umăr la umăr. Comandantul se dădu jos din maşina lui, şi se îndreptă spre vehiculul colegilor săi. Înăuntru nu era nimeni.

La ceas de seara

window+of+the+soul

sâmbătă, 15 august 2009

Day and night



Ieri am zis să profit de faptul că îs singur şi am trepiedul cel nou – ah, cred că am uitat să mă laud: mi-am luat un nou trepied, de data asta unu’ serios – şi-am ieşit la două ture de poze. Una de zi, una de noapte. Partea nasoală e că pentru ieşirea nocturnă m-am cam certat cu muierea, care mă aştepta de zor să vorbim pe net, iar io stăteam şi număram timpii de expunere, de nebun cu trepiedu’ după mine. Partea mai nasoală e că, cică, aş fi stat un număr bun de ore, vreo 4 zice ea, dar când faci expuneri de câte 15 minute, time really flies...
Cam cu astea mă pot lăuda:












Apropo, dacă ştie careva cum pot adăuga taguri la poze pentru o mai uşoară editare, please, do share.

Din nou in Elvetia

Până în aeroport am dormit ca un maaaaare nesimţit (huh?! Eu?! MARE?!), aşa că habar n-am pe unde-am mers şi ce-am făcut. Ştiu doar că al meu „taximetrist” conducea ca o pulă. Beată.


Ajuns în aeroport, m-am repezit la o coadă imensă, nu pentru lapte sau ouă, ci pentru bilet, şi după vreo 45 min am reuşit să mi-l iau. M-am repezit afară să bag un pachet de tabac în mine – sănătate curată, nu alta – apoi, cu chiu, cu vai, am reuşit să trec şi de detectoarele de metale care prinseseră drag de mine, de mă puneau să trec într-una prin ele. Acum stau în faţa porţii şi mă minunez cum nişte fătuci – după vorbă, după port, par a fi de la şcoala catolică – stau cu cărţile de rugăciuni în faţă, bâţâie din picioare, murmură din buze frenetic, unele se mai ridică şi-n picioare şi recită, cu ochii-n tavan sau daţi pe spate, de zici că au momente intime cu Duhul Sfânt. Ete, iar s-a ridicat una. Scuze, două... Gizăs, ce (acu s-au aşezat :)) ) ţi-e şi cu fervoarea asta religioasă... Apropo, nu e prima oară când văd asta, dar e prima oară când o enunţ public: de ce toate muierile astea care respiră spiritualitate, sunt respingătoare cu spume?! Cred că Doamne-Doamne a considerat că nu mai trebe lor feminitate...
Iar, o chestie jenibilă s-a făptuit la casa de belete: era un grup de arabi, cu bagaje multe. Da’ multe, tată. Şi când au văzut cât au de plată pentru greutate suplimentară, au desfăcut oamenii geamantanele cât casa şi-au început să scoată de prin ele. Ce? Ce era în’nuntru: boarfe, pungi, punguliţe, chelcăşozuri, orice până să ajungă la greutatea maxim admisibilă. Ce-au făcut cu treburile scoase? Păi ce-ar face orice ţigan cu ele? A produs unu’, el ştie de unde, o plasă din aia cum folosesc ăştia de merg la piaţă, din aia de rafie împletită. Bine, nu de dimensiuni generoase, dar oricum, au plecat de acolo cu ţigănia aia în mână, pe post de bagaj de mână. No comment...
Acu’ mi-am pus căştile, şi caut niscaiva inspiraţie pentru o scriere în versurile lu’ nenii Manowar.
Şi jepaţii ăştia din aeroport n-au nici un hotspot moca. Adică au, dar nu merg momentan. Cred că nu s-au trezit adminii. Plm, ce iese când combini tehnica şi lenea...
t.

miercuri, 12 august 2009

Jurnal de bord I



Epilog
Din naveta ce se sprijinea pe cele trei picioare, au coborât încet şase oameni în costume de exploratori, împreună cu tot echipamentul lor, inclusiv două vehicule de transport. Era prima echipă umană care să pună piciorul pe acea lună a lui Jupiter. Sigur, mai fuseseră trimise sonde, care au prelevat mostre de atmosferă şi sol, dar ei erau primii care efectiv mergeau pe acele tărâmuri neprimitoare.

După ce rampa de coborâre se ridică la loc, cei şase oameni despachetară dintr-un recipient mare, echipament de transmisie către Bază, şi după ce instalară uriaşa antenă satelit pliabilă şi o conectară la sursa de putere a navei (sigur, puteau folosi bateria solară a vehiculelor, dar dacă tot erau lângă navă...), se aliniară în semicerc în faţa camerei speciale de filmat, cu vizoarele de protecţie contra luminii ridicate, încât să li se vadă trăsăturile feţei, şi unul dintre ei, cu trăsături mongoloide, făcu câţiva paşi în faţă. Sergentul Mifune, la cei 43 ani ai săi, nu prea mai avea unde să avanseze ca şi militar de carieră. De când se formase Directoratul Mondial Împotriva Războaielor, militarii nu-şi mai aveau rostul. Mulţi dintre ei se reorientaseră spre alte domenii. El alesese să intre în Programul Spaţial, iar acum i se dăduse comanda acestei echipe de explorare.
- Bună seara, Cape Kennedy. Takeshi Mifune şi echipa lui vă transmite salutări de pe primitoarea Ganymede. Recepţie, vă rog!
În căştile fiecăruia, conectate wireless la receptorul audio al staţiei de emisie-recepţie inter-planetară, se auzi vocea bine-dispusă a şefului de tură din Centrul de Control al Misiunilor Interplanetare de la Cape Kennedy:
- Salut, băieţi! Văd că aţi ajuns cu bine. Ceva probleme...?
- Nu, domnule McBain. Totul este ok. Cerem permisiunea de a începe explorarea împrejurimilor.
- Bine, băieţi, dacă altceva nu mai aveţi de comentat, nu-mi rămâne decât să vă urez distracţie plăcută. Şi nu uitaţi să ne aduceţi şi nouă suveniruri!
- Am înţeles, Baza. Mifune, terminat. (întorcându-se către restul echipei) Aţi auzit, da? Strângem şi mergem la plimbare!
După ce încărcară toate cele de trebuinţă în vehiculele amfibii, porniră la drum. Sperau să găsească un pasaj de trecere prin munţii care se profilau prin atmosfera ceţoasă la câţiva kilometri buni de ei. De partea cealaltă îi aştepta o zonă care, din imaginile luate de sonda trimisă acum 5-6 ani, părea că adăposteşte bogate zăcăminte de Nadkrath, necesar pentru noile tipuri de motoare pe care Comisia pentru Explorarea Spaţiului Interplanetar voia să le implementeze la toate navele care ar fi părăsit Pământul. Aşadar, rolul lor principal era să găsească un culoar de trecere printre bolovanii imenşi a utilajelor care-ar fi urmat să înceapă o exploatare minieră acolo, şi, bine-nţeles, să confirme că într-adevăr era vorba de Nadkrath.
După vreo 45 minute de mers prin ceaţă, proiectoarele celor două vehicule se opriră la câţiva metri de un uriaş bolovan. De fapt, era mai mult un zid compact, dintr-un element asemănător cu piatra. În căştile oamenilor se auzi ordinul sergentului Mifune:
- Domnule Dietmar, ce ziceţi, ne arătaţi şi nouă nişte artificii?
Uwe Dietmar, inginerul specialist în extracţii al echipei, sări sprinten din maşină, cu o încărcătură de C6 în mână şi, în timp ce maşinile se retrăgeau câţiva metri mai în spate, încărcătura explozivă era cu precizie fixată. După ce toate pregătirile fură gata, genistul veni în maşină, şi cu un zâmbet apăsă declanşatorul radio al încărcăturii explozive. Brusc, ambele maşini fură zguduite de unda de şoc provocată de cele aproape 1,5 kilograme de C6. Când se apropiară cu vehiculele suficient încât să vadă locul exploziei la lumina farurilor, rămaseră mai mult decât descumpăniţi. Nu se vedea nimic schimbat pe zidul care le bara calea; nici o zgârietură, nici o aşchie sărită, absolut nimic. În căşti se auzi iar vocea comandantului expediţiei, sergentul Mifune:
- Ne împărţim în două echipe, şi căutăm o cale de trecere de-a lungul zidului. Dacă e ceva, ştiţi să vă folosiţi radiourile.
Cele două maşini plecară în direcţii opuse de-a lungul impenetrabilului zid.
După cam 25 minute, în căşti răsună un alt apel:
- Ăăăăăăămmmmm..... domnule Mifune, cred că ar fi bine să veniţi până aici...
- Ce s-a întâmplat, doctore Letovici?
Doctorul Vladimir Letovici îşi obţinuse destul de târziu doctoratul în astrofizică, pentru că fusese implicat în diverse proiecte de cercetare şi nu prea avea timp de viaţa personală. Asta era a doua ieşire a sa în afara Pământului.
- Ăăăăăăă... domnule comandant, cred că ar fi bine să veniţi până aici, să vedeţi singur... pentru că... sincer, nu prea ştiu cum să vă spun...
- Bine. Unde sunteţi?
- Păi mergeţi de-a lungul zidului şi o să ne vedeţi...
- ... sper doar să merite!
- Oooooo, o să merite, credeţi-mă!


marți, 11 august 2009

Bă băieţi, mie mi s-a cam luat de voi...




Văd că în ultima vreme a crescut numărul „greilor” blogosferici care se plâng că „pifanii” le cer sfaturi sau schimb de linkuri. Drept urmare, ...

unii se apucă (mai mult decât până acum, adică) să le dea sfaturi şi să scrie reguli universal valabile, care într-un final, ar urma să aducă mult-visatul trafic şi mult-aşteptaţii bani „răcanilor”. Mai e câte unii care nu vrea, domne, nu vrea şi pace, să facă schimb de linkuri, că cică trebe să munceşti mult să ajungi unde-a ajuns respectivu’.
Ştiţi ceva? Mi s-a luat de voi. Mi s-a luat să văd cum toată lumea e expertă la a da sfaturi şi reguli universal valabile (yeah, right, universale... my ass). Mi s-a luat să văd câte un nene din ăsta, pus brusc în postura de formator de opinie, şi cu câte un cârd de admiraci după el, care să-i gâdile tandru orgoliul, încercând să-i convingă pe alţii cum să fie mai mari şi mai tari. Repet, mi s-a luat de voi. Nu ştiu cine v-a făcut pe voi „grei”. Da, dacă vorbim de referinţe temporale, jos pălăria, sunteţi vechi, pun pariu că ştiţi o grămadă de lucruri; dar de aici până a da sfaturi pifanilor, ca să ajungă ca voi... e cale cam lungă. De, aşa face omu’ când i se pare că are putere: i se urcă la cap şi brusc, dintr-un om obişnuit, ajunge un fel de mai-mic-sau-mai-mare Dumnezeu. Pur şi simplu mi se face scârbă când văd atitudini de genul „a comenta pe blogu meu e un privilegiu pentru tine!!!”. Mi s-a luat, deci, de fiţele şi aerele voastre. Am zis.
Dup-aia, mi s-a luat de toate „curvele” care şi-au tras blog şi, vezi Doamne, „interacţionează” cu cititorii. Ia fă tu frumuşel un test: intră pe un blog oarecare, dă clickuri şi dacă mergi pe firul linkurilor, de pe un site pe altul, pun pariu că în maxim 10 clickuri dai de vreo pizdi care-şi povesteşte aventurile erotice. Eu înţeleg că sex sells, dar, totuşi... Mi s-a luat să citesc cum face cutare când ejaculează, sau cu ce dotări se laudă, sau cum e să ţi-o tragi în tapiţeria albă de viţel a vreunui Rolls Royce. Pur şi simplu mi s-a luat. Mi se rupe şi de voi. Am zis.
Vreau şi eu să văd ce debitează un Regular Joe care-şi vede de treaba lui. Wtf, vorbim de bloguri, daaaa? BLOG, u know? Adică web log. LOG, adică jurnal. Adică personal. Găsisem la un moment dat ceva de genul ăsta, dar la scurt timp a luat-o niţel în bozii, scriind proză/poezie în stilul abstract/haiku. Deocamdată văd că şi-a revenit, dar tare mi-e că trece printr-o mică criză de personalitate şi asta e doar o chestie temporară. În rest, aproape tot ce văd, urmează modelul: „am mult trafic, lumea mă citeşte, mulţi sunt de acord cu mine, hai să-i sfătuiesc”.Mi s-a luat. Am zis..

Krkonoše Rally

























luni, 10 august 2009

Krkonoše Rally – fotoreportaj (21 poze)


Un copil se uită curios la un fotograf care caută cel mai bun unghi pentru a trage câteva cadre bune.
Multe maşini opreau pentru a împărţi spectatorilor calendare cu echipa sau pliante cu sponsorii.

Copilotul unui echipaj face cu mâna spectatorilor, în timpul defilării oficiale a concurenţilor, în seara dinaintea începerii raliului.

Există şi echipaje fotogenice: cel din fotografie, văzându-mă că le fac poze, au oprit maşina şi au zâmbit către obiectiv timp de câteva secunde, până le-am făcut semn că am destule cadre.

Un şofer opreşte în timpul defilării oficiale, pentru a vorbi cu un cunoscut din public.

Doi piloţi se întâlnesc la defilarea oficială a concurenţilor.

O femeie pe bicicletă se pregăteşte să traverseze strada în fugă, în timp ce o maşină ia curba pentru a defila printre mulţimea adunată să-i vadă pe competitori, cu o seară înaintea începerii cursei.

Un echipaj ia startul de pe podiumul oficial, sub obiectivele aparatelor de fotografiat.

Totul se desfăşoară sub privirea vigilentă a Poliţiei locale. Ofiţerul din imagine stă de vorbă cu colega lui, care nu se vede în poză.

Maşina oficială a organizatorilor anunţă începerea cursei.

Un pilot la volanul unui Mitsubishi Evolution VIII (cred), negociază un viraj.

Un arbitru montează la loc un stâlp dărâmat de un competitor.

Unul dintre arbitri, obosit de statul în picioare, îşi aduce un scaun.

Un şofer grăbit se pregăteşte să dărâme un stâlp.

Au fost şi cazuri în care unii şoferi n-au ştiut să ia curbele în concordanţă cu puterile maşinii, şi drept urmare s-au trezit perpendiculari pe axul drumului. Pilotul din imagine a trebuit să dea cu spatele pentru a ieşi din situaţie, pierzând astfel secunde preţioase.

Un competitor mai încet se pregăteşte să fie depăşit.

Un copil, plictisit de absenţa concurenţilor între etape, se joacă cu una din panglicile de delimitare, sub privirile celor mari.

Un fotograf îşi abandonează uneltele meseriei şi trage o fugă la maşină, pentru a lua un alt obiectiv.
După fiecare serie de cadre, fotografii fac un scurt review al pozelor.

Într-un scurt moment de respiro, fotografii desemnaţi să ia parte la cursă îşi schimbă poziţiile pentru a prinde acţiunea din mai multe unghiuri.

Un fotograf de la o instituţie media apasă declanşatorul chiar când unul dintre concurenţi iese din curbă exact în dreptul lui.
Diseară sau mâine voi reveni cu mai multe poze de la raliu.