Eh, dragii moşului, cred că am multe de recuperat. În ultima vreme am cam fost absent cu postări, dar a fost ceva împotriva voinţei mele. Munca, femeile şi maşinile poartă toată vina. Dar, cu maşinile am rezolvat-o, cu femeile nu promit nimic, iar munca... asta e altă poveste.
Deci: cum în ultima vreme a plouat de mi s-a luat, era şi cazul să iasă ceva bun din asta.
(Practic, era a treia oară când a apărut în aceeaşi zi, plus în încă 2 zile înainte. Nevasta a avut o replică dură – „Aaaa, dacă a apărut curcubeul, nu mai plouă!” „De unde ştii?” „Taci, că ştiu eu!” – o reacţie şi mai dură când a văzut că de fapt Doamne-Doamne are altă părere despre regula asta, şi cea mai tare când am văzut a 3-a apariţie în aceeaşi zi. Nu se mai pune la socoteală că de fapt acolo sunt de fapt 3 curcubee, sau două şi ceva – ştiu că nu se văd decât două, dar credeţi-mă, sub ăla de se vede mai puternic, mai era încă o dată violetul)
Credeam că după ce vin din Elveţia, o să mă pot relaxa şi eu până la concediu, care, între noi fie vorba, oricum a trebuit să-l amân, tot din motive laborioase. O pulă relaxare. Mai multe proiecte, mai multe deplasări, mai multe deadline-uri, mai mult stres. Şi satisfacţia – în aceeaşi măsură ca şi relaxarea. Mai ales că mi-am luat o muie super original: ştiam că luni – ergo ieri – trebuia să mă duc să asist la o punere în funcţiune. Treabă simplă, treabă clară. Cu câteva mici precizări: nu e vorba de asistat, ci e vorba de lucru efectiv, împreună cu clientul, la ultimele modificări. Şi nu e vorba de câteva zile, cum am crezut, ci de 2 săptămâni. Şi nu se lucrează Monday 2 Friday, ci 24/7. Eh, io să fiu sănătos...
Bun. Ştiind toate lucrurile astea abia de vineri, şi pentru că oricum voiam să facem un test drive adevărat la noul frăţior negru al Bubulinei (nu, încă nu m-am gândit la un nume pentru el. Apropo, de unde boala asta cu denumitul maşinilor la bărbaţi?!), muierea voia să merem uikendu în Praga. Bani mulţi, deranj şi mai mult, prognoză meteo cu 30 l/mp, am zis că nu se merită. Oricum sâmbătă dimineaţa ne-am trezit la prânz. Un’ să merem, un’ să merem, undeva unde nici n-am mai fost... ai la Ceska Skalice.
Eh, ce să zic, io voiam poze, ea voia nişte time-off. Şi amândoi le-am obţinut.
Prima surpiză plăcută: puştiu’ ăla de la casă/office chiar vorbea engleza (pentru cine nu ştie, în Cehia nu e un lucru comun. Mă refer aici la restul ţării, excluzând marile oraşe). A doua, parcarea era free of charge. Ziua (amiaza) începea sub auspicii favorabile.
Am mers să halim ceva rapid, că balaurii din burţi ameninţau să ne înghită şi pe noi, şi ce puteam să luăm decât şniţele cu cartofi prăjiţi – a doua mâncare populară la berarii ăştia, după felul lor naţional: găluşte cu orice. Bine, io am luat nişte bucăţele de porc pe o felie impresionantă de pâine prăjită, înnecate într-un sos iute, şi tapetate cu nişte caşcaval ras d’al lor, de-i zice Eidam (un fel de pâine vânătorească). Bunicel. Şi preţuri de oraş, deci mai mult decît decente. Ceea ce e indecent la mâncarea ăstora, e mărimea porţiei. Ideea e că pe două porţii pantagruelice de mâncare, o bere şi două sucuri am plătit cât am fi dat în ţară pe o porţie decentă de mâncare într-o crâşmă de categorie medie. Ca o paranteză, nu vorbim aici de ghidul Michelin, daaaaa?
Bun. Cu ghiozdanele pline, mergem la apiţăăă. Că d’asta venisem, nu? Luăm o bărcuţă (de fapt o hidrobicicletă din aia laminată), şi începem să vâslim. Navigăm. Ptiu, pedalăm. În larg, n-am putut rezista tentaţiei de a-mi trage piciorul.
Vorba lu’ Jeff Dunham, „here’s a picture of my foot”
Chiar, ar fi interesantă o leapşă printre amatorii de poze, cu „my foot”. Doritorii se pot înscrie singurei.
Revenind, photoshittingu’ mi-a fost întrerupt d-un beleşcopter
care zbura nesimţit de jos pe deasupra lacului, pentru ca apoi să aterizeze undeva lângă intrarea în camping (am zis că pe malul lacului e un camping, nu?...). Din păcate, noi eram în larg, aşa că n-am ajuns lângă el, să-l trag mai de-aproape. Apoi a plecat iar, după ce necesităţile satisfăcute ale pilotului n-au mai constituit un motiv suficient pentru a ţine aparatul la sol.
După o oră petrecută în larg, am decis să mai călcăm şi pe uscat („Ahoy, mate, land!!!....”). Unde am păşit în lumea câinilor.
De fapt, era un concurs de dresaj. Erau cel puţin 2-300 de câini pe care-i putea vedea (90% Border Collie, restul corcituri de Border Collie) – plus alţii în cuşti – câini care evoluau în 2 trasee complet diferite. Am văzut echipe de dresori inclusiv din Slovacia, Slovenia, şi Germania, başca ăia d’ai casei. Plm, cred că era vrun „ze real shit”.
În rest, pitiseală. Am mai lins câte ceva (o îngheţată, o măslină, o atenţie...) apoi spre casă, că deja era târziu. Cel puţin, am reuşit amândoi să facem ceea ce ne propusesem: muierea să se simtă bine, iar io să trag păsări(ci).
Ah, da, şi să nu uit: acum pot şi io să-mi ataşez la CV o poză. Am reuşit şi io să-mi fac un autoportret. Oare voi putea vreodată să obţin un post în vânzări, bazat pe poza asta...?
En fin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu