Deci, trecurăm de Malko Tarnovo, şi reuşirăm să ajungem la turci. Adică la punctul de trecere a frontierei. Acolo, altă distracţie. Să luăm viza. Mă aşez la un ghişeu unde era coadă. Turcul care stătea la coadă îşi spunea povestea vieţii. Aşa că mă reped la alt birou de unde tocmai plecase un grup. Mă gândeam cu groază că poate şi ăştia vor să vadă ce AK-uri am în portbagaj şi ar fi trebuit să le zic celebra poveste cu „puţintică răbdare, stimabili mustăcioşi”. N-a fost cazul de portbagaj, dar a trebuit să mă plimb pe la vreo 3 ghişee şi să încerc să le explic de ce n-am o destinaţie specifică, în afară de Turcia. În fine, după ultimul stop la duty-free pentru proviziile strategice de ţigări, intrăm efectiv în Turcia.
Mă. Deci mă. Ce străzi, ce sentiment, ce peisaje... să mergi cu 140 la oră pe o şosea ca’n palmă, singur pe drum, pe dealuri cu multe viraje... speechless. Atât am avut de zis.
În fine, intrăm din ce în ce mai adânc în ţara şi cultura lor. Ne oprim într-un orăşel să schimbăm nişte euro şi să luăm ceva d’ale gurii. Bănci deschise sau exchange office la ora aia, ioc. Ioc care, apropo, e cuvânt turcesc. Deci merg la relaţii cu clienţii şi într-un final reuşesc să-l fac să înţeleagă pe unul dintre duduii de-acolo că vreau să schimb euro în lire turceşti. Nici o problemă, doar că trebuie să cumpăr ceva. Atunci să fie un Camel. O altă hârtie decât una de 50 euro n-am? Ba da, iete una de 200. A belit ochii. Nu e bună? Stai că mai am una, mai mare. Ah, nu e nevoie? Atunci ia alta, tot de 50. Într-un final, la o paritate de aproape 1:2, am reuşit să punem mâna pe primele lire. Luăm mâncare de la un fast-food la pachet, după ce trebuie să dau din braţe, ca să-l întreb dacă are şi pui, nu numai vacă şi oaie. Ne îndreptăm spre Istanbul.
Vectrele sunt nişte maşini belea, dar au o bubă la partea electrică: au prostul obicei să ardă becurile. Drept urmare, ştiind că una din poziţii era dusă, nu mi-am făcut prea multe griji din cauza indicatorului de bord. Numai că ne opreşte miliţia să ne dea o veste minunată: faza scurtă de pe aceeaşi parte era la fel de futută. Acum, aveam de ales: ori sun la servis, şi vin să mă tracteze cu platforma până la cel mai apropiat servis, schimb becul şi-mi văd de drum, ori... ne înţelegem. Prima variantă mă costă cam 500 lire. Adică conform parităţii deja experimentate, cam 250 euro. Varianta cu înţelesul a venit după câteva minute de convorbire în care ne-am înţeles ca turcii. Cât? Pentru că suntem din ţara lui Hagi, 150 lire. Păi coaie, eşti dus cu pluta, n-am atâţia bani! Atunci 70 euro. Actele mele şi-ale maşinii erau la ei, evident. Nevasta şi maşina erau la vreo 20m. Când mă duc la trezorierul şef să-i cer bani, turbează. Ia 50 de euro şi se duce la ei. Se întoarce peste câteva minute cu actele, timp în care pleacă şi ei, mi-aruncă o privire de genul „ce te-ai face tu fără mine...” şi hai să căutăm becuri. Băieţi cuminţi, miliţiştii ne ziseseră că putem merge cu faza lungă pe autostradă vreo 7 km, până la primul peco, şi acolo să facem manevra salvatoare de bani. Cât de greu poate fi să găseşti un bec H7 de 12V la ora 10 jumate noaptea, în Turcia? După câte s-a văzut, aproape imposibil. Pentru că la două ore de la incident, şi vreo 12 staţii de alimentare vizitate, noi încă nu găsiserăm becul buclucaş. Într-un final apoteotic, in’sha Allah, reuşeşte un puşti să dea un telefon, apare un nene pregătit de scandal, şi după 20 euro, echivalentul în lire turceşti, plecăm mai departe cu totul în regulă.
Prima noapte pe tărâmul turcesc petrecută într-un motorest, spre fostul Constantinopole. La ora 6, dimineaţa următoare, maşina deja gonea spre fosta capitală a imperiului. Acum, pentru cei care nu ştiţi: Istanbulul are o lungime de la un capăt la altul, pe şosea, de aproximativ 80 km. „Oau!!!” – aşa am zis şi eu.
O altă informaţie relativ importantă pentru şoferii care merg prima oară la turci, este că nu există viniete. Nu există decât taxe de autostradă, care se plătesc fie cu un card special, la intrarea şi ieşirea de pe autostradă, fie în mod automat, la ieşirea de pe ea.
Deci, intrăm în suburbiile Istanbulului. Salutăm mările şi gonim spre destinaţia noastră, oricare ar fi ea. Înainte de toate, hai să încercăm să punem hărţile pe GPS. Operaţiune total eşuată, după vreo 2 ore de încercări, soldate cu transformarea dispozitivului care-ar fi trebuit să ne fie salvator, într-o bucată de cărămidă. Da, dar una care era foarte plăcută la atingere. Noroc că luasem o hartă mare cu Turcia dintr-un peco de la marginea Istanbulului.
Izmit, Yalova, Gemlik, Mudanya, ne oprim în Zeytinbagi. Un mic port fost grecesc, din 1923 turcesc, în apropierea insulei unde e ţinut băietu’ lu’ lideru’ kurd (ca o paranteză, e singurul locuitor al unei insule, fostă colonie penitenciară. Deci are ditamai căsoiu’ gen Alcatraz, numa’ pentru el. Plus încă – din câte-am înţeles de la Ilie – vreo 2500 paznici pe uscat apă şi aer. În permanenţă...). Hai să căutăm o cazare. Există vreo 5 hoteluri, dintre care şi unul de lux, la vreo 270 lire, dar până la urmă, ne hotărâm să stăm la un hotel de 90 lire. Alegere extrem de inspirată: patronul, foarte prietenos, fost inginer textil, ne dă bomba: aaaa, păi mai e un rumân p-aci. Hai, schimbaţi-vă, faceţi un duş şi vă duc la magazinul lui de suveniruri de pe plajă. Super tare.
Şi uite-aşa îl cunoaştem noi pe Ilie. Prima repriză, luăm câteva suveniruri de la el, pentru neamuri şi rude, şi muierea primeşte şi-un mic cadou din partea lu’ patronache de hotel, aşa, c’aşa-i frumos. A doua, ieşim toţi 4 la cină, la o terasă pe malul mării învolburate. Repriza a 3-a, dimineaţa următoare, trecem să-l salutăm pe Ilie înainte de plecare, şi se lasă cu o altă discuţie la un suc.
Ce e cu adevărat fascinant în Zeytinbagi e aerul ăla aparte de sătuc pescăresc tradiţional, cu oameni care se ştiu toţi între ei, cu tarabe cu peşte şi fructe de mare proaspete, cu alte tarabe cu ulei de măsline şi săpun de casă făcut din aceleaşi ingrediente, cu bătrâni care stau adunaţi în faţa câte unei prăvălii cu aspect de anii '20, citind ziarul şi sorbindu-şi tradiţionalul ceai, şi care te privesc cu un amestec de curiozitate şi intrigă când te văd că nu eşti d'al lor, cu vânzători ambulaţi de fructe proaspete, cu pădurile lor de măslini şi smochini care efectiv împânzesc dealurile din jur, cu delicioasele produse pescăreşti de la celebrul restaurant "Liman" care e deţinut de aceeaşi familie de 6 generaţii... Toate astea le poate înţelege doar cineva care a văzut deja aşa ceva. Pur şi simplu ai o senzaţie aparte, de linişte, de calm, de împăcare cu tine însuţi, mai ales când vezi şi auzi valurile mării spărgându-se de mica faleză la 10 metri de masa unde-ţi iei cina...
Într-un final, reuşim să plecăm. Destinaţia: Efes şi Kuşadasi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu