Sâmbătă, în timp ce eram la o tură foto prin apropierea casei, prietenul meu Sorin, din Brno, îmi trimite mesaj că se îndreaptă spre Sniezka, şi dacă-s prin preajmă, poate ne şi vedem. Evident că l-am sunat imediat. Abia plecau (de acasă). Peste vreo 3 ore, în jur de ora 4, erau la mine. Normal că a doua zi ar fi fost frumos să merem toţi 3 la munte, dar cum eu la 12 juma aveam o întâlnire pe care nici să fi vrut şi n-aş fi putut s-o ratez, a rămas ca ei să plece dimineaţa, iar eu să mă îndrept spre ei, odată ce-aş fi terminat treaba.
Iniţial, aveau de gând să prindă răsăritul sus, pe vârf, dar cum somnul de dimineaţă e cel mai dulce, evident c-au plecat până la urmă pe la ora 9. În fine, mi-am terminat şi eu treaba şi pe la 2 şi jumătate coboram din maşină să încep urcuşul pe jos. Până sus au fost două ore absolut infernale, timp în care, deşi înaintam cu viteza melcului mort, tot am transpirat ca un cal viu. Cu toate că vântul ăla rece ar fi putut să facă ascensiunea un adevărat chin, cantitatea zilnică de tabac infuzată în organism, combinată cu vârsta, greutatea şi gradul din ce în ce mai crescut de sedentarism m-au făcut să nu port deloc mănuşile pe care totuşi le aveam la îndemână, just in case. Totuşi, muzica a avut un rol benefic, făcându-mă să adopt de cele mai multe ori un anumit ritm, şi scăzându-mi astfel disconfortul provocat de factorii enunţaţi mai devreme. În fine, pe la 4 şi jumătate, cu plămânii îndoiţi de efort, am reuşit să ajung pe vârf, nu înainte să-i prind din urmă pe nişte puştani, pe la baza ultimului urcuş susţinut. Până acolo a mai fost cum a mai fost, că am avut o porţiune mai plată, şi-am mers mai lejer. Dar când a început urcuşul şi deja mă gândeam ce mult mai e până în vârf, ăştia 3 din faţa mea mergeau de ziceai că-s pe bulevard, şi se mai şi opreau să mai facă câte-o poză.
Evident, am ajuns sus exact când începuse să fie lumina mai faină. Partea proastă e că eram transpirat leoarcă şi mai aveam şi-o sete de zile mari. Planul meu era să intru în restaurantul unde mă aşteptau ei, să beau un ceai fierbinte, să bag o ţigară binemeritată, în timpul ăsta să mi se usuce windstopperul, apoi să ieşim la poze. Din tot planul ăsta n-am apucat decât partea cu ceaiul. Hanoracul tot fleaşcă a rămas, noroc că l-am acoperit cu geaca pe care-am fost suficient de inspirat să o iau după mine, ţigara n-am apucat nici măcar s-o scot, că a trebuit să-mi pregătesc sculele de pozat, şi-am şi ieşit afară. Cele 11 minute state înăuntru au fost suficiente corpului să uite vitregia de afară, aşa că am fost luat cam pe nepregătite de vântul puternic care bătea, şi de frigul care practic făcea imposibilă mânuirea aparatului cu degetele goale. Aşa că m-am repezit cu cagula de polar pe cap, dublată de gluga gecii, şi echipat cu mănuşile, am început să mânui ansamblul trepied-aparat-declanşator remote, la fel ca ceilalţi 14 fotografi rămaşi pe vârf, cu acelaşi scop: apusul. Frumos, de ce să mint, dar vântul care-mi intra direct în ochi, a făcut experienţa mai puţin enjoyable. Ah, da, şi după cum spuneam, apăsatul pe butoane cu mănuşi. Mai ales pe telecomandă, ca să nu mai vorbesc de setările aparatului...
Toată povestea asta a durat, să zic, cam 30 minute, după care soarele s-a ascuns de tot în spatele vârfurilor învecinate, lăsând la cârmuirea cerului rece pe surata Lună, care oricum îşi făcuse apariţia de ceva vreme, şi acum era destul de sus pe cer. Cu ultimele puteri, am reuşit să-mi dau jos mănuşile şi să nu le pun în cele 3 minute, în care am strâns calabalâcul în vederea coborârii, şi mi-am aprins şi eu, în sfârşit, o binemeritată ţigară. Prima de când coborâsem din maşină...
Deja era noapte, aşa că prezenţa frontalelor era relativ necesară. Relativ, pentru că sus, la golul alpin, luna plină oferea suficientă lumină pentru a coborâ liniştiţi. În pădure, totuşi a fost altă poveste. Poveste cam nasoală, având în vedere că 3 oameni aveau 2 frontale. Şi la fel de evident, frontala mea fiind la Iulia, m-am bazat destul de mult pe instinctele mele de vultur-bufniţă-liliac pentru a alege drumul optim printre zăpezile îngheţate şi bolovanii de pe potecă. Instincte care se pare că au aceeaşi vârstă şi grad de uzură ca şi mine, pentru că altfel nu-mi explic cum de-am putut aluneca pe un petec de apă îngheţată care m-a făcut să înghenunchez subit pe o lespede. Atât de subit încât amintirea acelei senzaţii persistă şi azi, deşi e o idee mai bine decât aseară, când la un moment dat genunchiul a refuzat să mai asculte de mine, şi deşi eu îmi doream cu ardoare să se îndoaie, el se încăpăţâna să aibă altă viziune. Până la urmă, mâinile care încă nu m-au trădat de tot, au reuşit să-l convingă pe ereticul genunchi...
Concluzii? Ar fi câteva:
În primul rând, ce cal am fost şi ce gloabă am ajuns... Odată făceam chestia asta fuierând. Acum, după o tură de câteva ore şi mai puţin de 2000 metri diferenţă de nivel, mă dor toate cele, începând cu spatele, braţele, curul (asta chiar nu-mi explic de ce... poate de la tremuratul de frig) şi terminând cu genunchiul faultat.
În al doilea rând, jepaţii ăştia nu prea au nici o etică la munte. De salutat nu m-au salutat decât câţiva „pantofari”, în părţile de jos ale traseului, în timp ce coborau. Oamenii de munte, cu scule şi echipament şi serioşi, se făceau că nu mă văd. Asta ca să nu mai zic de faptul că prioritatea la urcare e o chestie de care ăştia nu prea au auzit. Doar vreo 2-3, poate erau străini...
Apoi, câinii lor de cabană/fermă sunt mai simpatici decât câinii noştri de stână. Chiar şi pentru simplul motiv că nu vor să-ţi dea palpitaţii repezindu-se spre tine cu intenţii nu tocmai prietenoase. Nici măcar noaptea.
Pozele? Ho, că nici p-ălea de la prezentarea de modă nu le-am terminat... răbdare, răbdare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu