Jurnal de vacanta part I

eni şi concediul. După multe aşteptări, şi şi mai multe întârzieri, ne-am început drumul spre ţară. Cu peripeţii, evident. Să începem cu începutul.

La cehi am mers fără grijă, pentru că ne luasem vinietă când am fost în Brno. Dar trebuia să luăm pentru slovaci, bozgori şi, evident, pentru pretenii noştri, românii. Vinieta pentru Slovacia am reuşit s-o luăm încă din Cehia, de la o benzinărie, când ne-am oprit pentru apă şi ţigări. Deci până la bozgori, drum întins, fără vămi, vameşi sau incidente de orice fel. Dar, imediat cum trecem graniţa la urmaşii lu’ Atilla, scria mare „Viniette”, şi hai să ne oprim să luăm, să mergem fără grijă. La gherete era închis, aşa că întreb pe nişte miliţieni de unde pot lua. Ori la 25 km, la cel mai apriopiată benzinărie, ori la 200 m în spate. D’oh! Mă duc la ghereta aia de la 200 m, şi mă aşez la o coadă la care-am stat cam 25 min. Evident, era un singur ghişeu, iar pulică ăla care stătea şi bătea numere în calculator era mai preocupat de ţigarea lui decât de proştii care veneau să verse bani în vistieria lor. Aşa că, plin de draci, când mai erau 2 persoane în faţa mea, văd că se deschide al 2-lea ghişeu. Mişto. Îi dau ăluia număru’ maşinii, îi cer minimu’, şi ăla-mi zice 7 euro. Pentru 4 zile. Cu inima grea am plecat mai departe. Cu vinietă cu tot, evident. Şi păcăliţi la paritate destul de frumos.

An reuşit să intrăm în atmosfera românească încă de prin Szeget, prin calitatea drumurilor. Dar sentimentul de acasă ne-a lovit cu adevărat abia când ne-am oprit în prima benzinărie, imediat după graniţă. Pentru că, opriţi pentru vinietă, primele lucruri care ne-au întâmpinat pe pământul natal au fost mirosurile de gunoaie în putrefacţie şi nelipsiţii câini. Melodie de fundal: „Welcome home (Sanitarium)”. Intrăm înainte de toate la budă, pentru necesităţi fiziologice. Chiuvete cu senzori şi miros pestilenţial de pişat. Cu stomacurile întoarse, intrăm în benzinărie, să luăm vinieta şi ce mai era de luat. Imediat după noi a intrat o cioară (cei de la agenţiile împotriva discriminării minorităţilor să mă ia de extremitatea frontală a corpului), cu o burtă cât o zi de post, şi ţinută de cocalar – totul alb, inclusiv pielea sandalelor, care lăsa să se vadă senzual unghiile-frâne. S-a învârtit puţin prin magazin, până a apărut un nene în uniformă de pândar, care întreabă ”a cui e maşina aia din faţă”. Curios, m-am uitat şi io la maşina respectivă: un Fiat Albea, parcat – fără să exagerez – chiar în faţa intrării în benzinărie. „Ho, bă, că plec acu’, mânca-ţ-aş, numa’ să cumpăr şi io ceva...” a râgâit vocea senzuală a propietarului de Fiat cu numere italiene – cliche; melodie de fundal: „Trec ţiganii”. Evident că după un schimb rapid de replici, nea’ pândaru’ a acceptat voia cocalarului: el îşi mută maşina după ce-şi termină cumpărăturile. Mai e nevoie să spun că în momentul respectiv, în zona pompelor erau numai 3 maşini...?

Norocul nostru a fost că la ora respectivă (în jur de 2 a.m.) nu prea era trafic, aşa că am ajuns cu bine în Arad, deşi câţiva şoferi care veneau dinspre oraş ne-au făcut semn că Miliţia nu doarme şi e la datorie, încercând să mărească fondurile private de pensii personale. În Arad, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a Alinei, care ne-a dus să mâncăm la unul dintre cele 3-4 localuri deschise la ora aia. Mai are sens să spun cum arătau drumurile prin care-am intrat în oraş...?

Cârciuma respectivă se numeşte „Şura dacică”, e lângă Facultatea de Medicină, şi au nişte porţii imense. Deci IMENSE. Ciorba de burtă comandată a venit într-un vas de lut cât China, din care puştiu’ care ne servea ne-a pus la fiecare cât am vrut: mai multe bucăţi, mai multă zeamă, după preferinţe. Chiar dacă nici ăia habar n-au ce înseamnă mujdei (ca de altfel pe nicăieri pe unde-am mâncat vreodată), am reuşit să dreg ciorba aia încât să fie foarte bună. Dar, după hârdău’ ăla de ciorbă, mai era cineva în stare să mănânce şi felul principal?! Care şi ăla era pantagruelic... Concluzia: la sfârşit, după multe pauze şi chinuri, am reuşit să termin tot ce comandasem (eu, că fetele au lăsat mai mult de jumate în farfurie). Cu cafele, sucuri, pâine, smântână, „mujdei”, şi toate cele, 100 lei. 3 persoane. Dureri de inimă, înjurături printre dinţi, dar m-am consolat cu gândul că cel puţin am mâncat pe săturate o mâncare bună. Când începuse să se lumineze de ziuă, am plecat şi noi la drum.

Dezamăgirea care ne apucase din clipa în care intrasem pe pământul strămoşilor noştri nu ne-a părăsit nici mai departe. Şoferii idioţi cărora nu le păsa de limitele de viteză, linie continuă sau orice altă regulă de circulaţie sau de bun simţ, pietoni şi biciclişti care circulă pe mijlocul drumului, căruţe oprite astfel încât să n-ai vizibilitate în faţă aproape deloc, camionagii retarzi cu mentalitate pitecantropă de „ăla mai mare face regulile pe şosea, îhî, îhî”, pula mea, bun venit acasă. Fundal sonor, „The Land of Choice”. Sau, pentru cei mai tari de vintre, „The End of Choice”.

Poate o să mă întrebaţi „da miliţia une’ morţii ei era?!”. Şi atunci v-aş întreba „care miliţie...?!”. Din Arad până dincolo de Târgu Jiu, n-am văzut decât 2 echipaje pe şosea. Unul l-a oprit pe un idiot cu numere de Italia, un cocalar jenibil care ne-a depăşit pe linie continuă, la vreo 2-300 m în faţa echipajului de mânuitori de pulan care stăteau în mijlocul străzii ca musca în mijlocul grămezii de respect. Asta era printr-un sătuc, înainte de Deva. Al doilea a fost chiar după Sebeş, înaintea bifurcaţiei spre Petroşani, care l-a oprit pe un alt intelectual cu o dubă, care şi el a uitat că pe linie continuă se întâmplă nişte chestii, sau că viteza în afara localităţii nu e indicat să fie mai mare de 90, deşi nişte oameni prietenoşi ne făcuseră semn cu farurile... En fin.

Ah, să nu uităm un amănunt amuzant-tragic. Undeva până în Deva, văd că ar fi fost o idee bună să băgăm ceva motorină. Aşa că încep să mă uit de un OMV, Shell, Agip, sau chiar şi un Petrom. Aproape 30 km am mers fără să văd altceva decât 2-3 dughene dărăpănate, unde mi-ar fi fost frică şi să opresc, d-apăi să dau păpica la maşinuţă. Într-un final reuşim să ne scoată providenţa în cale un Petrom. Unul în care oprea şi vizitiu’ lu’ Pazvante Chioru’ să dea fân la cai, da’ asta e altă poveste. Fericit, fac plinu’, iar muierea intră să dea un telefon. Mă duc să plătesc, nevasta tot la coadă. Ulterior, am înţeles că nenii ăia dinăuntru stăteau cu ochii pe ceas, să vază cât stă fiecare în buda unisex. Evident c-am plecat, şi am găsit noi pe parcurs nişte tufişuri. Pline de căcaţi şi PET-uri, da’ cine mai stă să se uite la amănunte din astea...?! Melodie de fundal, „Fatherland”.

Pe coclaurile dinaintea Petroşaniului, zice muierea să facem şi noi o pauză, să ne mai întindem niţel. Şi ce prilej mai bun puteam găsi, decât ruinele unei fortificaţii medievale, puse în vârful unei măguri?! Lăsăm frumuşel maşina la drum, lângă nişte peisaje foarte pitoreşti,

şi urcăm pe jos. Sus, în ruinele turnului de observaţie, constatăm cu nespusă mândrie că românii sunt un popor care nu-şi uită originile şi strămoşii, şi chiar e foarte legat de moştenirea lăsată peste secole, pentru că am văzut multe semne că pe acolo vin foarte des turişti. În primul rând, vetrele de foc. Apoi, pungile de chipsuri, sticlele de bere şi prezervativele folosite. Cel puţin nu era scris pe ziduri... Fundal sonor, „Vărsătorul”.

Din păcate, am preferat să imortalizez numai partea interesantă din toată povestea asta, adică cea cu moştenirea istorică.

Aspectul cultural l-am ignorat total. Nu de alta, dar pungile de chipsuri şi PET-urile aruncate unde ţi-e lumea mai dragă ar trebui să devină un brand al nostru.

Evident că şi pe defileul Jiului, şi oriunde altundeva, trebuia să merg cu frică de camioane care nu văd că de fapt eu am prioritate de trecere, sau să ies de pe carosabil ca să las vrun hotshot să circule legal pe banda mea cu 80 la oră, sau să mă dau la o parte ca să-i las în depăşire pe retarzii care veneau din spate fără să le pese că din faţă veneau alţi retarzi – într-un cuvânt, şoferii români (numa’ de bine, ‘r-aţi ai dreaq..!) sunt darwinişti convinşi. You know, aia cu survival of the fittest...

Până la urmă, am ajuns la concluzia că ar trebui să mă mai gândesc niţel înainte de-a pleca la plimbare prin ţărişoara mea dragă...