joi, 20 ianuarie 2011

E de bine

M-am trezit într-o chestie vâscoasă și abjectă, care părea vie. Nu știam ce e, dar îmi crea un sentiment profund de dezgust. Era o variantă scabroasă a celebrelor nisipuri mișcătoare, și la fel ca și ele, cu cât încercam mai mult să ies din ea, cu atât mă înconjura și mă trăgea mai înăuntrul ei. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea moale și rece până am ajuns în ea până la gât. Atunci m-am oprit speriat și, cu o panică crescândă, odată cu ultimele speranțe, am căutat soluții. Ceva nou, tot ce încercasem mă băgase mai mult în haznaua pseudo-lichidă. Cât timp nu m-am mișcat, am fost purtat încoace și încolo de niște curenți invizibili, dar fără să mă afund mai mult. Pur și simplu am stat nemișcat, pradă acelei mări din ceva indefinit. În jurul meu auzeam prin întunericul dens – dincolo de care se vedea doar negru – sunete pe care nu le puteam localiza, și simțeam mișcare. În masa aia respingătoare, în aer, în mine, era un vacarm de lucruri care mi se păreau cunoscute, dar în același timp, străine.


Deodată, undeva în spatele meu, am simțit – nu știu cum, dar am simțit – că se întâmplă ceva. Am încercat să mă întorc. Asta m-a făcut să mă afund mai mult, iar vârful bărbii acum îmi atingea suprafața scârboasă. Într-un final, am reușit să ajung să văd cu colțul privirii zona cu pricina. Într-un punct indefinit, negreala de deasupra a început să-și schimbe culoarea, iar după un timp a devenit luminoasă. Nu știam ce e, dar simțeam că e de bine, că mă poate ajuta să ies. Încet, spațiul a căpătat formă, textură și intenție. Din zona respectivă, s-a ivit un capăt de sfoară – mă rog, știam că e o sfoară, practic era tot o formă indefinită de ceva. Pe măsură ce se transforma, se îndrepta către mine, iar eu stăteam nemișcat în continuare, așteptând momentul în care urma să încerc să mă agăț de ea. Aia era soluția mea de ieșire, să mă agăț de ea, și să scap.
După o eternitate, masa a ajuns suficient de aproape de mine, încât s-o apuc. Cu mari eforturi, și cu o încetineală plictisitoare și pentru un melc, am reușit să scot o mână și să apuc speranța. În clipa următoare, cu o materie moale strânsă bine în pumn, am început să mă mișc. Ieșeam! Eram salvat. Pe mine șiroiau în jos picături amorfe din chestia din care tocmai ieșisem, dar nu-mi păsa, urma să scap.
Am fost tras afară până la brâu. Dintr-o dată, sensul de mișcare s-a inversat. Acum eram împins la loc. Am încercat să-i dau drumul, să nu pierd mica mea victorie, dar o voință mai presus de-a mea mă făcea să nu pot să mă desprind. Salvarea mea urma să-mi fie mormântul. Fără să aud, fără să văd, știam că sunt privit de mii de ochi, și mii de guri se strâmbau hidoase într-un rânjet diabolic. Îmi trăiam drama cu încetinitorul, spectator la propria-mi pieire. Și nu puteam face nimic s-o împiedic.
Pe măsură ce eram împins înapoi în mișcarea haotică din care tocmai scăpasem – fusesem ajutat să scap – lumina se întuneca, iar materia din mâna mea începea să se disipeze. Până am ajuns iar cu firele bărbii în vâscozitatea grețoasă, nu mai era nici o lumină, în mâna mea nu era decât negru, iar undeva, departe – dar aproape – râsetele începeau să se estompeze.
Am rămas în continuare imobil, pradă ei și gândurilor mele. Nu știu cât am stat așa, poate o oră, poate o eternitate. Poate n-am stat deloc. E greu să-ți dai seama, când nu există timp. Trăiești într-un prezent continuu.
Apoi iar am simțit că urmează să se întâmple ceva. S-a nimerit să fie chiar deasupra mea. Cu privirea în sus, plină de speranță, am așteptat iar. Din nou, din negru s-a ivit încet o mână. Una fermă și musculoasă, de bărbat. Era acoperită de o cămașă albă cu niște dungi filigranate mov, care lăsa să se vadă doar încheietura puternică, străjuită de-un Omega TimeMaster. Pe măsură ce se materializa, palma întinsă se îndrepta spre mine, oferindu-mi-se.
Acum trebuia să ies. Știam, ăsta era ajutorul de care aveam nevoie. Din nou, mâna a ajuns aproape, iar eu m-am întins și-am prins-o. Am simțit cum pe sub țesătura fină, mușchii și tendoanele intră în acțiune, iar eu am început să ies. Când am reușit să-mi eliberez din strânsoarea vâscoasă și cealaltă mână, m-am apucat cu ea de încheietură. Încet dar sigur, și cu mari eforturi din partea prietenului meu nevăzut, ieșeam. Centimetru după centimetru, părăseam locul ăla dezgustător.
Am ieșit cu pieptul, apoi cu burta, apoi cu coapsele. Mai aveam puțin și ieșeam de tot. Eram extaziat, o senzație greu de descris. Apoi, dintr-o dată, mișcarea s-a inversat. Din nou. Mâna care începuse să mă scoată, acum mă împinea la loc. Ochii care până atunci i-am simțit ațintiți asupra mea din întuneric, acum erau acompaniați de aceleași rânjete drăcești. Știam că simt o mare satisfacție privindu-mă și bucurându-se de iminenta mea pieire. Bine-nțeles, nu puteam să mă eliberez. Priveam și simțeam, incapabil de vreun sunet, cum mă afund. Iar.
Când am ajuns iar în vâscozitate până la gât, am reușit să mă eliberez din strânsoarea mâinii. Credeam că urmează s-o iau iarăși de la capăt. O nouă speranță, o nouă deziluzie. Doar că de data asta, palma s-a întins deasupra mea, și s-a îndreptat implacabilă spre creștet. Nu voiam să cred, nici să accept, dar știam că urmează să mă afunde de tot. Ciudat, dar nu păream prea afectat. Am acceptat situația ca pe ceva de la sine înțeles.
Când m-a atins și am simțit apăsarea, nu mai aveam nici un gând. Eram doar un spectator al propriei mele drame. Așteptam să se întâmple inevitabilul.
Și s-a întâmplat. Am fost împins de palma cu degetele strânse pe scalp până m-am scufundat cu totul. Era o chestiune de moment până urma să vină sfârșitul. Nu-mi era frică, nu simțeam nimic, doar îl așteptam. Nu se putea termina altfel.
M-am trezit jumătate speriat, jumătate calm. Fusese doar un vis.
În jurul meu, masa vâscoasă și dezgustătoare a început să se miște ușor.

Welcome to my living nightmare.

13 comentarii:

Lolli spunea...

hmmm!...

Teuton spunea...

hmmm?...

Lolli spunea...

Da, hmmm!Mie imi pare mai degraba un cosmar nu un vis.Si ce sa inteleg?Ca se continua si in realitate?

Teuton spunea...

aha

Lolli spunea...

Aaaa,uitasem sa-ti spui.Pot vorbi si serios ,nu doar ca o scorpie:D

Teuton spunea...

bine că ți-ai adus aminte și mi-ai zis. amu nu mai rămâne să-mi zici decât când începi.

Lolli spunea...

tocmai am inceput....

Teuton spunea...

yeah, right. =))

Lolli spunea...

de ce este asa greu de crezut?ce te face sa crezi ca nu pot vorbi serios?
par egzampla:
-imi plac articolele tale si le citesc constant.
-imi plac fotografiile tale.foarte reusite.le apreciez desi arta fotografica nu face parte din placerile mele.
si na acum ce sa zic ?ai un stil propriu de-a starni scorpia ...

Teuton spunea...

apăi dacă-mi iese, să continui, zic. o știi p-aia cu "îmblânzirea scorpiei?" nu mai știu cine-a zis-o...

Lolli spunea...

mda,numai ca Will i-a dat un final al naibii de siropos.o scorpie invinsa si docila.bleah!

Mika spunea...

Va deranjez, copii? :D

Teuton spunea...

please, do join