Insomnia

9:30. Bună dimineaţa, România. La mine e o ceaţă – sau poate doar nişte nori care acoperă vârfurile dealurilor, şi nu lasă soarele decât să se ghicească undeva în spate, ascuns şi zgârcit. Bat clopotele bisericilor.

N-am putut dormi. Ieri am făcut greşala să dorm cam o oră jumate, de la 6 jumate până pe la 8 şi ceva, şi azi-noapte mai închide un ochi, dacă poţi. Aşa că după ce-am terminat Dan Brown’s „The Lost Symbol”, bucuros că în sfârşit, după aproape 4 zile de pauză, am şi eu net, m-am repezit să-mi satisfac poftele cognitive în mediul online. M-am plictisit repede, aşa că m-am băgat la film. Primul, The Village.

Apoi, Transformers, băşina aia nouă. De Village nu-mi pare rău că m-am uitat, are nişte idei interesante prin el. De Transformers, da. Şi apropo de idei, se pare că noaptea e un sfetnic bun – am avut o grămadă de gânduri în noaptea care tocmai s-a încheiat, şi poate şi câteva idei care, cu puţin noroc, vor deveni roditoare.

M-am gândit mult la proiectul meu cu Mongolia.

Deşi nu mi-am făcut un traseu, deşi n-am absolut nimic legat de toată povestea asta (ba nu, mint, am busola), nici din partea materială, nici din informaţii detaliate, simt că se va întâmpla. Nu ştiu când, nu ştiu cum, dar am un sentiment gutural c-o sa ajung Acolo. De obicei, când mă gândesc la un lucru care poate se va întâmpla, am un sentiment ciudat. Că se va întâmpla sau nu. Dar când n-am avut nici un sentiment, de cele mai multe ori, s-a întâmplat. Aşa şi cu Mongolia: nu simt nimic, deci va veni şi vremea aia.

Ieri n-am avut chef să stau şi să gătesc, aşa că m-am repezit la pretenul meu cu kebabul (fucken, am căutat linkul ăsta de m-am plictisit!). Aşa că-mi iau aparatul, căştile-n urechi şi azimut centru. Nefiind foarte încântat de ideea de-a urca dealul pe jos, merg pe lângă râu, să urc cu liftul (mda, pentru curioşi, există un lift care te urcă vreo 23 m, care duce cam 26 de oameni, 2000 kg sau 6 biciclişti cu roţile lor). Cum mergeam îngândurat, văd o tanti, cam ca o soră catolică, dacă ştiţi ce vreau să spun, care mergea lângă o persoană cu dizabilităţi. De fapt, prima oară i-am simţit mirosul (poate o să fiu considerat buzuki, dar aţi observat că persoanele care şi dedică viaţa religiei, sau se ocupă în mod direct de acte din astea caritabile, au un miros aparte? Mi-e greu să-l definesc, dar ăsta e adevărul), şi abia apoi am ridicat capul şi i-am văzut. O scurtă bucată de drum am mers în spatele lor, şi am văzut câtă bucurie şi speranţă era în ochii bătrânicii. Instinctiv, mi-a căşunat pe răutatea mea...

Peste câţiva zeci de metri, când sora era deja în spatele meu, mă trezesc brusc în faţa mea cu doi cai. Evident, am tresărit niţel, dar ei mergeau la pas, aşa că m-am dat rapid la o parte. Eram cu muzica în urechi, dar ce căutau căluţii ăia acolo?! Sigur, am văzut o grămadă de cai în Elveţia şi Germania, cu călăreţi cu tot, dar de obicei prin sate, niciodată prin oraşe. În timp ce problema cailor mă frământa preţ de câteva sutimi bune de secundă, observ două capete cu joben în spatele cailor. Apoi fracurile vizitiilor. Apoi trăsura lăcuită. Neagră şi într-o stare perfectă, ca de altfel tot ce e vechi pe la ăştia. Şi în trăsură, mirii. El în costum negru, cu floare albă, ea în rochie albă, cu floare roz şi cununiţa cu voal în păr, strângând într-o mână buchetul de flori, iar în cealaltă braţul lui. Radiau fericire şi toată lumea le făcea cu mâna sau le striga câte-o urare, bănuiesc. Trecerea ăstora mi-a mai relaxat niţel sfincterele.

În fine, ajung la turc, iau kebabu’, şi mă retrag undeva mai pustiu să ingurgitez. Treaba e că aproape de locul mesei mele, e o biserică. În faţa căreia nişte nuntaşi făceau poze. Eu cred că erau cei de la mirii pe care-i văzusem eu. Treaba care m-a impresionat e că, pe lângă maşini de epocă parcate lângă biserică – am mai zis că tot ce e vechi la ăştia e într-o stare impecabilă? – undeva în centrul micii piaţete, era o yolă. Într-adevăr, ceva mai mică. Dar avea o cunună împletită de flori atârnată cumva de provă. Toată povestea asta nu era ceva extraordinar de nu-ştiu-cum, dar dacă era cadoul mirilor, mi s-a părut cea mai tare idee EVER. Nu, n-am putut să-i trag nici o poză, în primul rând pentru că eram un outsider de sindrofia lor, şi în al doilea rând pentru că un nene se chinuia să explice ceva unui cuplu, arătând spre carenajul interior, de lemn lăcuit.

În altă ordine de idei, n-am mai tras nimic în ultima vreme. Nici o poză, nimic. Void. Nu m-am simţit apt. Oricum, văd că mă prostesc din ce în ce mai mult. Cred că vine sfârşitul lumii...

Iar trag clopotele. Nişte copii se joacă pe-afar. Eu cred că încerc să mă culc. România, te pup.

Ne citim.