Playing with fire

Iartă-mă, părinte, că am păcătuit. Au trecut 10 zile de la ultima postare pe blog. În tot timpul ăsta s-au întâmplat o grămadă de chestii. Nici nu ştiu cu ce să încep… Poate ar trebui, totuşi, să încep prin a spune că de acum încolo or să apară mai multe poze pe blog. Mult mai multe. Nu de alta, dar acum am şi eu un DSLR cu care mă pot mişca mai natural. Apoi ar trebui să continui cu un sfat pentru toti românii care vor sa intre in Elveţia: nu folosiţi vama de la Koblentz. Sunt cei mai futuţi vameşi pe care şi-i poate imagina cineva. Atât am avut de zis. A venit şi muierea mea încoa. Ea mi-a adus aparatu’. Într-o seară, ieşim să ne plimbăm. Ca o paranteză, când ieşi de la munci pe la 6, şi singurul tău gând e să ajungi acasă cât mai repede, să iei ceva în gură şi să poţi sta niţel relaxat, singurul moment prielnic pentru asemenea desfătări – la plimbările siestoase mă refer – devine cel de după cină. Bun. Era vineri seara. Eu cu sculele după mine, ea se supăra că mă opresc prea des şi stau prea mult... Ajungem la un moment dat sub un pod mare peste Limmat, într-o parte a oraşului unde nu mai fusesem. Se vedea un părculeţ tematic pentru copii, iar în partea cealaltă, se ghicea cineva care face ceva cu un foc. Eu, curios, am luat-o înainte. Ea, precaută, a venit mai încet în spate. De fapt, erau vreo 4 neni; doi se jucau cu focul, iar doi steteau la palavre. Cum adică se jucau cu focul? Cam aşa: