Sniezka reloaded

Opresc motorul şi sting luminile. Scot cheile şi deschid în spate. Aşez rucsacul pe jos şi schimb adidaşii de condus pe bocancii de munte. E al dracu de frig, cred că-s undeva la 5 grade. Maxim. Cerul e senin şi plin de stele.

Încălţat de scandal, scot frontala din rucsac şi-o aşez în poziţie funcţională. Încui maşina, iau rucsacul în spate şi încep. Sunetul bocancilor pe asfalt, în toată liniştea aia, e oarecum ciudat, obişnuit fiind ca de fiecare dată să văd puhoaie de lume... Mă uit la ceas dârdâind. N-are nimic, mă încălzesc eu mai încolo.

E 5 jumate. Am început.

Deja am ieşit din zona luminată şi trebuie să pornesc frontala. Cerul începuse să treacă de la negru la un albastru închis, dar oricum mai durează până se luminează. Urc. Încă sunt pe asfalt. Aburii respiraţiei se văd în lumina frontalei, blocându-mi pe moment vederea.

Nu sunt singur, am cu mine cei mai buni prieteni şi cei mai crânceni duşmani. La ce te gândeşti? La nimic. La tot. Sunt concentrat pe fiecare pas şi totuşi sunt departe. Unde, nu ştiu. E ciudat. Şi e atât de linişte, nici măcar vreo adiere de vânt nu bate...

Merg încet şi constant. Intru în pădurea cea neagră. Deja asfaltul cel comod s-a transformat în pământ, bolovani, rădăcini şi ace de brad. Şi pârâuri, ocazional. Aici trebuie să mă mai uit şi după semne. Marcaje care sunt nişte gămălii. Ai dracu' zgârciţi, nu puteau şi ei măcar să folosească vopsea reflectorizantă... Privirea îmi fuge de jos pe copaci şi înapoi. Încerc să respir în ritmul paşilor, să-mi fie mai uşor. Şi merg încet, foarte încet.

Ultima oară când am făcut drumul ăsta singur, era amiază. Tot cu Sorin m-am văzut, tot sus, dar am urcat eu la ei. Şi-am tras ca un câine, ţin minte. Acum e invers totul. Atunci urcasem să prind un apus. Acum încerc să prind o ceaţă matinală pe văi, dar mă îndoiesc că ajung la timp.

Am plecat cam târziu, dar m-am luat cu varza şi a trebuit să stau să văd cum a ieşit. Gândul îmi zboară la strachina cu varză aburindă, cu câteva bucăţi de ciolan ieşind obraznice din ea, arborându-şi ostentativ şoriciul zemos. Ce-ar fi mers o mămăligă... Futu-i în gură p-ăştia, că nu pot şi ei să aibă mălai la supermarket!

Deja parcă nu mai e nevoie de lanternă chiar aşa mult. Cu fiecare pas, e mai lumină. Soarele încă n-a răsărit, e abia 7 fără 20, dar s-a luminat suficient încât să sting lanterna. Mă opresc să mă piş. Hmm, pădurea în zona asta arată interesant... ia să inaugurez repriza de poze, că doar d-asta am venit, nu?

Dau jos rucsacul să scot toate cele, şi simt cum transpiraţia fierbinte de pe spate, în frigul dimineţii, se răceşte instant. Nu e o senzaţie prea plăcută, dar asta e, oricum nu stau mult. Montez aparatul pe trepied, aprind o ţigară şi bag repede câteva cadre. Termin ţigara şi plec.

Sunt aproape de prima cabană. Deja vacile sunt scoase la păscut pe pajiştile de mai jos de clădiri. Talăngile li se aud de departe. Brusc, gândul că nu mai sunt singurul nebun care e pe munte la ora aia are aerul să-mi facă sfincterul puţin mai relaxat. Oricum nu mă stresam eu prea rău nici înainte, dar acum parcă nu mă mai agit aşa repede la orice zgomot...

Ajung la cabană exact la timp pentru a vedea cum în spatele brazilor îşi face apariţia discul strălucitor al soarelui. E în jur de 7. Mă uit în jos, spre vale. Nu e pic de ceaţă pe văi, doar aerul e puţin cam ceţos. Nu e deloc ce voiam eu. Scot telefonul şi-i trimit un sms lui Sorin: „pula ceaţă, n-ai pierdut nimic”.

Cabanierii mă salută matinali, cu cănile cu ceai aburind în mâini, poftindu-mă înăuntru. Mersi, nu, mă duc în sus. Le răspund cu un gest care poate însemna orice, şi-mi văd de urcuşul meu. Dau în indicatorul de vârf: 2,5 km până sus. Uhm, pula mea, 2,5 km măsuraţi cum? În proiecţie, în linie dreaptă, pe curbă de nivel, cum?! Informaţie total nefolositoare. Oricum ştiam că-s cam pe la jumatea distanţei, deci încă vreo oră până sus...

Deja soarele a ieşit şi mă atacă cu razele pe deasupra brazilor. E cazul să scot ochelarii. Sunt obosit, n-am dormit deloc noaptea trecută, am mai şi urcat – încet, e drept, dar oricum – iar soarele ăsta e puternic. Fiecare pas îmi confirmă că am îmbătrânit. Odată, demult, trasee din ăstea le fumam. Pe din astea făceam probe de orientare, nicidecum de anduranţă. Acum... m-am dus pe pulă. Sunt un boşorog care-şi petrece cea mai mare parte din timp la birou, cu curul pe scaun, în faţa calculatorului. Mişcare în aer liber, pula. Futu-i.

Hai să mă piş iar. Bun digestiv, kofola asta... Băga-mi-aş, am uitat hârtia în maşină! Nu c-aş avea mare nevoie de ea, la câte cabane îs pe sus, dar oricum, nu-mi place să ştiu că mi-am uitat lucruri jos.

Ei, şi uite-aşa ajung la cea mai de căcat parte din tot urcuşul. Aia finală, care mă duce pe vârf. Pentru un deal de talia lui, nu e chiar uşor. Bine, nu e nici Custura Sărăţii, dar nici eu nu mai sunt cel de odinioară... Şi ca să fie distracţia şi mai mare, în loc să lase măcar porţiunea asta aşa cum era ea, naturală, au făcut-o în trepte. N-ajunge că au pus telescaun până sus, să ajungă toţi cocalarii, acum şi partea asta au stricat-o aranjând dale de piatră, oprite de plăci de metal. Cel puţin bine că-s singur...

Partea asta mă termină. Intru într-o monotonie a paşilor care mă omoară. Trebuie să fac pauze mai dese, chiar dacă merg mai încet. Cel puţin mă bucur că fiecare pas făcut e unul în minus până sus. Hai, încă unul. Şi încă unul. Şi apoi încă câteva sute. Şi gata, eşti sus.

Într-un final, reuşesc să ajung într-o poziţie care-mi permite să văd dincolo, spre Polonia. Soarele era deja preţ de vreo două suliţe pe cer, şi speranţele mele de ceaţă se duseseră de mult pe pulă. Acum speram ca măcar la polonezi să fie ceva mai interesant. E o pulă. Oh well, asta-i viaţa. Motivul pentru care am plecat cu noaptea (albă) în cap de fapt a fost o iluzie frumoasă. Io să fiu sănătos...

Sus, clienţii de peste noapte ai cabanelor de pe vârf se bucurau încă de soarele matinal. Îi salut şi mă aşez şi io pe o bancă lângă ei, să-mi trag sufletul. Cum dau jos rucsacul, iar simt cuţitele reci ale vântului înfigându-se în spatele meu. Mă dezbrac şi mă schimb cu o bluză uscată, întind rufele ude la uscat şi iau vârful la pas, căutând ceva care să merite pozat.

Mda. Mi se confirmă: nu mai vorbim aceeaşi limbă. Sau oricare ar fi motivul, eu nu mă mai simt atras de peisagistică aşa cum eram la început. Caut altceva, dar să mor dacă ştiu ce. Ştiu doar că atunci când o să-l găsesc, o să mă simt într-un anume fel. Deocamdată nu mă simt. Deci nu comunicăm, eu şi natura – sau, mă rog, ce-a mai rămas natural din ea...

Timpul trece, io mă învârt ca un coi într-o căldare, Sorin nu răspunde la telefon, habar n-am pe unde e, la cât ar trebui să ajungă sus, să mă organizez şi io cumva... Nici nu poate fi vorba să stau într-un singur loc până vine el. Deocamdată nu ştiu nimic. Totul e o mare muie, pe care io o iau la greu. În tot timpul ăsta, oamenii încep să vină din toate părţile – de pe poteci, de la telescaun... În scurt timp începe marea petrecere.

„Băgaţi-ai pula-n el de telefon, ce dracu i-ai făcut de nu l-ai auzit când sună?! Ah, acum pleci?...” E 10 jumate. Fac rapid socoteala: îi ia cam 3 ore până jos, încă p-atât până sus, cam pe la 5 ar trebui să ne vedem. „Hai că mă duc la plimbare. Ne auzim şi vedem mai târziu”.

Ochesc două lacuri de pe vârf, unde zic c-ar putea fi interesant. Iau rucsacul şi încep să cobor. Am reuşit să nu cad decât o dată până jos. Morţii lui de Vibram, cu aderenţa lui pe piatră umedă... Niet! Jos, autostradă. „Potecă” de vreo 4 metri lăţime, pavată cu piatră cubică, pe care pot merge simultan 8 oameni. Ceea ce se şi cam întâmplă. Mi-e scârbă de situaţii din astea cocalar-style, aşa că mă tirez rapid pe poteca mea către lacuri.

Mai merg, mai o poză, mai o privire spre vârful pe care tocmai îl părăsisem, şi care începuse să fie acoperit de nori, printre cehi, polonezi şi nemţi, tot merg, lacurile mele ioc... ajung la o cabană un hotel. Trei etaje, mansardă, şi parcă şi magazin de articole sportive la parter. Mi-e scârbă de cum înţeleg unii turismul, dar nu e lupta mea. Vremea s-a făcut de rahat, e ceaţă, frig, bate vântul, io nu ştiu încotro s-o apuc, parcă aş mânca ceva...

E cazul să scot harta. Mă uit ca boul la ea, habar n-am unde-s io pe hartă. Exact, că aproximativ ştiu. Caut nişte puncte de reper, şi găsesc o mulţime de semne care habar n-am ce sunt. La legendă nu-s trecute. În schimb am o mulţime de informaţii pe hartă: limite de parc peste graniţe de ţară peste limite de rezervaţie peste forme de relief peste trasee multicolore peste râuri peste texte peste cabane peste semne neinterpretabile... Tu'vă muma-n cur cu cine v-a învăţat să faceţi hărţi... Şi ca să fie treaba completă până la capăt, nordul hărţii nici măcar nu e aliniat cu nordul magnetic. Pula mea. Să ne distrăm în continuare, dar.

Bun, şi io cu cine votez?! Încotro o apuc? Până la urmă decid să merg pe cea mai neumblată "cărare". Un drum de 4 metri lăţime, nepavat. Merg spre sud, văd io unde ajung... După vreo 15 minute, mă lămuresc: într-una din autostrăzi. Bun aşa. Scot iar harta. Acum cam am habar pe unde-s. Ete na, două lacuri colea la vecinii polonezi, care-ar părea interesante. Ia hai să mă mobilizez io către ele...

E 12. Până la 4-5, cale lungă. Merg cu viteza melcului mort. Sunt atât de plictisit încât nici măcar nu mă mai gândesc la nimic. Doar merg. Încep să cobor. Uşor. În jurul meu, o mulţime de oameni. Unii coboară pe piatra cubică, dar cei mai mulţi urcă. Inclusiv o maşină de miliţie. Mda.

Mă uit în jurul meu fără să văd nimic. Aparatul din mână are rol estetic, nicidecum funcţional.

La un moment dat, reuşesc să văd că de fapt merg pe versantul unei căldări. Ah, asta e căldarea cu primul dintre lacuri. Parcă-mi aduc aminte ce apropiate erau liniile de nivel... Brusc, pe deasupra jnepenilor, jos, pe fundul căldării, văd lacul şi cabana anexă.

„Să moară mă-sa, eşti prost?! Cum pula mea să cobor până acolo, doar ca să am de unde urca înapoi!? Te-ai dilit?...” Îmi vine să dau cu basca de pământ – sau în lipsa ei, cu aparatul, cu rucsacul, cu orice. Exact în locul în care-am abandonat ideea de-a merge în jos, îmi dau jos poverile de pe mine, şi-mi aprind o ţigară uitându-mă la oameni. Ei nu se uită la mine. Apoi încă una. Şi încă una. E 12 şi vreo 40.

Mă aşez în cur. Mai fumez o ţigară. Mă tolănesc. Parcă ar fi mai bine cu capul pe rucsac... Dap, aşa e. Închid ochii. Mă simt obosit. Mă relaxez.

... şi mă trezesc brusc când mă aud horcăind. Deschid ochii speriat şi primul lucru pe care-l caut e aparatul foto lăsat lângă rucsac. E tot acolo. În jurul meu, plin de oameni, unii uitându-se ciudat la mine. Cred că m-au auzit horcăind. Mă fac că-mi dreg glasul. „Ce pula mea, bă, n-aţi mai văzut beţivi dormind pe marginea drumului?...” Mă amuză gândul, dar cert e că mă simt mult mai bine după repriza asta de moţăială. Mă uit la ceas. Am dormit 45 de minute. Mă simt atât de bine încât reuşesc să-mi ofer primul zâmbet.

Mai stau puţin, apoi mă îndrept înapoi, în sus, către autostradă. Planul era să ajung la o cabană, să găsesc ceva de luat în gură, apoi cu aceiaşi paşi de melc, să mă îndrept către locul de randez-vous. Timpul trece anormal de încet.

Ajung la cabană, sub vârf. Puhoi de lume. Mi-e scârbă să-i văd p-ăştia în papuci şi haine de oraş. Adică e frumos din partea autorităţilor c-au făcut şosea să ajungă tot bivolu' sus, dar parcă e prea de tot. În fine. Intru să văd ce fac cu mâncarea. Mă aşteptam să văd lume multă, dar înăuntru erau sardele. Şi ca să fie treaba treabă, toate preţurile erau afişate în zloţi. Normal, că doar eram la polonezi. Doar la budă era preţul şi în coroane. Iar preţul mâncării era... exorbitant. Plus coada de rigoare. Mi-a trecut brusc orice dorinţă de a-i îmbogăţi pe jepaţii de „români”.

Sorin tocmai a ajuns jos. E 3 jumate. Deci pe la 6 jumate de vedem sus. În fine... Încep să urc. Mă omoară panta asta. Mă simt de parc-aş avea 180 kile, plus încă 100 kile rucsacul. Pauze multe, multe... Inacceptabil de multe. Mă uit cu jind la oamenii de munte – cei câţiva, e drept – care trec relaxaţi pe lângă mine. Ei nu fumează. Şi nici nu-s sedentari. Odată eram şi eu aşa...

Reuşesc să ajung sus. Au fost 30 minute destul de grele. Îmi simt coapsele umflate cu pompa. Dar nu mai contează, sunt sus, pe vârf, acum pot doar să stau şi să-l aştept pe Sorin. Mă învârt niţel printre oameni şi pietre, mai belesc ochii la ce e prin jur, dar tot nu aud vocea care să mă cheme la pozat. Ies din zona destinată turiştilor, intru pe „interzis”, şi mă aşez pe buza unei prăpăstii, cu faţa către valea deasupra căreaia urma să apună soarele. Scot trepiedul, montez aparatul, şi mă relaxez. Acum ştiam deja lecţia, aşa că-mi aşez rucsacul cât mai confortabil sub cap, iau poziţie, şi trei, doi, unu... În jurul meu, oameni cu duiumul.

Mă trezesc din cauza frigului. Efectiv dârdâiam. Dar a fost un somn pe cinste. Încep să dau ture să mă încălzesc, aprind o ţigară, mai stau puţin, şi „Ai ajuns?...” „Hai să bem un ceai” E ora 7. Cele două restaurante bodegi de pe vârf, sunt închise. De două ore. Marfă. Ieşim să pozăm apusul. Doar el pozează ceva. Eu tot n-aud vocile. Deja cam toată lumea coborâse, mai rămăseserăm doar o mână de oameni sus.

Şi-i părăsim şi noi. Ne îndreptăm spre casă. Mai o discuţie, mai o amintire, ajungem pe nesimţite la cabană – cea de la jumatea drumului. O ciorbă fierbinte de cartofi cu cârnaţi, e bine-venită. Deja se făcuse noapte. Eu aveam aproape 17 ore de când plecasem.

Acasă, n-am mai avut puterea decât să fac un duş, să mai bag o porţie de ciolan cu varză, trei beri la o mică şuetă, apoi am căzut frânt.

A doua zi am fost la un workshop cu cascade ;). Vedeţi mai încolo ce-a ieşit...