A taste of Spain

Luni, pentru că am stat acasă, mai pe la chindie, aşa, ieşim să mai luăm o gură de aer cu miesme de râu.

Fiind a doua zi de Paşti la ei (apropo, cam aiurea chestia asta cu calendarele diferite: de Floriile noastre au avut ei Paştele, şi deci 2 zile libere. De Paştele nostru, ei nu mai au nimic, aşa că nema zile libere. Cam aiurea, nu?) majoritatea magazinelor şi magazinaşelor erau închise. Doar o parte dintre baruri şi pub-uri mai funcţionau încă la capacitate normală. Deci, în momentul în care am vrut să luăm şi noi ceva în gură, altceva decât pietre şi bolovani, ştiam că urma să ne confruntăm cu o situaţie interesantă.
Iniţial voiam să mergem la „Little Italy”, nevasta pentru că-i place terasa aşezată direct pe trotuar, pe o străduţă liniştită, iar eu pentru gustul autentic al kebab-ului. Fatalitate, bodega era închisă. Cu un gust amar, am plecat către Burger King, pentru că împotriva McDonald’s-ului eu am o aversiune greu de explicat, iar KFC sau altceva nu prea există în cătunul ăsta. Iar de mâncare de restaurant nu prea se punea problema, în primul rând datorită preţurilor, iar apoi îmbrăcăminţii noastre (mai mult a mea :D) mai mult decât casual.
Eh, şi cum vă spuneam, dragii moşului, în drum spre Burger King, vede muierea mea o crâşmă cu terasă, pe o străduţă lăturalnică. Deschisă (crâşma, nu poteca). Şi mergem să aruncăm un ochi. Terasa era de fapt pentru 4-5 mese, toate ocupate, dar înăuntru, toate mesele în afar de una, erau libere. Eram în dubiu, să stăm, să nu stăm... am stat.
Crâşma era cu specific spaniol. Berică iberică, mâncărică la fel (mai mult gustărele, dar nah, vorbim de pub, nu de restaurant cu specific). Ne luăm câte o berică neagră (mi-e dor de berea la juma de litru, că văd că p-aci majoritatea sunt la 0,33 sau chiar 0,25), şi hai să încercăm ceva păpica d’a lor. Ne uităm pe meniu; gagica de la bar de spusese deja că are tot ce scrie acolo în afar de 2 chestii care oricum nu ştiam ce’s. Cerem ceva cu costiţă, şuncă, chorizo (juma de porţie, că voiam doar să gustăm), şi o porţie de caracatiţă nu-ştiu-cum (cred că e evident câte informaţii utile am extras eu din meniul nemţo-spaniol, amândouă limbi pe care le vorbesc fluent :D).
Şi vine mâncărica. Un coş de pâine românească (adică mai tare, aşa – cred că şi spaniolii simt criza asta destul de rău...), apoi costiţa cu şuncă şi chorizo.

O mânuţă de păpica. Cred că şi sare în mâncare se pune mai mult decât ne-a adus tanti aia să mâncăm. În fine. Chestiile alea care nu ştiam ce sunt, am descoperit că de fapt sunt nişte boabe gigantice de fasole. Iar gustul mâncării, dat de cele 2 feliuţe de chorizo, 2 bucăţele de şuncă şi una de costiţă, era... ei bine, mi-a făcut un dor nebun de blidele aburinde de care aveam parte la ţară, cu mâncăruri nepretenţioase dar cu un gust divin, făcute pe foc de lemne de bunică-mea. Muierea mi-a promis că cu prima ocazie (deci probabil după ce ne întoarcem la cehi L) o să-mi facă o fasole cu ciolan afumat.
Gata cu astea, că deja a început să-mi plouă iar în gură.
Apoi a venit caracatiţa.

O idee mai mult decât fasolea cu afumătură. Ceea ce-am observat la felul în care a fost servită, a fost complexitatea intrinsecă a pregătirii ei: s-a prăjit în ulei de măsline, apoi a fost dezmierdată tandru cu sare de mare. Copleşitor. Şi, cu toate astea, de o savoare memorabilă.
Am terminat de mâncat (eu de întins cu pâine în uleiul ăla cu sare şi aromă de mare), am terminat şi berile, am plătit (30 franci), apoi am zbughit-o către Burger King. De gustat ceva bun, am gustat, acu’ hai să mâncăm prostii.
În timp ce stăteam afară şi ne îndopam cu sănătate curată (carne de vită cu chestii, carne de pui cu soia, şi cartofii ăia delicioşi, plini de degerături), observ o bestie. Care era acolo de mult, dar prostu’ n-a văzut-o, fiind ocupat cu cura lui de slăbire.

Bine, ulterior au venit lângă noi nişte copchii care, în mod incredibil, şi-au dat seama că suntem români, la fel cum şi-au dat seama mulţi de chestia asta. Cea mai amuzantă chestie e părerea muierii vizavi de toate culturile astea pe care le întânim:
„Bă, io nu mai înţeleg nimic. M-am pierdut de tot. Noi vorbim româna, că suntem români. Ne-am mutat la cehi, şi am început s-o rupem pe cehă. Acum suntem într-o ţară unde se vorbeşte ceva care seamănă cu germana. Eu mai înţeleg italiana, spaniola, şi foarte puţin franceza. Dar ce te faci când te întreabă cineva pe stradă ceva, şi tu-i spui în cehă? Sau vorbeşti cu un francez în germană? E prea mult pentru mine, nu mă mai descurc... Mai ales de când le mulţumesc ăstora de la magazinele elveţiene în cehă...”
Replica mea a fost: „Stai aşa, că încă n-am ajuns în ţările arabe!”