Jurnal de vacanta part II

După toate aventurile precedente, am zis că o să fim cu mare băgare de seamă pe unde ne mai ducem. În spiritul acestei hotărâri, am plecat la mare. Într-o marţi dimineaţa, pe la ora 1 juma, am dus ultimul bagaj la maşină şi-am pornit la drum. Piteşti-Bucureşti a mers relativ repede, câteva zeci de minute, lucru pe care nu-l pot spune şi despre Centura Bucureştiului. Deşi era noapte – sau dimineaţă – erau destule camioane încât să ne facă viaţa o adevărată plăcere. În fine, ajungem pe Autostrada Soarelui, drum întins Cernavodă – Constanţa – Costineşti.

Ziua I

Şi iată-ne ajunşi la mare. Era ora 6 dimineaţa, dar cine se mai uita la amănunte din astea? Repede, parcat maşina într-unul din puţinele locuri libere, fuga la apă, ritualul intrării desculţi în apa mării, ritualul trezitului cunoscuţilor cu noaptea în cap şi întrebarea clasică ”Auzi valurile?!” – ce să mai... povestea clasică.

Eeeeeiii, după câteva cadre cu răsăritul,

hai să căutăm ceva de îmbucat. Mai furaserăm noi noaptea câte-un snacks sau o prostie, dar totuşi, se făcuse dimineaţă, voiam să mâncăm şi noi ceva serios, şi cel mai important, să bem o cafea. Tare. O găleată de cafea tare. Aşa că începem să ne uităm pe la terasele de pe lângă plajă. Meniu la 9,9 lei, dar deschid abia pe la 11. Adică nu mai aveam de stat decât vreo 5 ore. Nu prea era bine... Reuşim într-un final să găsim un restaurant unde măturau în scârbă două dudui.

„E deschis?” Una nu, una da. Apăi hotărâţi-vă... Până la urmă a rămas că da. Ne aşezăm la masă, cerem două espresso, ni le aduce una din dudui – aşa, ca o paranteză, cele două, barmanul, şeful de sală, ajutorul de şef de sală, precum şi cam 40% dintre oamenii de pe litoral erau moldoveni – ni le bem pe îndelete, cerem nota şi... supriză. 11 lei. Wtf, două cafele, 11 lei? Nu mă gândeam decât la hitul verii: „Sex oral, bun venit pe litoral...”.

Am plecat să ne căutăm cazare. Aveam cortul după noi, dar am zis că decât să mergem la mama dreaq, mai bine căutam cazare pentru una sau două nopţi. Oricum, la cât de agasanţi erau proprietarii de imobiliare încă de la intrarea în Costineşti, n-ar fi trebuit să fie foarte complicat. Întrebăm la un nene, 600 de mii pe noapte. De persoană. Mersi mult, mai întrebăm. Ne opreşte un alt nene. Cât costă? 2 milioane jumate camera. Mersi, mai întrebăm. Vedem un panou mare, cu cazare la 300 de mii. Hai să întrebăm. Era o curte undeva în spateee... o casă bătrânească... un câine într-un coteţ dărăpănat... o babă care intră în priză când aude că vrem să stăm doar o noapte, şi începe să ne povestească cum a venit odată la ea „un lungan cu o ţigancă, LA MINE ACASĂ?! PĂI CE CREDEA EL, CĂ LA MINE ÎN CASĂ INTRĂ AŞA, ORICINE...?!” Evident, nebunia atacă omul oriunde ar fi, la munte, la mare... Într-un final, reuşim să găsim o tanti care ne zice de 300 pe noapte, aşa că hai să vedem ce şi cum. După vreo 15 min de mers pe jos, de ziceam că vrea să ne treacă tanti aia la bulgari, ajungem. O casă lungă, o proprietară somnoroasă, în fine, plătim o noapte şi apoi plec să iau maşina şi ceva de mâncare. Mă opresc la o şaormerie, o duduie îl trezeşte pe „bucătarul” care dormea cu capul pe masă, îmi face ăla în scârbă două şaorme, şi plec spre casă. Opresc să iau o sticlă de cola – 7 lei, superofertă de litoral – şi într-un final reuşesc să ajung acasă, şi să ne punem la masă. Carne mai sărată decât aia n-am mâncat în viaţa mea. Nici măcar pastrama nedesărată nu avea gustul ăla execrabil. Oricum, la 10 lei bucata, cine mai stă să se uite la amănunte din astea...? Mâncaţi, dar nesătui, ne-am pus să dormim şi noi câteva ore.

După trezire, mergem pe plajă. Buluc de lume.

Care mai de care mai cu fiţe şi impresii. Ici-colo răsunau tandru manele, vânzători ambulanţi de porumb fiert şi copt, kitschuri şi alte aberaţii. Marfă. Undeva în apropiere se vedea epava.

Ne aşezăm după ce găsim cu greu un loc. Ziua ne-am petrecut-o între bălăceală, sandwichuri la 8 lei bucata, sticle de suc la juma de litru la 4-5 lei, şi iar bălăceală. Seara trebuia să mergem cu nişte cunoscuţi într-o discotecă, dar eram prea obosiţi şi prea sictiriţi de toate, aşa c-am mers la somn.

Ziua II

Ne-am trezit pe la 10, ne-am făcut bagajele, am predat camera, am mâncat un mic dejun copios cu mâncare ieftină şi bună de la magazine, şi pe la 1 am plecat către Vamă. Am intrat cu maşina până pe plajă, şi-am plecat în inspecţie, să vedem cu arată plaja şi locurile de campat. Într-o plimbare de o juma de oră, am văzut o grămadă de organe genitale, corturi, scoici, gunoaie, chiar şi oferte semi-imobiliare.

Nu eram ferm hotărâţi dacă să stăm sau nu, dar am zis că dacă tot suntem acolo, să rămânem măcar o noapte. Am luat o gustărică de la un fast-food de pe plajă, apoi am pus cortul, şi ce altceva să facem decât plajă. A venit seara, am mers la o plimbărică pe ţărm, am făcut poze,

şi apoi somn de voie.

Ziua III

În ziua respectivă eram hotărâţi să fugim departe de civilizaţie. Undeva pustiu, unde să nu fie nimic în afară de linişte. Aşa că după un mic dejun frugal, ne apucăm de strâns cortul. În timp ce eram în focuri, vedem agitaţie la câţiva metri de noi: o tanti chemase un echipaj de miliţie, pentru că bărba-su dispăruse din apă cât timp ea dormea. Se dau miliţiştii jos fără nici un chef, aşează caşcheta în poziţia regulamentară – adică pe spate – şi încep să pună întrebări, în timp ce ochii le zburau la ţâţele care se zbenguiau libere în soare. Tanti aia încerca să-i facă să cheme salvamarii, ăştia că să vedem, c-o fi, c-o păţi... Într-un final, se milostiveşte ăla cu caşcheta mai mare să-l sune pe Costel. Au stat la telefon vreo 5 min, dar am avut ocazia să asist la o conversaţie de curtoazie, în care fiecare din cei doi s-au interesat de familia celuilalt, cum mai merge serviciul, etc etc. Costel a promis c-o să vină, sau cel puţin să trimită pe cineva să vadă ce şi cum. După ce a închis telefonul, au trecut vreo 20 min. Miliţiştii fumau lejeri, femeia începuse să tremure, pe Costel nu l-am văzut la faţă, iar bărbatul în cauză a apărut într-un final undeva la vreo 3-400m. Strângea scoici. „Vedeţi doamnă, că nu s-a întâmplt nimic?! Ne mai puneţi şi pe noi pe drumuri, ne ocupăm de alarme false în loc să prevenim infracţiuni...”

Am reuşit să plecăm. Pentru că era încă devreme, am zis să dăm o tură pe la Adamclisi, că oricum muierea nu mai văzuse niciodată Tropaeum Traiani,

iar eu îl văzusem acum multe sute de ani. GPS-ul îşi face datoria cu brio, şi ne duce la ţanc. Parcăm, iau o pereche de pantaloni scurţi peste slip, şi hai să intrăm. 6 lei pe cap de vită furajeră. Îi dăm şi intrăm pe aleea care duce la monument. Unde, la adăpostul unui umbrar, doi muncitori cu lopeţile în mână se odihneau uitându-se cu scârbă la cei 6 turişti. Dăm o tură, vedem o pancartă pe care scria ceva de încă două construcţii, şi dacă tot am ajuns, hai să le vedem şi p-alea. Unde să fie, unde să fie... Vedem un drumeag care ieşea din curtea monumentului, şi mergem să investigăm. Dăm direct în casa unui nene, unde se construia intens. Hai să mergem la poartă, să cerem indicaţii acolo.

„Aaaa, păi altarul e undeva pe colo, aproape pe unde începe dealu’ ăla, iar tumulul funerar e pe colo, cam 50 m în spatele copacilor ăia. Dar nu se pot vizita, că sunt în conservare”. Adică li se rupe de ele, pe româneşte. „Dar puteţi merge să vizitaţi cetatea. Aveţi un drum care duce direct acolo, în dreptu’ tractorului ăla de colo...”

Ne urcăm în maşină, şi ajungem după cam un km la intrarea în ruinele cetăţii care odată domnea maiestuoasă peste vreo 10 hectare. Paragină, dezolare şi un sentiment de zădărnicie ne-au întmpinat încă de la intrare,

odată cu buruienile crescute în voia lor, în locul unde acum aproape 2000 ani erau sisteme de canalizare pe sub străzile pavate cu dale de piatră,

iar credincioşii îşi aduceau ofrandele în 7 bazilici.

Singurii care mai erau acolo ca şi turişti – nea Georghe, care se odihnea cu coasa’n mână la intrarea în bazilica cu 18 coloane, nu se pune la socoteală – era o familie cu 3 copii.

Cel puţin, la ieşire, am observat cum oamenii din zonă contribuie la păstrarea istoriei naţionale: îngropând-o în pereţii propriilor case. Bun aşa.

Mergem spre Vadu, destinaţia noastră departe de lume. Trecem prin zone unde efectele bombardamentelor de la Ploieşti încă erau vizibile pe şosea, şi reuşim să ajungem pe drumul cel bun – adică prost – către unde voiam să ajungem. Un drum prost, îngust, şi cu multe ramificaţii. Reuşim să găsim un nene care să ne confirme că pe acolo se ajungea la ţărm, şi-i dăm înainte. Reuşim să ajungem aproape de ţărm, şi intrăm pe un drumeag care ducea exact în cei 5-6 m de plajă. Şi atunci am comis-o: exact când voiam să întorc maşina, îmi intră în nisip roţile din faţă. Adicătălea alea cu tracţiunea. Cât? Până aproape de jantă. Adică mai mult decât suficient. Dăi, ambaleaz-o, dă-te jos, scârmă pe sub roţi cu mâinile, încearcă iar să dai cu spatele... Deja după vreo 40 min şi încă vreo 10 cm în jos, vecinu’ din dreapta, de la vreo 300 m, care de un timp se tot uita cu binoclul la noi, apare lângă noi cu o lopată în mână, şi ne urează succes. Ne lasă cu instrumentul magic care – ulterior am aflat – a mai scos încă două maşini numai în ziua respectivă, cam 20 de când erau ei acolo, şi cine ştie câţi de când exista, şi pleacă la ale lui. În seara respectivă a mai venit de câteva ori săracu’ om, ne-a adus până şi preşurile lui să le băgăm sub roţi, s-a urcat chiar şi el la volan. Dejeaba. Oricum, la cei aproape 3 metri cubi de nisip cât scosesem de sub maşină, de ajunsese înclinată la 45 grade,

numai dracu’ o mai putea scoate de acolo. Sau un tractor. Sau dracu’ într-un tractor. Nervos şi obosit, mă pun cu muierea să întindem cortul. Aflasem de la nişte oameni care se plimbau pe plajă, că la Cherhana – adică o clădire cam la 2 km de noi – există nişte băieţi care îşi scot o pâine din asemenea operaţiuni de salvare. Practic, ăsta era planul de rezervă pentru ziua următoare: să merg la ei şi să-i rog să mă tracteze cu un 4x4. Suma era „simbolică”: 50 lei, conform celor spuse de aceeaşi oameni care ne spuseseră despre salvatori. Seara s-a terminat cu o baie rapidă în mare, în timp ce muierea făcea focul, urmată de un festin cu fasole cu costiţă, cârnaţi, şi mult vin. Roşu, dar degeaba.

Ziua IV

Ne-a trezit soarele. Bătea cu atâta putere în cort încât nu se mai putea sta înăuntru. Mic-dejun din ness cu apă rece şi ţigări, apoi am plecat către Cherhana. Un amănunt pe care nu l-am menţionat anterior este cel în care bricheta mea Zippo, primită cadou, a disărut sub nisipul scos de sub maşină. Aşa că datoria muierii, cât eu eram plecat după ajutoare, era să-mi găsească bricheta.

Ajung după vreo 20 min de mers pe jos la locul cu pricina. Pe o mică terasă, sub un umbrar cu geamuri termopan, la o masă de lemn pe care tronea la loc de cinste un laptop, stăteau EI. Salvatorii. Bine, cu femeile lor, dar asta nu se mai pune la socoteală. Evident, după ce şi-au luat porţia de râs, mi-au cerut amănunte: ce maşină, câte kilograme are, cât de departe de apă e, na, date tehnice. Apoi mi-au servit prima gogoaşă: „Cu 4x4 nu facem nimic, rămânem şi noi acolo. Du-te, mă, tu [către unul dintre ei] şi vorbeşte cu băieţii cu tractorul, şi vezi dacă-s disponibili”. Mă duc şi eu cu omul, vorbim cu băieţii („bunicii” ar fi un termen mai potrivit, dar na, pentru licenţa artistică...), îmi zic că or să vină după ce-şi iau electromotorul de la tractor de nu-ştiu-unde, şi a rămas să ne vedem pe plajă.

După alte 20 min, ajung înapoi la cort. Nevasta tot dădea la nisip, fără nici un rezultat. Mă bag şi eu, dau două mâini de nisip şi-mi găsesc bricheta. Ziua începuse promiţător. Apare şi nenea care ne dăduse lopata, cu forţe proaspete de data asta: un prieten, cunoscut, nu ştiu exact ce relaţie aveau ei. Şi nenea ăla nou, Valerică, vine cu ideea să mai încercăm o dată, să curăţ IARĂŞI totul de sub maşină (evident că după atâtea încercări, iar se lăsase pe nisip), şi dacă tot nu merge, după-amiază urmează să mai vină nişte prieteni de-ai lor, am fi vreo 6-7 bărbaţi, şi trebuie să o scoatem, chiar dac-am lua-o pe sus. Evident că după ce forasem atâta în nisipul patriei, fără să găsesc cea mai mică urmă de petrol, mâinile mele nu prea erau de acord cu argumetele domnului, dar am încercat să-l fac să înţeleagă că salvarea era pe drum şi trebuie să ajungă în orice clipă. Clipă care a durat cam o ora jumate, timp în care am strâns cortul, am ecologizat zona în urma noastră, am făcut bagajele...

Hai, au trecut toate, au venit băieţii cu tractorul (unul dintre moşnegi, când a văzut isprava noastră, şi-a dat o palmă peste frunte de s-a auzit la bulgari, apoi a râs cu toată guriţa lui ştirbă), am pus cârligul, au montat ştanga, între timp au apărut şi vecinii noştri (nenea cu lopata şi cu Valerică), plus încă doi băieţi la fel de meseriaşi într-ale condusului ca şi noi – şi ei reuşiseră să bage maşina în nisip, dar nu erau CHIAR atât de profi ca şi noi, astfel încât nu aveau nici lopată, nici groapă la fel de mare ca a noastră – care când au văzut tractorul, au sărit ca arşi. Au reuşit să ne scoată de-acolo (adevărul e că U650-ul ăla n-a avut nici un fel de problemă cu nisipul), şi apoi ne zice preţul. 100 de lei. Wtf, cum mă nene, mă vezi cu maşină cu numere străine şi gata, hai să-i ardem, că na, are bani?! Îi explic frumos că n-am atâţia bani, îi arăt portofelul în care mai aveam, întâmplător, 53 lei, i-i dau pe toţi, îmi dă cei 3 lei înapoi, şi mă anunţă zâmbind că găsesc bancomate în Năvodari. Cred că vă imaginaţi că am rămas ca prostu’. Între timp, unul dintre cei doi băieţi care aveau şi ei aceeaşi problemă, îi zice lu’ nea ăla: „Auzi bă, daca şi mie-mi ceri tot un milion, mai bine mai sap două ore şi o scot singur!”. Nea ăla, decât să piardă banii, a fost de acord şi cu 500 de mii. Lasă nene, arde-i pă străini, că are bani...

Într-un final, am mai stat niţel la taclale cu vecinu’ cu lopata şi cu Valerică, le-am mulţumit frumos, le-am lăsat cam un litru de vin – ce mai rămăsese de la mine din seara precedentă – ne-am luat la revedere şi am plecat spre casă. O ultimă aventură am avut pe centura Bucureştiului – că şi noi am fost inspiraţi, şi-am zis să ocolim centrul, să nu prindem aglomeraţie – unde-am stat aproape 4 ore, până am reuşit să ieşim prin Chitila către autostradă. Oricum, mi-a plăcut ce-au făcut doi tirişti: pentru că se mergea haotic, pe 2 benzi, şi zmeii se băgau în depăşiri ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe contrasens, doi băieţi din tiruri s-au poziţionat strategic, bot lângă bot, unul pe o bandă, unul pe o bandă. Întâmplarea a făcut ca cei doi băieţi să fie exact în spatele meu. Îi vedeam pe jmecherii din spatele lor cum se crizau şi isterizau că nu pot avansa, mai ales că pe contrasens se circula cu viteză, şi nu prea se dădeau la o parte, şi d-aia era să şi-o fure un ilfovean care a ratat un bot de tir la vreo 25 cm.

Concluzii de vacanţă

În primul rând, litoralul românesc este pentru cei cu bani şi fără pretenţii. Cei care vor un concediu decent la litoral, şi cu o servire cât de cât, se duc la bulgari. Sau chiar mai departe.

În al doilea rând, de acum încolo, în rarele ocazii când voi mai ajunge pe litoralul românesc, voi avea grijă să mă duc prin pustietăţi cum am fost acum, dar voi avea grijă să am cu mine în permanenţă o lopată.

În al treilea rând, regula de aur pentru mine: Bucureştiul, pe zi, e de preferat a se trece prin centru. Măcar acolo mai vezi şi tu ceva. Pe centură... în afară de fetiţe şi moloz, plictiseală maximă. Ah, da, poţi vedea tiruri şi zmei de Bucureşti.

Apoi, românii nu ştiu să facă turism. Cer o găglăgie de bani şi nu oferă nimic în schimb. Plus, cele câteva locuri care ar putea să le aducă bani, sunt bune de distrus. Ce să menţinem noi, mai bine furăm cât se poate, apoi ne punem poalele-n cap că nu ne e bine. Ăştia suntem...