Când ziceam odată că toate mi se întâmplă numai mie, aveam dreptate... Azi, la primele ore ale dimineţii, eram la un client. Nu aveam prea mare lucru de făcut, m-am dus mai mult ca băgător de seamă, ca să schimb peisaju’ biroului. Şi la vreo 15 minute după ce ajung acolo, când mă aplec să mut un cablu, what do you know...
E drept că am mai pus câteva sute de grame pe mine, nu pot să nu recunosc. La fel de drept e că pantalonaşii mei la care ţineam atâta, (luaţi din Elveţia, ca o paranteză, şi cărora le-am arătat Africa...) nu erau mulaţi pe – ar putea spune unii, desigur, greşind, „imensul meu” – "obrăjori". Cu toate astea, în acel moment fatidic, asta nu i-a împiedicat să se rupă. Exact, în cur.
De la buzunar până aproape în spatele genunchiului.
La primele ore ale dimineţii, după cum ziceam.
Cred că e uşor de înţeles ce bucurie imensă mi-a umplut sufletul. Dar na, dacă trebuie, trebuie...
Vreo 15 minute mai târziu, la o ţigară de nervi, am reuşit să-mi ard polaru. Aşa că acum mă voi duce acasă în mânecă scurtă, cu polarul distrus legat în jurul mijlocului, acoperindu-mi curul gol. La propriu.
Acum stau şi mă gândesc ce m-o mai aştepta în continuarea acestei minunate zile...
Un comentariu:
pacat ca n-am fost acolo
Trimiteți un comentariu