Eheeeei, iată-mă în sfârşit şi acasă. După nişte săptămâni (prea multe, dacă mă întrebaţi pe mine) în care am muncit ca un câine, cel puţin 12 ore pe zi, în fiecare zi (da,şi sâmbetele şi duminicile sunt tot zile), speram să am un drum liniştit acasă şi un weekend plin de somn.
Vineri. 15:00 – întâlnire cu managerul de proiect pentru ultima oară. Concluzii, felicitări, etc.
Tot vineri, 15:30 – o mini-ocazie festivă oferită de Tech Leader pentru sclavii care-au făcut proiectul ăsta să fie „cel mai bine realizat cu clientul respectiv”. Vin, bere, chipsuri, alune, măsline, atenţii, sandwichuri de câte 1 m (nu, nu exagerez, erau câţiva metri de baghete franţuzeşti transformate în sandwichuri), toate la discreţie. Deşi vinul ăla roşu (roşu, roşu, da’ degeaba...) mă cam îmbia să mai stau la poveşti cu el şi cu ei, pe la 4 şi vreo 10 decid că am stat suficient. Salut oamenii, sper să ne revedem – cât mai curând, în gândul meu – ultima ţigară în sediul firmei, telefon la proprietară să-mi lase casa descuiată, strâns lucrurile, ultima verificare, papa Elveţia. Adică nu chiar, dar către asta mă îndreptam.
Tras o fugă la supermarket, cumpărat ultimele rahaturi, fuga acasă – deja era cam 5 fără vreo 10, iar trenul către aeroport pleca la şi 29. Planul iniţial era să termin cu toate cele (strâns gunoi, spălat vase, terminat de comasat the shit), un duş şi la drum. Evident, din motive temporale, partea cu duşul am amânat-o. Pe la şi 20 am reuşit să ies din casă.
Acum, eu nu stăteam departe de gară. În mod normal făceam traseul ăsta în cam 15 minute. Acum eram cu vreo 35 de kile în plus, şi nu aveam la dispoziţie decât maxim 9 minute. Cred că e evident pentru toată lumea de ce, în ciuda frigului de afară, eu stăteam cu windstopperu desfăcut şi asudam ca un porc cal. În fine, după un timp care mi s-a părut inuman de lung, reuşesc să ajung pe peron cu vreo 37 secunde înainte să apară trenul. Bafta mea, că am mai păţit-o să-mi plece trenul de sub mână – la ăştia, dacă trenul trebe să plece la fix, poţi să fii şi cu un picior în el. Degeaba. Deci, bafta mea, am ajuns cu puţin înaintea trenului. S-a meritat efortul. Nu de alta, dar următorul era peste o oră, şi aveam mari şanse să ratez aveonul – nu c-ar fi fost prima oară...
Deci, iată-mă în tren, direcţia aeroport. Până am ajuns acolo, am reuşit să-mi conving corpul să-şi revină după supliciul la care-l supusesem mai devreme. Ies din tren, şi încep să trag de geanta cea mare (de aia mică nu trăgeam; aia era purtată în spate) către „parterul” aeroportului. Unde mi se afişează tandru că check-in-ul meu e la nu-ştiu-ce 2. Care 2, o săgeată maaaare îmi arăta, era în sus. Noroc cu scările rulante, că altfel beneficiam de transport cu ambulanţa. Ajung sus, la „etajul 1”. Aceeaşi săgeată binevoitoare mă îndrumă către „etajul 2”, la vreo 70 m mai încolo. Într-un final, după ce cobor din nou la „etajul 1”, şi parcurg tot traseul, reuşesc să ajung victorios la ghişeu. Baftă chioară, când pun mastodontul de bagaj pe cântar, era cu 300 g sub limita admisibilă. Ce orb am fost, şi ce uşor m-a dus de nas soarta – în loc să înţeleg că urmau momente de cumpănă, mă bucuram de norocul prostului...
Luat bilet, fuga în lounge, băgat 3 ţigări la foc automat. Cu căştile în urechi, să treacă mai repede timpul. Când mi se face ora de îmbarcare, mă prezint la coada regulamentară. Şi începe distracţia. Pentru ei, carevasăzică...
După ce stau vreo 5 minute să-mi scot tot ce-am prin buzunare şi laptopu' din geanta în care aveam te-miri-ce, reuşesc să păcălesc detectorul de metale şi respir uşurat. Numai că gentuţa mea nu se bucura de aceeaşi soartă. Un nene într-o uniformă albastră (gizăs, ce urăsc culoarea asta şi tot ce reprezintă ea...) mă anunţă că avem „problem” şi trebe să-mi desfacă bagajul. Marfă... mă-tii... îmi scoate trusa cu cosmeticale (you know, rujuri, farduri, fond de ten, rimel, etc) şi începe să-i scoată maţele, una câte una, într-o tăviţă, în timp ce ceilalţi pasageri treceau pe lângă noi, spre poarta de îmbarcare. Iete periuţa de dinţi, iete pasta, iete deodorantul, iete crema epilatoare.... norocul meu că nu prea înţelegea lumea româna, dar oricum mi s-ar cam fi rupt.... iete pămătuful şi iete şi lamele de ras. Ah, da, retardu’ de mine uitase de alea, pur şi simplu am aruncat totul în borsetă şi-am pus-o în bagajul de mână, că în ălălaltu’ nu mai era loc. Îmi explică frumos că trebuie să rămână acolo, eu îi explic la fel de frumos că pur şi simplu nu mi-am dat seama, şi ne înţelegem. După ce-mi aruncă şi lama din aparat, mă lasă cu toate alea împrăştiate în tăviţă şi se duce din nou la controlul lui. Dă-i şi bagă totul înapoi în geamantan. Mai puţin laptopul, că plănuiam să-l folosesc în aveon. Deci, cu căştile înfipte bine în urechi, trec de toate cele şi mă aşez la coada finală, înainte de urcarea în avion. În faţa mea, vreo 20-25 oameni. Şi se mişcau cu o viteză uluitoare – ziceai că stau pe loc. Prin playlist s-au derulat pe rând, Sepultura, Goran Bregovic, şi încă vreo doi, deci în total cam 10 minute s-au scurs până observ că tanti care controla biletele începe să se precipite cu vorbitul în microfon. Curios, scot prevăzător o cască din ciocănel în timp ce modific strategic volumul, pentru a compensa pierderea calităţii stereo. Imediat cum am dat-o jos, o aud pe gagică cum îmi striga numele. În mod normal, chestia asta mi-ar fi produs un sentiment tare plăcut, dar cu atâţia oameni în jur, în aeroport, şi mai ales fără contact fizic, nu putea fi de bine. Cu un „oh, shit, not again...” trec printre bazbuzucii de stăteau la coadă şi mă duc la ea s-o întreb de sănătate. Îmi arată o geantă care semăna izbitor de mult cu a mea şi mă întreabă dacă am idee cine e proprietaru’. Normal că ştiu, de aproape 30 de ani îl suport şi împărţim şi bune şi rele. „Vă rog să mergeţi cu colega de la securitate”. Hait, securitate. Chestia asta e un fel de expresie sinonimă cu „ai belit pula”. Mă şterg uşor la gură, în anticiparea muii pe care urma să mi-o iau, dau jos căştile şi mă iau după duduia care împingea cărucioru’ cu geanta mea.
Ajungem într-un loc mai retras, şi-mi şopteşte tandru să scot tot. Din geantă. Pe mine m-a cam luat cu ameţeli ideea, în primul rând că tanti nu era chiar „bangable”, şi-n al doilea rând că numai eu ştiam ce-am păţit încercând să împac ţoalele cu ţigările, rufele murdare cu sticla de vin, şi caşcavalul pe care i-l luasem nevestii cu trepiedul. Şi mai ales, să le conving pe toate să încapă sub acelaşi fermoar. Fucken, „dacă-mi spui ce cauţi, poate reuşesc să-mi aduc aminte pe unde e, şi ne scutim amândoi de timp pierdut a’mpulea, că oricum nu găseşti nimic acilea”. Tanti nu şi nu, să scot până mă opreşte ea.
... morţii tei... încep să dezgrop. Iete sandalele de lucru, care au şi rol epilator nazal concentrat. Iete şi tricoul în care-am asudat azi, e fresh. Husa cu trepiedul a cam intrigat-o, dar n-a desfăcut-o să vadă ce poate fi atât de lung, tare şi negru. „Cam multe suveniruri v-aţi luat” mă alintă uitându-se la caşcavalu’ meu. Mă rog, al nevestii. Mă abţin de la comentarii şi scot aproape juma de geantă până dă Domnu' şi vede gazu de umplut bricheta. Neofalină sau cum draqu îi zice, sunt recipientele alea de metal cu un ţumburuc prin care îi torni în cur brichetei – sistemul Zippo. Fericită, îmi zice „problem” cu un zâmbet mare pe faţa tâmpă. Eu încă eram şocat. Îmi explică cum că e foarte inflamabil, şi că n-am voie cu aşa ceva în aveonu’ lor (oricum nu mai era mult în cutie, dar nah, regulile...) şi că nici bricheta nu trebuie să fie umplută până la refuz înainte să te urci în aveon, şi nici 20 de sticle de aftershave sau deodorant nu poţi să ai – acum nu ştiu dacă doar m-a luat la mişto sau chiar vorbea serios, cert e că mi-a zis un site unde să văd toate lucrurile cu care n-ai voie să urci în avion – nici în bagajul de mână, nici în cală. Şi bine-nţeles, mi-a oprit gazu’, după ce m-a pus să completez nişte formulare cu adresa şi numele.
Deci, la eleveţieni am pierdut lamele şi gazu’. Curios cum de nu s-au luat de firele şi cablurile din bagajul de mână. Plus că aveam o şurubelniţă acolo – nimeni n-a suflat o vorbă. Şi caşcavalul mi-a rămas intact. Cel puţin până mâine, când despachetez şi văd rezultatul.
Booon, ajung în avion, locul din mijloc – plăcerea mea, să stau între un umflat care asculta muzică în căşti şi-o tanti cu un copil tembel care avea chef de joacă. Evident, cu mine. Şi la fel de evident, copilul, nu mă-sa. Oricum, nici o pierdere... Până la take-off n-ai voie să foloseşti calculatoru’, dup-aia oricum n-ai loc să te manifeşti, pula mea, începuse să mi se ia de ăştia cu restricţiile lor. Cert e că n-am reuşit să lucrez mare lucru în timpul zborului.
La cehi, datorită faptului că bagajul meu a fost descărcat din cală printre primele, pe banda care le duce la proprietari a ajuns printre ultimele. Şi cu curu’n sus. Pardon, pe-o rână. Acum, nu ştiu dacă hamalii cehi au vorbit cu ăia elveţieni şi-au vrut să-şi ia revanşa, sau băietul care-a pus mâna pe bagajul meu a avut brusc un moment de revelaţie divină („bă, dacă totu’ e relativ, atunci ce pana mea mai contează susul şi josul?!”), cert e că din toată banda aia cu bagaje, numai unu’ era d-ampulea. Ghici ghicitoarea mea al cui era...
Cu pule-n gură şi-n neamu’ ălora, mă agăţ de valorile mele şi mă îndrept spre ieşire. Mă gândeam amuzat ce urma să fac dacă oamenii de-aci „uitaseră” să-mi trimită o maşină, când iar o uniformă albastră (deci I love’em) îmi face semn să-l urmez. „Controlu’ vamal, să moară mama, vreau să văd ce-ai în genţi, pune-le la maşină!”. De unde vin. Din Elveţia. Ah, am paşaport elveţian? (exact aşa a fost întrebarea). Nu, am paşaport românesc. A belit el niţel ochii la mine, dar s-a dus să se uite pe monitor. Ies genţile, ăsta cu un ninja se tot holbau pe ecran, io aşteptam verdictu’ lângă genţi... eventual şi paşaportul...
„Vă rog să deschideţi geanta asta mare”. SĂ MOARĂ MĂ-TA, TU-ŢI BAŢI JOC DE MINE?! Eşti pe mână cu elveţienii, sau ce?! Deschid, aruncă o privire generală la straturile superficiale de chestii, apoi mă ia până la monitor, să mă întrebe ce e aia. O formă contorsionată, într-o parte a genţii, şi un obiect foarte fuzzy, de o formă aproximativ paralelipiped-rectangulară, care-ar fi putut să fie orice. Nu putea să mă întrebe ceva mai normal, de exemplu ce e aia de seamnănă cu o sticlă de vin. Uhm, o sticlă de vin, poate?...
Încerc să-l lămuresc că chestia aia care în imaginaţia lui seamănă cu Semtexu', de fapt e foarte posibil să fie un pachet de caşcaval, iar cealaltă... să mor dacă ştiu. Începe şi scotoceşte omu prin geantă, vede caşcavalu’ la vedere, mai cotrobăie niţel, vede şi ţigările... până la urmă renunţă la ideile lui măreţe şi-mi dă paşaportu’, apoi îmi întoarce spatele şi se repede la un negru, căruia-i aplică acelaşi tratament preferenţial. Deci futu-i în gât şi p-ăştia, şi abia ce-i lăudasem la elveţieni că n-avusesem nici un bai cu ei, am trecut şi cu gaz, şi cu lame, şi alora nici că le păsa. Acu au dat-o la întors. În loc de bun-venit, ştii...
În fine, omu’ cu maşina era acolo, mă aştepta. Drum luuuuuuuuuuung până acasă, plictisitor... stresant – n-am putut să fumez... în fine. Ajung acas, lepăd bagajele, şi ca orice familist şi bărbat responsabil care pleacă de-acas 2 luni jumate, iau cheile de la maşină şi mă reped să văd ce face Bubulina. Săraca, singurică în parcare, inactivitatea a făcut-o să devină mârţoagă. Da’ las’ că are tetea jarul magic. Magic de la aditivi, evident. Mâine planific nişte momente tandre cu ea, spre zăpadă...
Aşa, asta a fost partea cu drumul. Acum, partea cu weekendul, nici asta nu pare prea promiţătoare: somn până la 3, apoi cumpărături, apoi despachetat, aranjat, mai am şi de exercitat un rol de alegător într-un concurs foto... deci nasol.
Şi io de lucrat când mai lucrez?!
PS: încă am o grămadă de poze pe care nici măcar nu le-am descărcat de pe card. Nu am nici cea mai vagă idee când o să apuc s-o fac...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu