Uikend cu aventuri

Uikend ca ăsta, mai rar… să va spui de ce. Aş putea spune că de fapt a început joi seara, când mi-a venit muierea într-o scurtă vizită. Io fiind în business travel, m-am gândit că n-ar strica dacă am sta şi noi uikendul prin partea aia a ţării pe unde eram io. Aşa că hopa în maşină şi la drum. Pe la 12 noptea reuşeam şi noi să ne vedem. Ceva repede în gură (mâncare mă, nu vă gândiţi la alte alea…) şi după 3 ore reuşeam şi noi să ne băgăm la somn. Vineri dimineaţa, la 6 trezirea. Pe la 11 juma reuşesc să termin cu ăia ce-aveam de făcut, mă trezesc în pragul unei iminente plecări acas. Aşa că, băiet deştept cum sunt, dau un telefon şi întreb ce şi cum. Şi aflu că de fapt trebe să vin vineri acas, ca luni să mă întorc pentru o singură zi. O muie. Şi mai şi rezervasem camera la hotel pentru vineri seara… Într-un final, pe la ora 12 juma, reuşim să termin cu checkout-ul şi să ne urcăm în maşini. Planul era să ne oprim la o bodegă – ceva de genul Mall – înainte să intrăm în Brno, să luăm ceva în gură, apoi la drum, că urma să dureze mult (ploua şi se mai şi lucra la drum). Aşa că intrăm la Mac, luăm câte un căcat din ăla de meniu, şi când să intrăm înapoi în maşini, vedem un afiş mare în parcare. Bodies Revealed. Hmmm, sună…. Interesant. Şi expoziţia avea loc chiar acolo. Chiar atunci. Se aprinde rapid beculeţul, iau repede aparatul din maşină, şi hai să vedem cadavrele. Prima lovitură: intrarea, 300 coroane. De căciulă. Eh, în fine, fie şi 600… da’ în plm, era un afiş mare cât o zi de post, cu fotografiatul interzis. Muiştii dreaq… Am tot încercat să negociez cu fătuca de la intrare, să văd, poate există totuşi o taxă, ceva... nimic. Ne-a dat biletele, ne-a uşurat de 600 coroane (bafta noastră a fost că am fost acolo vineri, când intrarea era 300 pe cap de vită furajeră, că dacă mergeam în uikend, mai plusam cu încă 50 de căciulă... plus că nu era nici pe departe aglomerat. Dar o iau înainte cu povestirea...), şi ne-am îndreptat spre începutul turului propriu-zis. Bă nene, un singur lucru am de zis despre toată povestea asta (vorba bancului): „păi să nu-ţi bagi pula...?” Ideea e că tot ce-am văzut acolo era artă pură. Şi nu numai medicală. Felul în care erau puse luminile, şi culorile, şi aranjamentele, plus măiestria chinejilor care-au disecat şi aranjat cadavrele... OAU! Totuşi, nu cred că e o chestie care poate fi văzută de cei slabi de înger. Nu de alta, dar gândul că acele exponate au fost oameni care au mâncat, s-au distrat, au avut poate şi copii, iar acum stau cu organele interne expuse, sau feliaţi – la propriu – s-ar putea să aibă un efect destul de şocant. Bine, la noi n-a fost cazul. O chestie interesantă am văzut în schimb unde erau expuşi plămânii şi efectele fumatului. Bă nene, sincer, pentru unul care n-are cunoştinţe de medicină legală, şi singurii plămâni care i-a văzut pe viu au fost ăia din farfurie, efectul unui plămân înnegrit de la fumat, e destul de şocant. Probabil că pe asta au şi mizat nenii ăia care-au pus o cutie mare şi transparentă lângă, unde oamenii impresionaţi de efectele nocive ale tutunului puteau să arunce pachetele de ţigări. Partea funny e că înăuntru erau o mulţime de pachete aruncate. Vreo 5. Asta în condiţiile în care expoziţia era deschisă de aproape 3 săptămâni; mai exact, 18 zile. Efectul pe care l-a avut asupra noastră a fost ăla de „hai în plm să mergem mai repede de la ăştia!” În fine, am reuşit să ne băgăm şi în maşini, şi-am plecat la drum. A fost un drum îngrozitor de lung şi obositor, am traversat Brno în aproapeo oră şi ceva, că se mergea cu 10 km la oră, apoi ne-am oprit să luăm masa, mici pauze pe drum, şi la aproape 12 ore de când am părăsit hotelul, reuşeam să intrăm şi noi în casă. Asta era vineri seara. Sâmbătă ne-am trezit şi noi ca oamenii normali (pe la 11 juma, adică) şi cum nu prea mai era mare lucru în frigider, am decis să mergem la o bodegă să degustăm şi noi şi noi un (mic) dejun. Aşa că ne punem frumuşel cururile leneşe în maşină şi mergem la vreo 10 km, că ştia nevasta o bodegă care i s-a părut interesantă. Cum io începusem dimineaţa în forţă, cu o bere, am stat în dreapta şi m-am bucurat de drum. Intrăm, şi atenţia mi-e atrasă de un anunţ măricel, pe fond roşu, cu o armură completă din sec. XIV, cu un spectacol, ceva, undeva aproape. Mâncăm în grabă, ne întoarcem acasă pentru aparatul foto, şi pe la 5 reuşim să ajungem şi noi la locaţia cu pricina. La timp să-I vedem pe toţi cum pleacă cu maşinile, iar nenii care erau cu gheretele p-acolo, stângând. Câte înjurături am dat când am văzut rulotele de cai, şi tunurile, şi pe toţi aia îmbrăcaţi în ţoale de fierari, şi armurieri, şi domniţe cehe din Evul Mediu, cu o mulţime de săbii şi pumnale atârnând la şolduri, numai eu ştiu. Am o vagă senzaţie c-am ratat şi nişte turniruri, dar mai e timp, or să mai fie. Şi atunci o să ajung şi eu p-acolo. Oricum, cam toţi copiii care i-am văzut, aveau săbii şi scuturi de lemn, sau lăncii, sau halebarde. Am plecat spre casă dezamăgit. Ca să ne treacă amarul, am trag o fugă la Kaufland, am luat nişte cărniţă de porc şi nişte cârnaţi, şi ne-am repezit să facem un grătar. Şi după ce ne potolim balaurii, tocmai când ne pregăteam să strângem toate cele, şi stăteam la o ţigară, întâmplător uitându-ne spre parcarea unde stăteau maşinile, vedem un grup de vreo 7-8 tinerei care vin fugind dinspre drum, şi se bagă între maşini. Aici se cuvine o mică paranteză, ca să înţeleagă tătă lumea. În parcarea cu pricina aveam trei maşini la momentul respectiv: cea veche (Bubulina), cea nouă (Negroteiul), şi cea de la firmă cu care fusesem plecat (închiriată). Ale mele, personale, erau parcate una lângă alta, iar cealaltă la distanţă de un spaţiu de ele. Băieţii s-au băgat chiar între Bubulina şi aia de la firmă. Repet, au venit fugind dinspre drum, s-au băgat între ele, şi s-au lăsat pe vine. Sâmbătă seara, ora cam 10 jumate, întuneric, un grup de 7-8 oameni care vin în fugă şi se lasă pe vine lângă maşina ta, tu ce te-ai gândi? C-au venit să cânte ”Kumbaya”?... Aşa ziceam şi eu. „Să moară mă-sa, CE RAPIZI SUNT!!!” Primul meu impuls a fost să-i fluier. Ăia nimic. N-am mai aşteptat să văd ce fac, şi m-am repezit pe scări în sus, către parcare. Trec peste faptul că era să gust din scările alea metalice de câteva ori. Când am ajuns la asfalt, am aruncat şlapii din picioare şi-am luat-o la fugă în lăbile goale către ei. Deja îmi făceam planul cum să provoc daune cât mai mari câtor mai mulţi dintre ei, fără ca eu să păţesc mare lucru în schimb. Aveam un baston în maşină, dar n-aveam cheile la mine. Nasol, mai ales că eram şi desculţ, şi nu ştiam ce leviere, lanţuri sau cuţite aveau ăia. Eram deci în curu’ gol. Ajung gâfâind la maşină ca să văd că de fapt nu mai erau decât doi din toţi ăia acolo. Restul se evaporaseră. Unul din cei doi gâfâia în cur, rezemat de Bubulina, iar celălalt vorbea la telefon. Între ei trona o sticlă de cola, pe terminate. N-am putut să zic nimic, gâfâiam prea rău, dar am întins mâna, arătând către maşina de care se sprijinea ăla. „E a dvs?” Am dat din cap că da. Omu’ şi-a cerut scuze, şi s-a dat niţel mai încolo. Io am plecat – oricum nu puteam zice nimic, că nu făcuseră practic nimic, iar nevastă-mea, când ajungem şi ne întâlnim pe la jumatea pantei, îmi zice că restul fugiseră pe pantă în jos. Am mers înapoi la grătar, am dus toate cele în casă, dar stăteam şi ne întrebam ce să facem dacă e să fi pus băieţii ochii pe maşinile noastre şi şi le doreau. După vreo oră de deliberări, am mers în parcare şi le-am lipit una de alta.

Noaptea aia am dormit fără mari griji, dar duminică seara... asta e altă poveste.