Long way home II

continuarea de aici

Deci, ziceam de faza din Curtici: mă dau jos fuguţa din tren, şi mă reped la casa de belete, să-mi iau belet de Trutnov. După ce cele 2543,2 persoane din faţa mea reuşesc să-şi ia biletele de Arad, ajung şi eu la ghişeu, cam în acelaşi timp în care miliţia de frontieră se cam apropia de terminarea inspecţiei trenului. Un belet de T-R-U-T-N-O-V, în Cehia. Auleou, maică, unde vrei să mergi? Trutnov, desigur. Adică internaţional?! .... dacă se poate, că nu vreau să insist ampulea... Păi durează, maică, că nu pot să văd aşa repede legăturile internaţionale, şi oricum sistemul nostru nu e apdatat; lasă-i pe dumnealor să-şi ia belete şi vino peste 5 minute, că oricum trenul ăsta nu-l mai prinzi, da-l iei pe următoru, peste o oră. I-am întors spatele şi-am ieşit pe peron să-i fac cu mâna la trenuleţu’ care mă adusese până acolo, pentru modica sumă de 115 lei. Un fleac.

Mă întorc peste vreo 15 min, când nu mai era nimeni la bilete. Nici măcar tanti care le vindea. După o albire a părului care-a durat încă vreo 5 minute, apare duduia, să se ocupe şi de problemele mele. Deci Trutnov, în Cehia. Păi.... pe unde trebuie să treci?! ...WTF?! Păi asta vreau şi eu să aflu! Mda... mergi până în Budapesta, cu rapidul de 8 şi 2 minute, şi schimbi acolo, da nu pot să-ţi zic la ce oră şi alte alea. La fel cum nu pot să-ţi zic la ce oră ajungi. Şi-mi zâmbeşte. Eu nu gust gluma, aşa că nu zâmbesc. Bine, dă’ncoa beletu pulii mele. Cât costă? Ah, alt fleac. 425 lei. Adică ultimii mei bani, aproape. De data asta chiar m-au ciuruit. Oricum, ulterior, când am aflat că un belet Timişoara-Salzburg a costat a whopping 270 lei, mi-am dat seama că e mişto drumu’ ăsta, ai parte şi de futaiuri. În fine.

Şi acum, cu introducerea făcută, urmează faza. Era aproximativ 7:30 dimineaţa. La 8:02 venea rapidu de Budapesta. Mie mi-era foame. Hai să caut un coş de gunoi, să-mi astâmpăr balaurii din maţe. Dau ocol peronului, ioc bodegi. Hai să întrebăm un om binevoitor. Ţipenie de om pe peron la ora aia. Din neant, apare o uniformă albastră, cu un ecuson de miliţian de frontieră, şi o ţâgare în mână. Eu, cu rucsacul mare în spate, şi ăla micu prins de piept, îmi fac curaj către dânsul: bună dimineaţa, ştiţi cumva vreun bar sau magazin să iau ceva de-ale gurii?

BĂ, DA TU DE UNDE VII ŞI UNDE TE DUCI?! Expresie însoţită de nelipsiţii ochi beliţi prin ceaţa şi frigul dimineţii şi fumul de ţigară.

Păi de la Arad la Buda. Pesta. .... e colo, după colţul clădirii, un magazin în capăt de tot. Treci pe lângă groapa aia mare şi-ai ajuns.

După ce bag bine la cap preţioasele informaţii, îi mulţumesc sectoristului pentru modul în care mi-a salvat viaţa, şi pornesc pe lângă clădire. Când să intru pe o alee, să dau în drumul principal, ăla cu groapa, un alt sectorist cu caşchetă de Katiuşa pe cap mă vede:

BĂ, DA TU DE UNDE VII ŞI UNDE TE DUCI?! ŞI CE CAUŢI P-AICI?! Io cred că îi dăduse colegu prin staţie să facă mişto de fraierul fugit d’acas. După ce-i dau copy-paste la răspuns, îi dau şi-un copy paste la întrebare. Ăsta face 2-3 paşi cu mine, mă scoate în drum, şi-mi arată undeva într-un capăt de drum de ţară, un bec care pâlpâia timid: acolo trebe să meri. Aham, beton, hai, rond uşor. Printre noroaie îngheţate şi mâl semi-dezgheţat (îmi pare rău, dar mă văd nevoit să fac o precizare vitală, pentru cei care nu cunosc Curticiul aşa bine: sorry guys, Curtici ain’t New York City, deci...) reuşesc să ajung la bagazin. Intru, şi instinctul de afară nu m-a înşelat: un fel se micro-cooperativă. Nah, ca la ţară, în Senegal. Mă duc la tanti, care-şi dădăcea copilul înainte să ia trenul de Arad, să plece la şcoală, şi o întreb la modul cel mai serios: ce-aveţi de mâncare? Se-apucă duduia să-mi înşire meniul zilei: covrigi, snacksuri, croissante, draci, laci... WTF, pas du boeuf bourguignon aujourd’hui?! Tanti, mâncare serioasă n-ai?... Păi uitaţi acolo vitrina cu mezeluri, poate vă place ceva... Într-un final, iau nişte salam de Arad – coincidenţă sau soarta?! – şi trei covrigi, şi cu ele-n mână mă îndrept din nou spre peron, să pot mânca liniştit. Cred că nu mai e cazul să menţionez cu câtă scârbă şi dezgust mă privea protipendada de pe peronul din Curtici City. În fine, termin repede, că se făcuse fără 5, şi aştept să-mi vină căruţa să mă ducă în Budă. Şi aştept. Şi aştept. Şi iar aştept. Până se face şi 20, adică ora la care trebuia să plece. Mă duc iar la tanti de la ghişeu, s-o’ntreb de sănătate. Ah, păi are întârziere. Vine la şi 45.

Se face şi 45. Se face şi 50. Se face şi 55. Eu tot în gară eram, aşteptând să-mi vină trenul. Hai să mai trec pe la pretena mea de la ghişeu, că poate se plictiseşte singură... Ah, ştiţi, acum trebuie să vină, imediat. Peste 10 minute reuşeam în sfârşit să mă urc în tren. Până la Buda am stat cu nea Costel Albu, plecat din ţară în ’88, şi actualmente cetăţean austriac.

Înainte de Budapesta, încă una: se rupe un cablu de curent, din ăla care alimentează trenul. Probabil băieţii s-au gândit că nu apucasem să fumez suficient pe drum şi mi-au dat ocazia... Naşu’ a avut o replică demenţială: primii pe care îi anunţă ce e baiu suntem je şi cu nea Costel, coborât se mă asiste la o ţigară. Şi ne explică naşu ce şi cum. După care urcă în tren, şi le zice în maghiară şi română, prin telefon, călătorilor nedumeriţi, de ce ne-am oprit. După care închide telefonul cu circuit intern, şi ne zice zâmbind, mie şi lu’ nea Costică: mă duc să mă plimb pe culoar, poate se găseşte vreunul să-mi dea vreuna în nas, că azi mă simt cam bine.

şi asta va urma...