Lake Konstanz, Germany

Eh, uite că după lupte seculare, reuşii să revin pe blog. Din păcate, se pare că perioada asta în care n-am avut efectiv timp să scriu, va mai ţine încă 1 sau 2 săptămâni, dar nah, cu toţii trebuie să mâncăm o pâine, nu?

Deci, despre ultima ieşire. Avem la muncă un coleg neamţ, care lucrează la sediul elveţian al firmei. Şi pentru că şi-a petrecut destul de mult timp ajutându-l pe colegul meu ceh, şi am avut şi câteva prilejuri de-a socializa (prânz, o bere într-o vineri seara, etc.) ne cam avem bine cu nenea. Şi uite-aşa vineri ne întreabă ce planuri avem pentru uikend. Kakaya planuri? Păi atunci, hai să mergem la Lacul Konstanz, trecem şi pe la ai mei şi poate rămânem şi noaptea. Partea cu rămasul noaptea nu prea ne încânta, dar restul suna destul de bine. Aşa că rămâne să ne vedem sâmbătă la 11.

Evident că ziua de sâmbătă a început cu ploaie. Şi cu vreo 15 minute înainte să mă întâlnesc cu colegul ăsta al meu, să mergem cu maşina să ne întâlnim cu neamţu’ şi nevastă-sa, o mexicancă, mă sună cehu’ meu şi-mi zice că a vorbit cu ăstălaltu’ şi s-o lăsăm pe duminică, din cauza vremii. Eh, atunci aşa să fie. Vorbesc cu muierea niţel şi apoi mă pun în pat. Doamne, ce frumos mai visam... când mă trezeşte telefonul. Era deja la al 4-lea apel, dar cine mai stătea să mai numere?! Cehu’, c-a vorbit iar cu neamţu’, că să ne vedem totuşi, că e vreme frumoasă. Uatevăr... în cât timp îs gata? Să zicem 15 minute.

Ne întâlnim la maşină, mergem la locul de întâlnire, şi după vreo 20-25 minute apare şi cuplul neamţo-latin. Deh, intrase muierea în baie şi... ştiţi cum e. Într-un final, reuşim să plecăm spre Germania. Înainte, însă, ne oprim la Rheinfall, „cea mai mare cascadă din Europa”, după cum se lăuda neamţu’. Probabil, dacă însumezi toate căderile alea de câte 1 metru... Oricum, cu prilejul ăsta ne-am potolit niţel foamea cu câte un cârnat de la o bodegă d-acolo. Ca o paranteză, habar n-au ăştia ce înseamnă un cârnat adevărat: chestiile astea ale lor sunt un fel de compoziţie de cremwurst băgată într-un fel de maţ gros, care se sparge când îl laşi niţel mai mult pe grătar. La gust nu-s extraordinari, dar nu e nimic din ce nu poate repara o porţie sănătoasă de muştar. Am făcut nişte poze acolo, dar se pare că n-am fost suficient de atent când mi-am curăţat obiectivele, aşa că petele care au ieşit în poze au fost mai tari decât skill-urile mele în PS. Eh, noi să fim sănătoşi...

Trecem apoi graniţa, Germania, ne oprim la părinţii băietului ăsta, lăsăm maşina noastră, şi mergem toţi cu maşina lui până la Konstanz. Numai că drumul ăla de 20 minute l-am cam făcut înneguraţi. De la vreme. Gândul întoarcerii era în mintea tuturor, numai că, spre mândria mea, am fost singurul care-a zis „bă, dă-o dreaq, dacă tot am ajuns până aici, hai să ajungem până în oraş, să vedem şi noi apa, dacă se poate, şi apoi om mai vedea noi ce şi cum...”. Spun asta pentru că cu câteva sute de metri înainte să ne oprim, s-a oprit şi ploaia. Şi parţial s-au spart şi norii. Acum, la lumina aia bestială de apus, adăugaţi un turn de catedrală neo-gotică. Iese ceva de genul ăsta:

Evident că trebuia să intrăm şi înăuntru. Unde, în timp ce mă chinuiam cu montatul trepiedului şi schimbatul obiectivelor, 200-le îmi cade din borseta unde-l ţineam şi aud zgomot de sticlă spartă. Atunci am simţit şi eu cum e să ai un pre-infarct. Stăteam şi mă uitam ca prostul la obiectivul căzut şi încercam să-mi fac curaj să-l ridic. Într-un final, am reuşit să mă întind după el. Când l-am luat în mână, s-a auzit înăuntru – şi s-a simţit, spre ghinionul săracii mele inimi, care parcă era strânsă de-o menghină – din nou sunetul de sticlă spartă. În inconştienţa mea, şi mergând pe principiul „dă-i, dă-i! Acu’ dă-te jos să vezi ce-ai făcut...” am dat jos capacul obiectivului. Parcă eram în al 9-lea cer când am văzut ce şi cum. Practic, aveam montate pe obiectiv un filtru UV şi unul de highlight. Spre norocul meu, s-a spart numai cel UV, aşa că cioburile care-mi umpleau mâna nu veneau nicicum de la obiectiv, ci de la filtrul cumpărat cu aproape 1 euro. Partea proastă e că mi s-a ciobit niţel şi highlight-ul, dar prefer oricând varianta asta decât cea cu un nou obiectiv. În sfârşit, reuşesc să mă gătez şi mă apuc de pozat:

Reuşim să ajungem într-un final şi pe malul celui mai mare lac din Europa (tot conform neamţului). Trec peste partea cu celebra curtezană care ţine într-o mână o caricatură a regelui, şi în cealaltă pe cea a episcopului – elogiu adus influenţei femeii în evoluţia politico-socialo-laică a societăţii, influenţă datorată în mare parte diferenţelor genetice între sexe, dacă mă-nţelegi... – şi ajung la partea în care lumina aia bestială, combinată cu culorile toamnei dădeau o imagine absolut incredibilă:

Cât ne holbam noi p-acolo apare şi-un catamaran. Mi-a plăcut tot cadrul, aşa că i-am acordat un clic:

Dup-aia, ne întoarcem la maşină şi ne îndreptăm spre părinţii lu’ nenea ăsta. Cred că e inutil să mai menţionez că imediat ce-am ieşit din oraş, s-au dus sufletului şi soarele, şi lumina, şi totul, şi-a început ploaia. Din nou. La familie, evident,  ne aşteptau cu masa pusă. Spre norocul nostru, pentru că ce bunătăţuri am mâncat... şi ce vin de casă fac bătrâneii... Yummi. Promit că dacă reuşesc să fac şi io salata aia de cartofi, vă împărtăşesc secretul.

Urcat în maşină, mers acas. Cred că nu mai are sens să menţionez că duminică a fost super-senin...