Români şi (alţi) oameni

Bun, să începem cu începutul. Vă promiteam acum un timp că voi reveni cu poze de la kebabu lu’ nenea ăla. Ta-taaaaa, cam aşa arată:

O adevărată nebunie gastronomică. Sper să ajung cât de curând prin ţările arabe, să vedeţi acolo nestemate gastronomice. În special, my precious baclava. Deja îmi curg balele...Gata. Revenim. Acum vreo 2 săptămâni, ies cu nevasta la un grătar. Din nou. De data asta, sâmbăta. Ca de obicei, plecăm târziu, pentru că nu voiam să ne prindă arşiţa pe drum sau chiar şi la foc. Am avut inspiraţia să-mi iau şi scula cu mine, pentru că din câte am văzut, exact când şi unde nu te aştepţi, îţi iese inspiraţia în cale.

După cum am mai menţionat, locul cu grătarul

e într-o margine de pădure, chiar în marginea unei vii, pe un deal nu tocmai uşor de urcat de elefantu’ care fumează, n-a mai făcut sport de cam multicel şi se mai şi opreşte să facă poze în vie. Muierea, mai sprintenă, hopa-hopa pe scări în sus, lăsându-l pe elefantu’ fumător să-şi facă plăcerile cu camera. După care începe panicată să-l strige să vină mai repede, că a apărut un caniche la orizont şi arată foarte agresiv. ....mama ei de cinofobie.....!!
Sus, am lăsat-o pe ea să despacheteze toate cele şi eu m-am dus să bag berica la apă rece de izvor, când mi-am aruncat privirea asupra oraşului şi...

În fine, la masă, stăteam şi mă gândeam trist, oare o să apuc în viaţa asta să văd un asemenea loc în România? Pentru că aşteptările mele sunt mai mult decât pesimiste. Cred că dacă aşa ceva ar apărea la noi, în maxim o săptămână ar fi ras şi năpădit de gunoaie. Lemnele pentru foc ar fi furate de la locul lor, focul s-ar face cu barăcile de lemn, PET-uri şi alte deşeuri ar năpădi locul, apoi grătarul ar fi furat iar vatra lui distrusă. Asta ca să nu îndrăznesc să numesc fecalele care ar împânzi locul, pentru că, nu-i aşa, asta e distracţie maximă, să te ... ştiţi voi.
Mai nou, după ce-am băgat spaima în italieni, spanioli, nemţi şi alte popoare cu tradiţie în a fi a 2-a patrie pentru români, am înţeles că şi australienii au început să ne ştie de frică. Şi cred că nu mai are sens să menţionez că elveţienii se uită cel puţin suspect la noi când ne aud vorbind în româneşte...
La mai mare.