Photoshitting

Ieri şi azi am profitat de faptul că un coleg mi-a împrumutat sculele lui şi am ieşit la vânătoare de poze. Înarmat cu una bucata Nikon D70, şi 3 obiective (18-70, 28-80 şi 50-200), am plecat ieri, pe o ploaie mocănească, să mă familiarizez cu ce poa’ să facă ăsta micu’. Cred că nu mai trebuie să menţionez ce distracţie a fost să trag poze printre picături. Mda, moartea mea. Lumină canci, condiţii canci, mă uitam după streşini şi alte locuri unde să mă pot adăposti cât mă dădeam şi io ciumeg. M-am plimbat cu aparatu’ sub geacă timp de aproape 4 ore, prin ploaie (nu, n-a fost romantic deloc); am colindat târgul dintr-un cap în altul; m-am urcat chiar şi la castel, în ideea că poate-poate; am aşteptat să vină noaptea, să trag şi poze artistice, alea alea. Evident că Murphy a fost mai tare. N-a ieşit nimic. Totul e fuzzy, de zici că atunci am luat camera prima oară în mână. Până le-am descărcat, eram mândru nevoie mare. Abia apoi am început să plâng de ciudă. M-am dus şi i-am înapoiat sculele lu’ colegu’, am mai stat niţel la taclale cu nevasta, pe net, apoi somn. Nici măcar somnu’ nu mi-a priit – m-am trezit cu nişte dureri de umeri, de mă întrebam pe ce galeră am fost azi-noapte şi io nu-mi mai aduc aminte. Şi colac peste pupăză, era să ratez şi micul dejun, pentru că deşteptul meu telefon (sau şi mai deşteptul lui stăpân) nu era setat pe actualizarea automată a datei. Ergo, ora 8 era de fapt ora 9. Am avut noroc şi-am mai prins nişte firimituri ...

Totuşi, având în vedere că azi n-a mai plouat, i-am cerut iar sculele lu’ colegu’. Oricum el n-avea ce face cu ele. A fost la muncă, nu de alta. Aşa că iete-mă pe mine, ţanţoş cu 300-le la gât, de întorceau toate gagicile capu’ întrebându-se dacă nu numai ce-mi atârnă la gât e „aşa mare şi gros!”. De unde ştiu ce gândeau? Păi ăsta a fost motivul pentru care s-au inventat obiectivele mai mari de 50. Să aibă fotografii cădere la gagici. Drept dovadă, câţi fotografi aţi văzut înconjuraţi de mumele-pădurii...?

En fin, să revenim. Evident că mi-a fost prea lene să pun trepiedul ca să iasă ceva cât de cât, aşa că m-am mulţumit cu ce s-a putut (macro, macro şi iar macro):

Planul meu era să ajung iar la castel, şi să trag nişte păsărete în zbor. Dar până acolo, am mai făcut câteva mici opriri:

În fine, am ajuns şi sus. Unde se jucau doi fraţi, el şi ea, sub ochii mamei. Am zis un „what the hell” (echivalentul fotografic al lui „Doamne ajută!”), am întrebat-o pe tanti dacă mă lasă să-i trag copiii, ea s-a uitat bănuitoare la mine, m-a întrebat dacă nu vreau s-o trag mai bine pe ea, dar s-a potolit când a înţeles că vorbeam de lucruri diferite. Oricum n-am pierdut mare lucru...

După ce-am văzut că ăia micii s-au plictisit de joacă şi vor acasă, am plecat şi eu mai sus, în aşteptarea Phoenix-ului meu. Sau a oricărei altă pasăre. Mi-am lăsat desaga jos de pe umeri, mi-am pregătit aparatul, şi-am aşteptat.

Oamenii se perindau p-acolo, eu aşteptam... Uite-aşa atenţia mi-a fost distrasă de la scopul meu şi-am început să trag ca bezmezicu’. Mai ales când vezi un câine aşa frumos.

Era un grup de 2 gagii şi pretena unuia dintre ei. Ăsta era câinele ei. El avea altul.

Ce mi s-a părut interesant la el, e că avea tatuat pe ceafă, mare, ca de neam prost, steagul Italiei. Evident, erau italieni. Bine, ea nu ştiu exact ce era, că vorbea cu ei italiana, dar cu câinele elveţiana. Dracu’ să-i mai ia şi p-ăştia cu limbile lor...

Iar, o altă chestie pe care n-o înţeleg: tipa ar fi fost drăguţă. Soliduţă, cu ceva forme... ar fi avut potenţial. Dar când îţi laşi flocii să-ţi intre în ochi, te îmbraci mai rău ca cerşetorii, şi-ţi pui diverse obiecte metalice (că chestiile alea nu mai erau de mult cercei) pe faţă şi pe mai ştie Dumnezeu unde (estetice nu sunt, utilitatea nu le-o văd. Şi atunci, care  mai e rostul lor?!), cum să mai ai pretenţia să te mai consideri femeie? Draga mea, eşti cel mult o persoană de sex feminin (asta în cazul fericit în care sexul e evident. De multe ori, nu e aşa de simplu...)

În fine, au plecat italienii, io am rămas să-mi aştept ciorile. Oameni au venit, oameni au plecat, eu am rămas pe poziţie. Oricum, dacă nu eram eu acolo, cine le mai făcea poze ruşilor? Printre alţii, o familie cu 2 copii. Fata, mai mare, era deja supărată când au ajuns sus. Din ce cauze, doar ea poate şti. Oricum, părinţii şi cu băiatul s-au dus să se holbeze la privelişte, iar ea s-a băgat printre bălării, şi s-a aşezat pe nişte ruine ale unor ziduri de piatră. 

Am tras câteva cadre până s-a prins că pe ea o fotografiez. Apoi a început să zâmbească timid, deşi era un zâmbet destul de inconfortabil. Se vedea că nu-i surâde prea mult ideea de-a fi pozată. La plecare, s-a mai întors o dată către mine.

După un timp, a venit o altă familie, tot cu 2 copii. Ea, 

Şi el.

Şi din nou, ea.

Ce m-a impresionat destul de mult a fost un cuplu la vreo 50 ani, care păreau că se iubesc mai rău ca unii de 20. Îşi şopteau la ureche, se îmbrăţişau, se ţineau de mână,

Fericirea şi bucuria li se citea pe faţă. I-am invidiat sincer. Mi-aş dori ca la vârsta lor, să fiu şi eu aşa. Fără să stau cu griji în fiecare clipă, şi să ajung să preţuiesc clipele alea simple care dau greutate şi valoare vieţii. O privire, o atingere de la persoana iubită sunt cele mai uşor de obţinut lucruri, dar cu toate astea, mulţi le ducem lipsa. Mai ales de la o vârstă, când toate astea fac loc obişnuinţei...

Gata, ajunge cu filozofia. Revenind la pasărea mea... s-o ia dracu’, că aproape 2 ore am stat acolo şi-am aşteptat să zboare ceva în câmpul meu vizual. O cioară, un vultur, o vrabie, un pinguin, un elefant, chiar şi un nenorocit de avion. Nem. Nimic. Nada. Bine, avioanele le-am auzit, dar nu se pune.

Aşa că m-am enervat, mai ales după ce îmi lăsasem ţigara pe un parapet şi mă urcasem pe el să văd mai bine nişte motociclişti, şi vântul mi-a luat-o. Şi d-abia o începusem... Să mai zică cineva că nu fac sacrificii pentru artă...