Luni am avut o mică întrevedere cu prietenul meu musulman. M-a supărat în uikend; vorbisem vineri că sâmbătă ne vedem la mine, să-l servesc cu nişte mâncărică românească. Aşa că sâmbătă dimineaţa iau nevasta de mânuţă, şi hai să luăm cele de trebuinţă. Dat fiind că omu’ nu papă porc, ne hotărâsem la o ciorbă de burtă şi sarmale de vită, iar ca desert, cozonac. Mergem, luăm tot ce ne trebuia, apoi a început distracţia: opăreşte varza, pune burta la fiert, schimbă-i apa de vreo 2 ori, în fine o tevatură cum rar mai vezi. Pe la 12 îl sun pe om. Nu răspunde. La 12 jumate mai încerc o dată. Nimic. Mă sună el, în schimb. Pe la 3 jumate. Că e plecat, că a avut un prieten nevoie de el, că nu ştie exact când vine, beşini. A rămas să treacă pe la mine dacă ajunge acas în uikend. N-a trecut.
Dar a venit luni la mine la birou. Că ce mai fac, că să nu mă supăr pentru uikend, c-a fost la un concert de muzică arabică, etc. „Hai să bem o cafea”. Ajungem la bucătărie, ne aşezăm la masă şi începem cu una, cu alta, ca să ajungem să discutăm despre ce bine face religia, în general, că ne face mai buni. Şi atunci mi-au sărit mie dracii.
- Auzi bă, vrei tu să-mi spui că nu există oameni nereligioşi care să fie buni?!
- Ba da, dar de ce sunt ei buni?
- Pentru că aşa vor ei. Pentru că aşa au fost crescuţi, pentru că...
- Hai să te întreb ceva: dacă tu ai avea o casă, l-ai primi în ea pe cineva care ştii că te urăşte, chiar dacă în general e un om bun?
- N-ai înţeles nimic. Nu e vorba despre ură, ci despre ... cel mult indiferenţă. Şi în cazul ăsta, da, l-aş primi dacă eu aş avea certitudinea că acel om are un suflet bun. Şi dacă stau să mă gândesc niţel, poate că l-aş primi şi dacă ar avea ceva de împărţit cu mine.
- (parţial blocat de răspunsul meu)... da’ de ce l-ai primi...?!
- Da’ de ce nu? Dacă şi eu am o inimă bună, de ce să nu-l primesc, chiar dacă nu mă are la inimă?! Hai să te întreb eu altceva: de ce voi, persoanele credincioase, ar trebui să fiţi buni? Pentru răsplată?!
- ...(aici s-a apucat el să-mi explice cum e cu pregătirea pentru viaţa de apoi, şi cum toţi încearcă să fie cât mai buni, ca să aibă un loc de cinste pe vreun norişor sau haremul cât mai mare, şi că de fapt sunt unii oameni, puţini ce e drept, care fac lucruri bune din dragoste pentru Dumnezeu. Pentru că noi existăm cu un singur scop: să-i aducem Lui mulţumire, sau să-L slăvim/slujim, ceva de genul ăsta. Oricum, din câte am înţeles eu, el mi-a recunoscut – mai mult indirect, e drept – că bunătatea în religie e cauzată de frică: dacă nu eşti bun, pierzi locul de la geam)
Apoi ne-am contrazis în legătură cu destin vs întâmplare, Calea vs aleatoriu, şi alte chestii din astea. Mi-a recunoscut că e o discuţie lungă şi mi-a promis că o s-o continuăm. Abia aştept să-l bag în corzi.
Dar a venit luni la mine la birou. Că ce mai fac, că să nu mă supăr pentru uikend, c-a fost la un concert de muzică arabică, etc. „Hai să bem o cafea”. Ajungem la bucătărie, ne aşezăm la masă şi începem cu una, cu alta, ca să ajungem să discutăm despre ce bine face religia, în general, că ne face mai buni. Şi atunci mi-au sărit mie dracii.
- Auzi bă, vrei tu să-mi spui că nu există oameni nereligioşi care să fie buni?!
- Ba da, dar de ce sunt ei buni?
- Pentru că aşa vor ei. Pentru că aşa au fost crescuţi, pentru că...
- Hai să te întreb ceva: dacă tu ai avea o casă, l-ai primi în ea pe cineva care ştii că te urăşte, chiar dacă în general e un om bun?
- N-ai înţeles nimic. Nu e vorba despre ură, ci despre ... cel mult indiferenţă. Şi în cazul ăsta, da, l-aş primi dacă eu aş avea certitudinea că acel om are un suflet bun. Şi dacă stau să mă gândesc niţel, poate că l-aş primi şi dacă ar avea ceva de împărţit cu mine.
- (parţial blocat de răspunsul meu)... da’ de ce l-ai primi...?!
- Da’ de ce nu? Dacă şi eu am o inimă bună, de ce să nu-l primesc, chiar dacă nu mă are la inimă?! Hai să te întreb eu altceva: de ce voi, persoanele credincioase, ar trebui să fiţi buni? Pentru răsplată?!
- ...(aici s-a apucat el să-mi explice cum e cu pregătirea pentru viaţa de apoi, şi cum toţi încearcă să fie cât mai buni, ca să aibă un loc de cinste pe vreun norişor sau haremul cât mai mare, şi că de fapt sunt unii oameni, puţini ce e drept, care fac lucruri bune din dragoste pentru Dumnezeu. Pentru că noi existăm cu un singur scop: să-i aducem Lui mulţumire, sau să-L slăvim/slujim, ceva de genul ăsta. Oricum, din câte am înţeles eu, el mi-a recunoscut – mai mult indirect, e drept – că bunătatea în religie e cauzată de frică: dacă nu eşti bun, pierzi locul de la geam)
Apoi ne-am contrazis în legătură cu destin vs întâmplare, Calea vs aleatoriu, şi alte chestii din astea. Mi-a recunoscut că e o discuţie lungă şi mi-a promis că o s-o continuăm. Abia aştept să-l bag în corzi.
PS: el speră să mă convertească, cred. Tare mi-e c-o să fie invers :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu