sâmbătă, 20 martie 2010

Abyssinia - actul I

­­­Aşa, deci să începem cu începutul. Şi cu o mică facere de cacao. A mea, de către mine.

Plec de la muncă, ajung acas’ cu gândul să bag repede la maţ – că pe mâncarea ăstora de pe aveon m-am învăţat să nu pun bază – să fac bagajele cu rufele spălate de ieri, să aranjez casa – ergo spălat vase and shit, exact ce-mi place mie cel mai mult pe lume -  şi să plec. Trenul de 5 jumate, ajuns la 6, avut la dispoziţie 2 ore să mă îmbarc, cu tot ritualul Aveonul pleca la ora 8 seara. Cel puţin aşa ştiam eu...

Mănânc liniştit până la 4 jumate, şi mă uit întâmplător pe biletul electronic printat. Ştii cum creşte pulsul instantaneu? Aveonul meu la 8 ajungea în Frankfurt. De fapt şi de drept, el pleca la 7... Bine, eu tot cu acelaşi tren trebuia să ajung la aeroport, numai că efectul psihologic de-a pierde instantaneu o oră nu e de neglijat.

Bun. Dă-i bice, fă repede totul, cu greu am reuşit să plec la 5 şi 20 din casă. La şi 25, după un trap nebun cu doi rucsaci pe mine (unul mare, mare de tot în spate, şi unul pe jumate în faţă – respectiv bagajul de cală şi cel de mână) reuşesc să ajung la casa de bilete. Unde era cam nebunie în faţa mea. Dezinvolt, mă gândeam că dacă ratez trenul ăla care mă ducea direct în aeroport, mai e unul peste vreo 25 min, pe care trebuie să-l schimb de 2 ori ca să ajung. Uhum. La vita e bella. Cu greu se mişcă nenea care era la ghişeu, ca să avanseze ceilalţi 3 călători care voiau să cumpere bilete înaintea mea. Când, deodată, observ ceasul din spatele casieriţei. Arăta cât arăta ceasul meu când am ajuns în gară. Adică ceasul bun era cu vreo 3-4 minute în urmă faţă de al meu.

La şi 27 cumpăram biletul.

La şi 29 a plecat trenul.

La şi 29 fără 5 secunde m-am urcat eu în el.

Deci, am reuşit să ajung.


În aeroport, altă distracţie. Eu aveam bilet cu Lufthansa până în Frankfurt, de unde trebuia să iau Ethiopian Airlines până în Addis Ababa. Acu’, ajuns în aeroport şi nu cu mult timp la dispoziţie, o sun pe nevastă-mea să mă lămurească rapid unde-s ghişeele, că ea avea informaţia mai proaspătă. Într-un final reuşesc să ajung, urmând indicaţiile ei, coroborate cu cele afişate pe panori, şi cele obţinute prin întrebări succesive. Reuşesc să ajung, deci, la ultimele birouri, dincolo de care nu mai erau decât porţi. Acolo trebuia să fie Lufthansa mea. Numai că era Swiss. Lufthansa – pula. Ia-o de unde nu e. Deja începusem să mă disper. Mă duc la unu’ care butona în disperare la un terminal şi-l întreb de sănătate. Mă lămureşte că ăla era locul, deşi nu era marcat nicicum. În fine, mă îndreaptă către coada aia mare, de la economic.

Nţţţ. Nu de data asta. Oi fi io îmbrăcat de la ajutoare, şi chiar dacă par că vreau să mă mut, nu e aşa. Bussiness, frate! Se uită niţel mai aiurea la mine, dar mă duce la clasa bussiness şi-mi dă chiar şi un cordon din ăla la o parte. În fine.

Mi se dă biletul. Până la Frankfurt. Că nah, Lufthansa e un căcat, Ethiopian Airlines e altu’. Nu merge amestecate(LE: deşi exact asta urma să fac, adică zborul din Frankfurt în Addis Ababa era un fel de joint-shit Ethiopian Airlines-Lufthansa. Adică tot un mare căcat). Şi dacă tot am intrat în intimităţi, nu pot eu să-mi iau frumos rucsacu’ ăsta mare de pe cântar, şi să-l duc în partea ailaltă a terminalelor, că acolo trebuie să-l pun, ca să-l iau direct la destinaţie, că banda asta merge în partea ailaltă. Mulţumesc.

Mda. Mai zi-i ceva. Fac pe obedientul şi-mi trântesc megalitul pe căruciorul ăluia. Se uită ăla la mine cu un început de privire urâtă, da’ când m-a văzut animal bărbos, la 2 chintale jumate, şi nu foarte bine dispus, mi-a arătat brusc toată dantura. Dacă sunt bun, să-i arăt şi lui beletu’. Ia de colea. Mersi frumos, o zi bună. Mda, mersi, vouă nu.

Hai, check-in. Scot leptopu’. Cu docking-station prinsă de el. Trece prin scanner, apoi, dacă sunt bun, să explic ce e dispozitivul ăla ataşat de compuţăr. Iete, are şi un buton! Şi găurele pe spate! Da’ la ce foloseşte botonu’, domnu’? Iete, la desfăcutu’ şandramalei. Aha, ok.

Bun, trec de Bill Gates/Kevin Mitnick, şi mă ia colega lui în primire. Să deschid bagaju’? Sure. Mă gândeam că mă ia la întrebări în legătură cu obiectivul. Sau trusa foto. Neah. Am un lichid care nu poate merge mai departe. Ce plm lichid am eu în bagajul de mână?! ....Să mă fut, spray-ul de ţânţari! E prea mare, are 150ml, maximul e 100, nu puteţi trece. Uhm, nici dacă mă dau acu’ niţel cu el pe haine? Neah, volumul rămâne la fel, nu are importanţă cât fluid e înăuntru. Deci m-au futut şi cu asta. Băga-le-aj....

Într-un final, mă urc în aveon, mă duc la locul meu.

Decolăm.

Suntem airborne.

OMFG, ce mişto se vede Elveţia de sus! Luminiţe colorate în toate felurile, forme, dinamism, la zenit soarele apunea în nuanţe de portocaliu, albastru şi roşu, şi nici un nor între geamul pe care-mi curgeau balele şi toată minunăţia asta! Bine, adevărul e că până în Frankfurt tot aşa a fost. N-am prea văzut nici câmpuri virane, nici vaci, nici case dărăpănate, nici rufe întinse la uscat pe sârmă, afară.

Mi-au servit la masă nişte chestii din care în afară de 2 felii de caşcaval şi 2 feliuţe de somon sushi-style (adică crud, nici măcar afumat) n-am înţeles nimic. Un fel de pateu învelit într-un fel de foi de ştevie, cu nişte chestii tare ciudate, o ciupercă semi-crudă – dar umplută! – în fine, o mare labă. DAR, în schimb, chifluţa aia de 2,43g a fost tare bună. Şi m-am delectat cu două căni de ceai negru. Absolut delicios. Bussiness-class style.



Pe avion m-am trezit reflectând la reclamele alea la companii aeriene pe care le ţineam eu minte. Şi la concepţia împământenită legată de stewardese. Şi anume, că trebuie să fie şi ele într-un fel... mai răsărite, adică. Ei bine, cât am zburat până acum, nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo fătucă din asta care să mă facă să zic „da frate, aşa da!”. Nţţţ. Avis comunae.


Bine-nţeles că în Frankfurt, poarta de unde pleca zborul meu, după cele aproape 3 ore petrecute în aeroport, era în partea ailaltă a oraşului. Pe drum, stăteam şi mă gândeam ce traseu mişto de alergat ar fi fost ăla: aveai şi de urcat, şi de coborât, şi obstacole, într-un cuvânt, zuper. Acum stau cu leptocu’ în braţe şi aştept să-mi iau beletu’.

Gata, mi-am luat beletu’. Acum stau în lounge şi aştept să vină ora să ne bage în păsărică. Care de fapt o să cam fie un balaur, la câţi oameni aşteaptă aici. E cea mai mare gaşcă de zburători cu acelaşi aveon pe care-am prins-o vreodată.



Bon, urcai şi în aveon. Care aveon, un Boing-Boing 767-300, n-are decât vro 240 locuri. O nimica toată. Majoritatea ocupate, dar cine să se mai uite la amănunte din astea...? O supriză – bine, alături de cea provocată de „more leg-room than ever” – a fost provocată de stewardesele etiopiene. Într-un mod destul de ciudat, parcă mai arătau şi ele a femei, nu ca urâtele alea de le văzusem până atunci. Şi, ca să fie surpriza şi mai mare, una din ele era îmbrăcată în ceea ce cred că era (LE: chiar era) un costum popolar d-al lor. Bine-nţeles, trebuia să existe şi reversul medaliei: cam toate negresele aveau un băsău... mamă, mamă! Dar na, cred că e trăsătură a rasei. (LE: dap, e confirmat. Deşi nu e musai, dacă nu e scobitoare, de obicei femeia africană are un băsău disproporţionat de mare în comparaţie cu restul corpului)


Acu’ am văzut şi eu diferenţa de meniu dintre clasa economic şi business. Colosală. Bine, la partea cu gusturile, mi-am luat o ţeapă îngrozitoare la micul dejun, când am luat omletă şi mi-a adus-o acoperită cu spanac şi cartofi prăjiţi tăiaţi cubuleţe. Era şi o chestie din carne pe-acolo, care aducea a cârnaţ, dar a fost atât de delicioasă încât după prima gură a rămas în farfurie. Omleta simplă a fost de-ajuns. Noroc că m-am împrietenit destul de bine cu Johnnie plimbăreţu’, că mi-a ţinut companie timp de vreo 3 pahare pe durata nopţii.


Ah, da, şi ca să vedeţi şi voi ce multi-mega-super sunt, am fost întrebat dacă nu-s egiptean. Că aduc cu unu’. Acum, eu nu ştiu dacă faţă de faza cu sudorul e un progres au ba...



Booooon, ajung în Addis Ababa. Bine, cu hârtii completate în avion and shit (dap, ca să intri în ţară, ţi se dă la completat un căcat de formular cu nume, data naşterii, scopu şi durata vizitei – you know, motive să distrugem pădurea ecuatorială. La fel şi la ieşire: aceeaşi hârtie, numai că acum trebe să ieşi). Trecem peste. După ce-mi aştept bagajul mai mult de 20 minute, văd că mi-au rupt muiştii şi-o cataramă. Evident, era una principală. Acum, săracul meu companion de atâţia ani arată de parc-ar avea o cocoaşă. Cred că e un semnal în plus să-l schimb.


Mă ia chauffeurul şi mă duce către firmă. Deci. Trebuie să încep cu deci. Nu mă pot abţine. Trebuie să cer scuze şoferilor români, pe care i-am blamat ca fiind cei mai proşti şoferi din lume. Bine, poate la scară europeană există ceva adevăr în asta, dar... dacă vrei să vezi condus d’ampulea, vino în Africa. Deci n-am cuvinte să descriu ce şi cum. E totul atât de anapoda, încât parc’ar veni direct din mâna lui Kafka. Sensuri giratorii care sunt puse de formă, artere principale blocate ca să treacă oamenii pe drumuri secundare, treceri de pietoni care nu dau nici un drept pietonilor, se merge de obicei între benzi, nu se semnalizează (deloc), pentru comunicarea intenţiilor se foloseşte claxonul sau coardele vocale, ce să mai, o minunăţie. Probabil d-asta cam toată lumea care se respectă cât de cât are de la Toyota Hilux în sus (Defender, Hilux de off-road, Land Cruiser, Hummer – ooo, da, Hummer, e plin de ele. Şi n-o zic la mişto).Şi imediat cum treci în spatele grandorii clădirilor de la drumul principal, imediat cum treci de turnurile corporatiste îmbrăcate în sticlă şi cu bannere şi firme luminoase, imediat în spatele lor încep drumurile pseudo-româneşti, gheretele din Mârghia şi vânzătorii de fructe din roabe. Nu e o privelişte cu mult diferită de cele cu care-s obişnuit.


În fine. Ajung la firmă, vorbesc cu băieţii, terminăm, hai să ne ocupăm de ăsta albu’. Asta nu înseamnă că toată lumea acolo e nativă. Primo: în capitală, un oraş cu peste 3 milioane de locuitori – imediat 4 (din Africa, e drept, dar oricum...) nu există decât vreo 2 bancomate (sau 3, în orice caz, EXTREM de puţine, am înţeles) care să dea bani. În rest, se descurcă fiecare cu ce-are. Bănuiesc că nu trebuie să vă mai zic de magazinele în care poţi plăti cu cardul. Exact, care magazine?! Asta ca să nu mai intrăm în detalii legate de alte părţi ale ţării...

Secundo: în Etiopia poţi ajunge din A în B cu maşina. Atât. Există câteva trenuri, dar majoritatea transportului este pe drum.

Cu ocazia asta, tragem şi prima poză din Etiopia, chiar de pe prispa firmei. Behold!


Ajung la guest-house. Îmi dă cheia de la cameră. Mă abţin de la comentarii (LE: de fapt, după experienţele ulterioare, era chiar lux, mai ales la cei aproape 60USD pe noapte. Mă rog, era dublă. Adică patul). Cel puţin e suficient de mare. Întreb de micul dejun. Să vin într-o juma de oră. Mă duc în cameră, şi mă aşez pe tron. Peste vreo 15 min, bătăi în uşă. Imediat. Iar bate. Imediat! Încep operaţiunea cleansing, şi când să-mi iau nădragii pe mine, mă trezesc cu maimuţa-n casă. Tava cu MICUL meu dejun. Io, încheiat la curea, dar desfăcut la şliţ, îi fac semn s-o pună pe masă. Credeam că pleacă. Ei, aş. Se uită prin dulapuri, îmi scoate din alea de se pun pe masă, sub farfurii, îmi pune farfuriile, îmi scoate pahare şi-o ceaşcă, şi mi le lasă pe masă. Abia dup-aia pleacă. Eu rămân să mă uit la prostul la ce-a lăsat în urmă: 3 felii de pâine, 4 cubuleţe de unt (deci cubuleţe, daaa?) o lingură de magiun, un croissant, o chiflă cu ceva dulce în moţ, şi recipientele de băut din ele. Goale.

Acu, iete-mă pe mine, stând în picioare, mesmerizat, uitându-mă la... „masa” aia, în continuare desfăcut la şliţ, şi cu gura căscată. Intră iar duduia, să-mi aducă ceva de pus în paharele alea. Abia atunci mă prind şi eu şi încep să mă închei la şliţ. După ce-mi lasă alea pe masă iese. Cafea, lapte, ceai şi suc de portocale. Mmmm, suc natural de portocale! Moartea mea. Mai ales atunci când e atât de natural încât e mai mult pulpă de la portocale, cu ceva zeamă rămasă întâmplător p-acolo...


Mă duc să văd de unde scot şi eu nişte bani şi poate trag şi câteva poze.
..............................................................
Partea a II-a




3 comentarii:

ivory spunea...

Deci, să încep şi eu cu deci, bine te-ai întors, tii, ce trece vremea, parcă acum plecai.

1. Ce este totuşi un docking-station, explică aşa pentru necunoscători, cam ca vameşii aia?

2. Ştiam ca barbaţilor le place un derier mai avut, tu ce strâmbi din nas?

3. Sa ştii că se există si gagicuţe (europence) făinuţe pe avioane dar ai dreptate, cam rare.

4. Mai lucrează ori la descrieri, ori mai pune poze, nu mi-ai potolit curiozitatea. Oricum, mişto faza cu circulaţia, ca-n India.

Teuton spunea...

deci, sa intram direct in amanunte:
1. docking-station e dracovenia aia de-o au unele laptoace, stii, e asa un fel de chestie pe birou in care se prinde computzaru. e foarte utila, de cele mai multe ori.

2. mah, tata avea (si are) dreptate, pentru un barbat, e misto sa ai pe ce pune mana. dar sa luam aminte, barbatu nu e alcatuit numa din palme si maini. iar ce e disproportionat, parca nici lu dumnezeu nu prea-i place...

3. nu contest existenta lor, vorbeam numai de experienta mea proprie si personala. statistic si emotiv vorbind, ethiopian airlines m-au impresionat. comparativ cu liniile europene, adica.

4. poze prea multe in oras nu prea am facut, dar o sa le pun pe cele care ilustreaza traficul dintr-o capitala africana. stay tuned.
oricum, sar'na de sugestia cu lucratu la descrieri. o sa incerc sa tin cont. de obicei lumea se plange ca intru prea mult in amanunte inutile...

Anonim spunea...

airline food: exista un nene pe net care are o expresie f potrivita: "from the lowest bidder". nenea ala e pilot. pe scurt, liniile aeriene in ziua de azi "nu mai e ce era pe vremuri". blame it on sky-europe &friends.

sky-babes(aka stewardese, termenul politically correct cred ca e flight attendants -- fpat pt care evit sa folosesc termenul ala): personal nu ma deranjeaza cum arata, atitudinea e mult mai importanta, e nevoie de ceva special ca sa faci job-ul ala, nu e usor. am avut experiente f neplacute, "acrituri" cred ca e termenul corect pt unele din cele cu care am avut de-a face. daca tin bine minte, ryanair erau meseriasii (am ajuns sa zbor cu ei doar din greseala, in mod normal as refuza fara ceremonie).

f faine povestirile, sper ca o sa le re-scrii si pe cele care ziceai ca sint "pierdute". multa bafta.

--
nnk