Bruges

Sâmbătă m-am trezit cu curu'n sus. Şi la propriu, şi la figurat. Mă trezisem din frumuseţea mea de vis erotic în cel mai nepotrivit moment: exact când eram gata să încep acţiunea. Micul dejun, destul de mic, l-am luat în timp ce verificam vremea şi mersul trenurilor. Într-un final, pe la 11:25 am reuşit să mă urnesc către gară. Planul era ca de la două fără, când aş fi ajuns în Brugge, să văd ce e de văzut, apoi să aştept liniştit seara, să prind un apus frumos.

Până în Bruxelles am mers fără bilet, pentru că naşu' n-a binevoit să vină să stăm de vorbă. În Bruxelles Nord am avut timp numai să-mi iau biletul şi să mă urc în tren. Ţigara pe care speram s-o fumez înainte de-a mă sui în tren a trebuit să aştepte până în Bruges. Plus că trenul ăla parcă era de navetişti. Plin. Ochi. Şi bine-nţeles, cam 93,12% din navetiştii mei mergeau... ghici unde? Exact. Bruges.

Bon. Eram entuziasmat, vremea se anunţa perfectă (17-18 grade, cer senin), eu eram în toane bune. Ajung pe peron şi o iau la pas către centru. Reuşesc să ajung fără mari probleme în piaţa centrală. De fapt, nu, trebuie menţionat un alt amănunt înainte: fiecare pas pe care-l făceam către destinaţie, mi-era acompaniat de cei ai celorlalţi 65194 turişti care mergeau deodată cu mine. Deja pe străduţa îngustă care ducea spre piaţa centrală, era buluc de lume. Cred că nu mai e cazul să menţionez cum arăta piaţa aia...

Trebuie să recunosc, am fost dezamăgit. Rău. Mă, n-aveai loc să arunci un ac. Şi toţi, mă, da' toţi, într-un spirit ancestral de turmă, făceau circuitul. Acelaşi circuit, în aceeaşi ordine. O mare masă de oameni care se mişcă la unison. O grămadă de oameni cu aparate şi obiective pentru care i-aş fi scalpat, care stăteau cot la cot cu d-alde dăştia cu săpunuri şi făceau ACELEAŞI poze din ACELEAŞI unghiuri. Cred că senzaţia mea se poate compara destul de uşor cu partea din Matrix când se face agentu' ăla jmecher în ţ-şpe mii de părţi. Mda. Senzaţia de nemulţumire mi-a fost afectată şi de faptul că majoritatea turnurilor erau cu schele pe ele. Iar cel mai mic obiectiv al meu era de 50. Imaginaţi-vă frustrarea mea când am văzut străduţele alea de 5 m, şi toate pline de turişti...

Am luat-o deci la pas. Când crezusem c-am scăpat de turistus enervantus, am ajuns la canale. După cum ştie orice socio-zoo-botanolog, canalele din Bruges sunt unul din mediile preferate de proliferare ale mai-sus-amintitei specii. Am băgat câteva ţigări de nervi în timp ce mă uitam la disperarea unora de-a prinde un loc într-o plimbare cu barca de 10 minute şi 7 euro, după care am luat-o la pas unde m-au dus ochii.

În mod (deloc) surprinzător, la nici 10 minute de mers pe jos de zona centrală, străzile erau aproape pustii. Bine, la asta poate contribuie şi faptul că nu prea e mare lucru de văzut. Dar oricum, se putea respira.

O plimbare pe malul canalelor e foarte relaxantă. Mai ales când vezi triatloniştii ieşind epuizaţi din apa rece. După episodul ăsta, am luat-o iar înspre piaţă, mai optimist. Voiam să văd ce unghiuri am să prind un apus memorabil. Evident că geniu cum m-a făcut mama, busola am lăsat-o acasă. Aşa că folosindu-mă de ceas (un motiv în plus să mă felicit încă o dată pentru decizia înţeleaptă de-a purta ceas), am determinat cu precizie unde urma să apună soarele. Care se gândea „în spatele clădirilor ălora înalte, de nu se vede nimic”, a nimerit-o. Unghiuri nu, vizibilitate nu, puhoi de lume da.... hai acas.

Am fost dezamăgit de experienţa asta. Sincer, nu ştiu la ce mă aşteptam, dar au cam început să se strângă. Nu mă am bine deloc cu ţara asta. Nu mi se potriveşte. N-aş putea să spun de ce, că în alte părţi n-am mai avut senzaţia asta.

În fine. Pe tren, am nimerit într-o ceată de grădiniţă. Mă, am râs tot drumu' de ce făceau teroriştii ăia. Săracele educatoare, alergau dintr-un cap al compartimentului în celălalt, să le dea creioane colorate, să le schimbe cartonaşele cu care se jucau, să le dea jeleuri sau napolitane, să-i potolească... O nebunie. Dar o nebunie frumoasă...