Long way home III

După o întârziere cam mare cauzată de diverse chestiuni organizatorice şi probleme mâncătoare de timp, revin cu ultima parte a săgii întoarcerii acas.

Continuarea de aici.

Ajungem în Buda. Ora întârziere se menţine. Legătura, după lupte seculare, aflu că e la 13:30. Timpul trece greu. Cu 3 minute înainte de plecarea programată, mă urc în tren. La şi 35, urcă lângă mine un alt românaş, care şi el mergea în Brno. Ne-am luat la discuţii, şi-am tot pălăvrăgit, până când trenul a reuşit să plece. Cu aceeaşi oră întârziere. Replica lu' băietu ăsta din Oradea a fost demenţială: eşti sudor? Nu, de ce? Păi aduci... Şi nu, n-o zicea la mişto. M-am abţinut cu greu să-i dau replica, şi m-am abţinut şi mai greu să nu râd. Pe parcurs m-am lămurit că de fapt el n-o făcuse din răutate, pur şi simplu aia a fost cea mai inteligentă replică pe care-a putut-o da. Şi cred că cu asta am zis totul.

Pe drum, s-au schimbat naşii în fiecare ţară, deci am avut biletul controlat de unguri, slovaci şi cehi, la fel cum între România şi Ungaria l-am avut controlat de 2 ori, plus paşaportul de încă 2 ori. Noi să fim sănătoşi....

Ora întârziere se menţine. E cumva dată cu Wella?! Oricum, ideea e că ora aia întârziere m-a costat pe mine o noapte petrecută prin gările ceheşti, pentru că pentru a ajunge acas, trebuie să schimb trenurile de 2 ori, cu câte 2 ore pauză de aşteptare, şi cu încă câte 2 ore de mers, asta rezultând că pe la 7:20 dimineaţa să reuşesc să ajung şi eu în urbea mea. În total, se pare că voi fi făcut 36 ore pe drum, în loc de maxim 18, cât aş fi făcut cu maşinuţa mea, şi l-am plătit cam de 2 ori cât m-ar fi costat motorina. Nu-mi pare rău, pentru că cele 2 ore petrecute în Brno în aşteptarea legăturii mi le-am petrecut mâncând mâncare chinezească şi pozând catedrala, ocazie pe care nu ştiu dacă aş mai fi avut-o aşa uşor, deşi a trebuit să mă grăbesc, dar totuşi, n-am de gând să mai repet experienţa. Ever.

Şi acum, în final, poate vă întrebaţi, de ce „the long way HOME”? Simplu, am mers acasă. Cu regret, România n-o mai consider casa mea. Ne separă prea multe. Prefer un tembelism mediu decât unul acut.