A trip to Auschwitz

Bun. Ziceam deci că am fost prin Brno în uikendul trecut. Acum, după ce mi-am luat muierea, hai acas. Asta era duminică.

Marţi avea liber că era nu ştiu ce sărbătoare naţională, aşa că, într-un acces de rebeliune, mi-am luat şi luni liber. Aveam deci în faţă un uichend prelungit.

Luni ne-am petrecut-o făcând sport. Din ăla, prin magazine, cum le place femeilor... Dar marţi, ce să facem? Quo vadis, Domine? Mohammed era la Viena (cel puţin aşa ar fi trebuit; ulterior am aflat că nu s-a mai dus, că n-a găsit locuri în autobuz... no comment), aşa că mândra vine cu ideea să mergem să vedem şi noi Viena. Mda, toate bune şi frumoase. Deschid Lonely Planet la Viena, şi ne uităm, şi ne tot uităm pe unde să merem şi ce să vizităm... până ajung la concluzia că ar fi o prostie să mergem acolo pentru o singură zi, pentru că n-am fi reuşit să vedem mai nimic. Totuşi, hai să mergem undeva în Austria, ce mama mă-sii, că nici unul n-o văzuse mai pe îndelete... ŞTIU, hai în Melk, că nu e departe.

Bun, începem să ne facem planul, să vedem ce şi cum, rămâne să ne trezim devreme şi să purcedem la drum.

DE FAPT, NU, STAI AŞA! Hai mai bine în Auschwitz, că oricum ziceam de mult că mergem şi n-am ajuns. Gata. S-a făcut.

Aşa că uite-ne pe noi, punând ceasul să sune la ora 4, ca la 4 jumate să plecăm – ne aştepta totuşi un drum de vreo 4-5 ore, şi voiam să ajungem acolo destul de devreme. Evident că puşi în pat pe la 1 dimineaţa, nu prea am auzit ceasul sunând la 4. În schimb, m-am trezit eu speriat pe la 5, şi pe la 5 jumate reuşeam să plecăm. În vreo 25 minute eram deja în Polonia şi, din nou, sentimentul de acasă ne-a întâmpinat de la primii kilometri. Evident, drumuri româneşti, şoferi români, animale româneşti (adică din alea care îşi fac veacul pe drum şi prin apropierea lui), lucrări la drum pe ambele benzi... În fine, am ajuns pe autostrada către Krakow, şi aia chiar nu seamănă cu cele româneşti. Long story short, pe la 9 jumate reuşim să ajungem în Oswiecim.

Parcăm undeva în centru, şi mă duc să scot nişte bani să plătesc parcarea. 100 zloţi ajung pentru început. Mă învârt după o bancă să-mi schimbe banii şi după vreo 5 minute o găsesc. Mai are sens să mai zic că nici ăia nu vorbeau engleza, germana, franceza sau orice altă limbă internaţională?...Nici măcar româna... Într-un final, după vreo 5 minute de stat la discuţii surdo-mute cu duduia de la ghişeu, reuşesc s-o fac să înţeleagă că-mi trebuie bani pentru parcare. Îmi dă monedele, plătesc, şi hai să bem şi noi o cafea. Pff, cine crede că e treabă uşoară, să-şi dea una peste frunte. Bodegi erau, nu pot să zic, dar... se deschideau la 10. Şi era cam 10 fără 20. Mare lucru, ziceţi?! Aşa o fi, pentru voi, dar eu mă cam grăbeam să mai prind măcar niţel din ceaţa care începuse deja să dispară... După câteva sute de metri parcurşi în căutarea unei bodegi deschise la ora aia, reuşeşte neavasta să ochească o cofetărie pitulată după nişte schele. Deschis!!! Intrăm, ea fuge la baie, eu iau doo cafele şi după o tentativă de plonjon pe scări (din fericire, fără cafele) ne aşezăm să ne bem cafelele în linişte şi să ne fumăm liniştiţi o ţi... Morţii ei de viaţă, că nu se fuma!! Eu am golit repede cafeaua, ea a lăsat-o în ceaşcă, şi-am plecat spre destinaţia noastră. Am lăsat acolo 11 zloţi pe cafea (exorbitant, dacă te gândeşti că paritatea leu-zlot de cam de 1:1... plus încă 2 la parcare. Scump, domne, scump... la cehi era mai ieftin...)

Evident că din centru n-aveam nici o idee cum să ajungem la lagăre. Normal că trebuiau să fie undeva în afara oraşului, dar în care parte?! Mergem la întâmplare pe o străduţă cu sens unic şi iete indicatoru’. Din semn în semn, facem cei câţiva kilometri până unde începe zona respectivă. Pe marginea drumului, un agarici în vestă reflectorizantă ne face semn să facem stânga, în parcare. Mersi frumos, coane, eşti cuminte. Ajung la barieră, iau tichetu’, parchez. Nu înainte să văd că mă aşteaptă un tarif de 3 zloţi pe oră pentru privilegiul de a-mi lăsa maşina într-o parcare nepăzită. În fine.

Centru turistic. Bancomat. Restaurante. Wifi. Bowling. Magazine de toate felurile. Fast-food-uri. Cam tot ce-ţi poţi imagina şi dori (din păcate, strip-baruri nu sunt. Încă). Intrăm şi noi să ne dumirim cum e cu aşezarea, eventual o hartă, ceva.... Informare turistică. Beton. Ah, deci nu aici este lagărul? Da’ unde? Peste drum? Şi atunci aici ce mama dreaq e?! Ah, centru turistic pentru fraieri?! Mă scuzaţi, acum înţeleg de ce multe autocare şi autobuze preferă să oprească aici...

Ies cu nevasta şi mergem peste drum. Dap, aici e de fapt Auschwitz I. Şi iete, are şi o parcare care e cam goală. Şi iete, aici plăteşti 7 zloţi pe zi. Beton, vii cu mine să mutăm maşina?

Mai trebuie să menţionez ce mutră acră a făcut ăla de la poartă când i-am plătit parcarea la vreo 15 min după ce intrasem? În partea ailaltă, tanti cu care vorbisem prima oară, de mi-a furnizat informaţiile, foarte amabilă, îmi dă un card şi-mi zice că pot plăti cînd ies, că nu e grabă. Aşa e mai bine.

Parcăm, ne dăm jos, luăm trusa cu scule şi hai la drum. Evident că a trebuit să pun câteva întrebări până m-am lămurit că SE POT face poze afară, fără nici o problemă, intrarea pentru indivizi e aceeaşi cu cea pentru grupuri, deşi acest lucru nu e specificat nicăieri, din nou, SE POT face poze afară, dar nu înăuntru (nu vă miraţi că am întrebat de j de mii de ori, până la urmă d-aia venisem acolo, nu?) în fine... pentru toate celelalte întrebări, existau pictograme destul de sugestive: fără copii în cărucior, fără zgomot, fără mâncare, fără îngheţată, fără câini, fără...

Intrarea e gratis. Dar magazinele cu suveniruri şi cărţi şi alte prostii te cam sufocă. A la România.

Evident că ne-am strecurat cu greu printre cirezile de turişti, majoritatea puştani. Şi uite şi celebra poartă infamă:

Ne-am mai învârtit noi niţel pe-acolo, mai câteva poze,

mai câteva indicatoare, până ajungem să intrăm în prima clădire administrativă. Nu mai ţin minte ce era. În schimb, ţin minte că după ce-am vizitat câteva clădiri-muzeu, mi-a trecut orice chef să mai intru. În primul rând, astea erau clădirile birocratice (gen spital, cantină, dormitoarele şefilor de bloc, etc), în timp ce coteţele unde stăteau deţinuţii propriu-zişi erau închise cu lacăt. Plus că multe clădiri administrative erau transformate in muzee tematice. Adică nu din alea cu poze şi documente d-ale timpului... în fine. Crematoriul a fost una din puţinele clădiri care încă mai păstrează ceva din aerul original. La propriu...

Din păcate, multă lume, băi tată. Deci MULTĂ. Şi nesimţiţi până la cer. Adică mă vedeau că stau cu trepiedul instalat (mda, am fost singurul cu trepied din toţi pe care i-am văzut în ziua aia), vedeau că-i aşteptam să iasă din cadru, şi li se rupea, parcă mai rău o făceau în ciuda mea. După ce-am văzut cum e şi la Birkenau, am zis că dacă-i mai văd pe unii care se bagă în cadrul meu să facă ei poze când mă văd că aştept şi eu câteva secunde libere, mă bag şi eu în cadrul lor, le zâmbesc gingaş şi le arăt semnul victoriei. Ăla pe scurt. Vizavi de nesimţire, aş mai putea-o menţiona pe orezara care mi-a zdruncinat nervii mergând cu toacele ei pe holurile reverberante ale spitalului. Deşi era semn mare la intrare că e interzis zgomotul, duduia aia era foarte înfiptă în toacele ei. Eu încercam să-i şoptesc ceva muierii şi nu auzeam în urechi decât „ŢOC-ŢOC-ŢOC-ŢOC”. Din păcate, nici la Birkenau n-am scăpat de ea Dar o iau înainte.

În fine, terminăm de văzut „highlighturile” de la Auschwitz I, ieşim să luăm o gustărică, şi ne îndreptăm spre Birkenau. Aici n-am văzut nici o taxă de parcare, aşa că am lăsat maşina lângă un autobuz şi ne-am îndreptat înăuntru.

Ce-am realizat eu cu privire la Auschwitz I şi Auschwitz II – Birkenau, e că primul a avut mai mult un rol „ştiinţific”, în timp ce la Birkenau nu era decât forţă de muncă brută. Adică în timp ce la Auschwitz I am văzut destule clădiri administrative, la Birkenau nu am văzut nici măcar una. De fapt, la Birkenau, din toată imensitatea aia de tabără, n-a mai rămas în picioare nici măcar 10%, cred. Vorba aia, când face şi neamţul o treabă bună, vine rusu’ şi-i dă foc.

Am stat niţel şi p-acolo, apoi am plecat. Mândra voia să mai facă nişte sport în ziua aia – nah, ce suveniruri mai mişto poţi să-ţi iei dintr-o ţară străină? Dacă eşti bărbat şi nu piţiponc, cel mai probabil poze. Dacă eşti femeie, cel mai probabil haine. Aşa că hai din nou în centru, că ochise nişte magazine care încă nu se deschiseseră de dimineaţă...

Şi ajungem din nou în centru, după o oprire de scurtă durată la Media Markt, unde ne-am amăgit cu preţurile lor, comparabile cu cele româneşti. Evident, am fumat juma’ de cartuş de ţigări cât a inventariat ea marfa din două magazine. Glumesc. Doar vreo 4 pachete :D. Apoi, rapid, un kebab şi o pizza la băieţii, apoi înapoi la drum, că se cam înnoptase, şi ziua următoare era lucrătoare. Deci autostradă, apoi drum secundar apoi... WTF?! Drum închis. Deci dăşteptu’ meu de GPS m-a băgat pe altă parte la întoarcere. Şi aşa m-am trezit cu ditama’ semnu’ roş în faţă. Pe drum, numai noi. În mijlocul pustiei. Era un indicator mai devreme care zicea că drumul se termină la 500 m, dar... pe GPS nu se vedea nici un drum secundar, nici prin zonă nu se vedea vreo ieşire, aşa că [Memory erased].

Într-un final, după mai multe drumuri în lucru şi o oprire de către un filtru de miliţie pentru un control de rutină, ajungem acas, extenuaţi.

Unde mergem uichendul următor?