La sfârşit de încă o săptămână

Cica mâine seară ar trebui să încep să iau pastilele de malarie. La cât de uituc şi prins cu alte chestii îs io, trebe neapărat să-mi pun alarmă pe ceas să ştiu ce şi cum. Mai nasol e că trebe să continui tratamentul 4 săptămâni după ce mă întorc. Tot deranjul ăsta pentru 2 săptămâni... Şi nici măcar nu mă trimit şi pe mine într-o chestie mişto, gen Zair, Zambia, Nigeria, Sudan sau ceva de gen... Oricum, iniţial, când n-am găsit în Lonely Planet nimic referitor la toate astea, am zis că-mi bag picioru‘ şi nu mai iau nimic preventiv. Dup-aia am găsit câteva pagini scrise mărunt. M-am răzgândit...

Acum îs după o porţie gargantuelică-pantagruescă de pui cu cartofi şi alte câteva chestii (caşcaval, oo, mujdei, verdeţuri, şi o găleată de iaurt după) şi stau şi mă întreb de ce mi-am dat sufletul azi alergând. Că la greutate nu se vede nimic. Poate din cauză că azi am făcut o săptămână fără ţigări. Mai exact, 7 zile şi 8 ore. La mulţi ani mie.

Pe măsură ce se apropie plecarea în Africa, îs mai dezamăgit. Planul iniţial e să stau acolo 2 săptămâni, timp în care nu ştiu programul de lucru. Asta înseamnă că e posibil să stau la munci şi sâmbătă şi duminică. În traducere, după ce că nu aveam oricum mult timp de ieşit la pozat, în cazul ăsta chiar că rămân cu fix pula. Şi ca să fie treaba şi mai mişto, tocmai am fost înştiinţat că s-ar putea să stau într-un fel de „camp“. Adică, din câte am înţeles, un fel de tabere undeva în mijlocul câmpului. Şi io, în loc să fiu la datorie, o să fiu în sulă cu satelitul, în cine ştie ce şantier, de dimineaţa până noaptea. În fine, v-oi zicea io cum va fi fost. Adică după ce m-oi întorcea, că net acolo... mai uşor.

Acum vro doo seri ies la pozat. Prima noapte cu lună şi în care nu plouă. Şi normal că nu puteam să rezist, îmi iau aparatu‘ şi obectivele manuale şi mă reped afară. Ies din casă şi văd luna. Aproape plină. Erau nori pe cer, dar nu-l acopereau de tot, şi oricum se mişcau repede. Într-un colţ al ochiului îmi atrage atenţia un avion care tocmai se ridica dintre dealuri. Se ducea practic perpendicular pe direcţia mea de mers. În clipa aia, inconştient, m-am gândit „pfooooaiiii, ce tare ar fi un cadru cu luna asta mare şi plină şi un avion care să treacă exact pe sub ea!“. Statistic, care erau şansele să prinzi o asemenea scenă?! Exact, fix pula. Mi-am băgat căştile în urechi şi-am plecat spre centrul vechi. După vreo 200m, din motive neelucidate, mă uit din nou spre cer. Şi văd luna. Şi avionul de mai devreme. Trecând pe ea. EXACT pe sub ea. Evident că toate cele ale mele erau în rucsac. Scoate aparatul, fă focusul, ETA 13 secunde. Parcă-i şi vedeam pe piloţi arătându-mi prieteneşte degetele. Normal c-am rămas pe loc cu gura căscată. Am început să fredonez hitul sezonului.

Ca răzbunare, am făcut-o roşie.

Azi-dimineaţă... uhm... azi pe la prânz m-am trezit speriat. Visasem că un coleg elveţian (care de fapt îmi vorbea în română, dar cine se mai uită la amănunte?...) îmi făcuse observaţii că nu prea muncesc. Degeaba încercam să-i spun că nu din cauza mea s-a întâmplat să nu fiu gata cu proiectul, că perspectiva retrogradării la strung plana asupra mea. Wtf, strung?! Uhm, poate să mă facă maistru, cel puţin?! În ultima vreme visez numai tâmpenii. Cred că piticii mei s-au săturat de hibernare şi odată cu venirea primăverii, vor să iasă şi ei din bârlog. Dacă aşa stau lucrurile... feriţi-vă!

Eheiii, acestea fiind zise, să aveţi o săptămână minunată. Şi spor la muncă luni. Eu, unul, sigur n-o să am...