sâmbătă, 12 martie 2011

Pe drumuri româneşti II

Trec peste amănunte nesemnificative, cum ar fi faptul că a trebuit să ne mutăm dintr-un autocar în altu' ca vitele (adică aia de veneam de mai departe de Sibiu), fără pauză de masă, fără țigări, și într-o stare de scârbă profundă. Ajung la momentul în care ne apropiem de Nădlac. Cum intrăm în sat, unul din cei trei șoferi ia microfonul și ne anunță că dacă aveți prin bagaje țigări netimbrate sau băuturi netimbrate, țuică sau vin de casă, sau țigări d-alea cu timbru de Moldova, or să le găsească, că iau la purecat toate bagajele. Și atunci or să vă amendeze cu 80 euro, și o să stăm cel puțin o oră jumate în vamă, ca să întocmească procesul-verbal. Dacă vă știți cu așa ceva, mai bine dați și voi ceva, scăpați mai repede și gata. Fiind la prima trecere de graniță cu autocaru, l-am crezut pe cuvânt. O fi știind el ceva...

vineri, 11 martie 2011

Pe drumuri româneşti I

Distracţia – şi sper ca sarcasmul să fie evident fără a face uz de comentarii suplimentare – a început de fapt înaintea drumului propriu-zis. Mai exact, cu alegerea mijlocului de transport către casă. Şi ca să nu existe discuţii, casă e acolo unde te simţi bine şi de unde n-ai mai vrea să pleci, nicidecum unde ai domiciliul.

Maşină n-aveam, că deh, eram pieton – revenim altă dată asupra subiectului – cu trenul ar fi durat două zile şi m-ar fi costat în jur de 150 euro (adică tot cât aş fi dat pe un drum cu maşina, mai puţin o zi petrecută pe drum), aşa că singura soluţie a rămas autocarul.

Era joi dimineaţa, şi tocmai vorbisem cu şefu’ şi-l anunţasem că săptămâna următoare ne vedem. Ah, perfect, că şi-aşa aveam nevoie de tine pentru un proiect din Tunisia. Las’ că-ţi zic mai multe când vii aci. Bine c-o rezolvasem (relativ) cu cazarea. Încă mai aşteptam poze şi confirmarea că duminică-s liberi proprietarii, să facem trocu’: bani contra chei. Nu mă plângeam, se putea şi mai rău. Fuga în bucătărie, s-o rezolv acu’ şi cu transportu'.

joi, 10 martie 2011

Unveiled

După o prea lungă absenţă, uite-mă că m-am întors. Şi la muncă, şi pe blog. M-am întors ca să plec iar. Tunisia, deocamdată. Se prefigurează şi-o Kenye mai încolo, da’ să trăim până atunci. Deocamdată încerc să-mi pun niţel ordine în gânduri şi să mă mobilizez să mai pun şi ceva pe hârtie. Totuşi, ca orice lucru pe care nu-l mai faci o vreme îndelungată – da, cele două luni jumate petrecute în ţară au fost un timp infernal de lung – mă rog să fiu întâmpinat cu indulgenţă şi să-mi fie iertat începutul greoi.

Să ne citim sănătoşi.