Lucky me

Acum vreo 4-5 seri, ca de obicei, după ce ajung acas şi mă delectez cu o delicioasă supă la plic, ies cu nevasta la o plimbare (obiceiul constă în venitul acas, mâncatul şi apoi ieşitul la siestă, nicidecum în plicul de supă instant). Ştiind că ea nu prea avusese poftă de mâncare, când trecem pe lângă un fast food („Little Italy”), o întreb dacă vrea ceva. De mâncare nu, dar ar fi băut o cafea. Cum mie mi se părea apetisant Döner Kebab-ul care-l făceau acolo, împreună cu toate celelalte delicatese arabe (aţi simţit the funny part, nu? Little Italy face mâncare arabă...), zic hai să ne oprim. Plătesc o nebunie din aia de kebab pentru pofticios, ei o cafea, şi încep să-mi curgă balele când văd ce face nenea ăla – care nene, apropo, după fizionomie, părea mai mult indo-european, decât caucazian, deşi vorbea elveţiana... în fine. Acum îmi pare rău că nu am tras o poză la kebabu ăla, dar o să mai merg, şi mă revanşez data viitoare. Oricum, gustul era... autentic. Şi la fel şi compoziţia – FĂRĂ CARTOFI!!! Altceva voiam să zic de fapt. Cum stăteam noi la masă, pe terasă, pe înserate, şi nevasta mă cicălea că trebe să fiu mai maleabil, să mă adaptez, să-mi schimb stilul de îmbrăcăminte, să mă iau după standarde, bla bla bla... mi-am dat seama de fapt că sunt un om foarte norocos. Şi ea la fel, pentru că şi ea beneficiază de (unele dintre) avantajele mele. În primul rând, lucrez la o companie internaţională, pe un post nu foarte prost plătit. Fac ceea ce-mi place, şi asta e cel mai important. Sunt plătit să mă duc să lucrez în diverse părţi ale lumii, de unde mi se deschid diferite alte posibilităţi (vezi locuri, cunoşti oameni, înveţi obiceiuri... ce poate fi mai frumos şi interesant?!) – până acum, într-un (aproape) un an de când lucrez la ei, am văzut Slovacia, Cehia, şi Elveţia. Pe curând s-ar putea să urmeze Tunisia, Pakistan, Libia şi Germania. Deci, e de bine. Şi apropo de Germania. Vineri, pentru că ăştia au liber de Paşte (catolici, deh...), am zis să merem la o plimbare. Un’ să merem, un’ să merem... hai în Germania. Nu voiam să intrăm foarte departe în ţară, aşa că Lichtenstein ni s-a părut cea mai valabilă opţiune. Ne-am trezit târziu după o noapte în care am fost la vânătoare de peisaje nocturne,

şi-am intrat în Germania pe la 11:30. După un plin de benzină care mi-a rupt buzunarul în două (aproape 70 euro... şi-acum îmi vine să plâng, când mă gândesc, dar nah, la 1,2 euro cât e benzina la nemţi, nu prea aveam de ales) am plecat în marea aventură. Din lipsa unui GPS, mi-am făcut traseul de urmat pe o hârtie. Adică chestii de genul „pe A685 până la exit 29, apoi în apropiere de Rotweil pe B27”. Evident, sistemul ăsta de GPS printat nu ne-a ajutat într-un mod exhaustiv, aşa că după ce-am reintrat pe autostrada care ducea la Stuttgart de vreo 2 ori (cel puţin am reuşit să nimerim înapoi; slavă Domnului că ştiam măcar în ce direcţie trebuie să mergem!), am oprit în prima benzinărie şi-am luat o hartă a Germaniei. Am prins-o şi la ofertă: aproape 10 euro, la scara 1:200000. Super treabă. Cu ajutorul nevestei, care stătea la covrig, şi al meu, care făceam pe navigatorul, am reuşit să ajungem şi în Lichtenstein. Satul, nu statul. Eh, şi de acolo a început partea a doua a distracţiei. Disclaimer: aproape în vârful fiecărui deal era câte o construcţie care aducea cu un castel. Ştiam cum arată ăla de voiam noi să-l vedem,

dar nu-mi dădeam prea bine seama cum arată alea de la faţa locului, că nici nu aveam unghi foarte bun, şi mai era şi pădurea de pe dealuri. Deci tare. La un moment dat, ne oprim în Lichtenstein şi mă duc să-l întreb pe un nene încotro. Ăla-mi zice meri drept în faţă, şi apoi la dreapta. Okeeeee. Când mă întorc la maşină, nevasta-mi zice „treci la covrig, că m-ai sâcâit destul, e cazul să mai şi inversăm rolurile”. Şi uite-aşa am început să urc pe deal. Bă nene, da’ am urcat, nu glumă! Şi ce deal!! După vreo 15-20 min de urcat încetişor, că mai veneau zmei şi din partea opusă, iar drumul nu era gândit ca şi autostradă cu 6 benzi, am reuşit să ajungem într-o mică şa, de unde se vedea castelul nostru cu pricina.

În vârful dealului următor. Opresc Bubulina într-o mică parcare ad-hoc, şi mă uit pe nişte indicatoare. Până la castel, 2 km. Aaaa, e bine. „Uite, mergem pe drumul ăla care duce direct înspre castel, pe care merg oamenii ăia şi... ce e semnul ăla? Cercul ăla cu roşu, cu interiorul alb? Nu ştiu, dar nu cred că e de bine... şi 2 km pe jos ne ia cam 25 de min”. Deja era cam 4 jumate, şi la 5 se închidea şandramaua. Nu e bine. Hai înapoi. În speranţa unui shortcut, am mers pe un alt drum, care urca în continuare, iar apoi dădea în alte bozii. Pe la 5 fără 10 eram înapoi jos, în drumul principal. Am mers în continuare pe drumul principal către orice-ar fi fost mai departe. Ne-am gândit că totuşi, trebuie să fie un indicator, ceva... Şi a fost. După încă 2 dealuri. Măreţe. Am reuşit să ajungem la castel

pe la 5 şi-un sfert. Speram să trag măcar câteva cadre la asfinţit. Evident, dacă aveam poziţie şi alte alea. Am parcat maşina în primul loc liber găsit pe marginea drumului (cine să mai stea să mai caute loc în parcarea arhi-plină, să se ducă la casă, să plătească biletul de 1 euro, şi apoi să se întoarcă la maşină, să lase biletul în geam, cum era normal?) şi cu toate cele hurducăind după mine (aparatul de gât, alte 2 obiective în rucsacul arhi-plin, că n-a stat nimeni să-l despacheteze, încălţat cu sandalele de drum), am luat-o la goană pe deal în sus, înspre intrare. Partea bună e că curtea castelului nu se închisese. Am plătit cei 2 euro de căciulă şi-am intrat. Partea proastă e că castelul propriu-zis, îşi închisese porţile.

A trebuit să mă consolez cu gândul că colecţiile de arme şi armuri care erau în spatele porţilor închise nu prezentau nimic nou faţă de ceea ce văzusem deja până atunci.

Totuşi, cu prima ocazie când o să am certitudinea că pot ajunge acolo mai devreme, o să vedem şi interiorul. În fine. Am stat o vreme prin curte, împreună cu ceilalţi întârziaţi, am tras poze cam la tot ce se putea,

apoi am fost să bem şi noi un lichid la crâşma din apropiere.

Nevasta o bere fără alcool – că doar trebuia să conducă şi la întoarcere, nu? – iar subsemnatul o sticlă de suc. Astea 2, plus o sticlă de 1,5 l de apă minerală, 10 euro. Nemţii ăştia chiar ştiu să facă turism... În fine. Evident, norocos cum sunt, mi-am dat seama că n-am cum să prind şi soarele, şi castelul

în aceeaşi poză. Mai ales că se închisese şi poarta curţii, iar soarele urma să mai stea pe cer încă vreo oră jumate... La întoarcere ne-am oprit într-o parcare pe autostradă să luăm şi noi ceva în gură (un bolovan, ceva iarbă, orice) apoi, cu nevasta la volan, spre casă. Pe la 12 fără ceva reuşeam să intrăm pe uşă. Evident că ziua de sâmbătă a început abia pe la ora 12 jumate... Şi ca o mică menţiune: în viaţa mea n-am văzut atâtea decapotabile şi Aston Martin şi Bugatti şi Maseratti câte am văzut într-o singură zi la nemţi. Mulţumirea mea e că Bubulina mea, aşa bătrână şi bolnăvioară cum e, a reuşit să le arate fundul ei roşcat cocalarilor ălora de stăteau în tapiţerii de piele, cu climatronicu’ suflându-le în ochi :D