4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia I

După multă nebuneală, a venit şi momentul apocaliptic: plecarea. Marea aventură în Orientul Apropiat urma să înceapă la o oră matinală a noii dimineţi, nicidecum aşa cum era plănuit, de cu seara precedentă. Aşa că uite-ne pe noi, făcând ultimul drum cu bagajele la maşină, şi direcţia Vamă. Reuşisem să iau un Garmin nou, un 205W, model de bază, care n-avea în momentul achiziţionării decât harta României, urmând ca ulterior să-i pun eu hărţile necesare pentru Turcia, respectiv pe unde vom mai fi ajuns. Din cauză că a trebuit să aştept până au venit hărţile, plecarea a fost întârziată cu un motiv bine întemeiat: am plecat cu imaginea Europei pe calculator. De bine, de rău, în România, Garminul e ok. Adică deşi m-a trecut prin centrul Bucureştiului (lucru bun, dealtfel, fiind cam 3 jumate dimineaţa), m-a scos bine unde trebuia. Adică în Vamă. Asta se întâmpla pe la ora 10 dimineaţa. Acolo, un potop de distracţii (la propriu): venea ploaia – de fapt, ne-a prins, a trebuit să ne întoarcem în Mangalia să schimbăm leii în euro şi să facem plinul (toate astea pe o ploaie torenţială) şi într-un final, am reuşit să ajungem la ghereta cu Bulgaria.

Întâmplător, ajung la bulgaru’ de serviciu cu un moldovean. Eu primul. Iau vinieta pe „ziua respectivă, plus încă şase” pentru 10 leve, respectiv 5 euro. Moldoveanul, în schimb, nu reuşea să se înţeleagă cu bulgarul (în româneşte) vizavi de întrebarea dacă „azi plus încă şase zile” fac o săptămână. I-am lăsat dezbătând problema în ruso-bulgărească, şi-am luat drumurile bulgăreşti în piept radiator. Fusesem prevenit să nu cumva să trec noaptea prin munţi, aşa că trăgeam tare. N-a fost cazul, în primul rând pentru că n-am mers prin munţi, şi în al doilea rând pentru că pe seară încercam deja să ieşim din acea ţară minunată.

Pe bune, sărăcia lucie a bulgarilor se vede încă de la graniţă. Graniţa cu noi, care vasăzică, pentru că în sud e cam altă lume. La polul opus se situează numărul de centrale eoliene, care la bulgari cresc asemeni celebrilor castraveţi. Sau, după cum am putut observa, asemeni curvelor.

Revenind la minunatul meu Garmin, după cum am zis, n-avea decât harta României. Reuşisem să iau o hartă a Turciei, dar încă n-o pusesem în aparat. Urma s-o fac pe drum, pe undeva. Deci în Bulgaria, ioc orientare. Mergând pe principiul „când nu ştii încotro, fă dreapta”, am reuşit să ieşim cu bine din Varna atât de bine semnalizată. Nu.

În Bulgaria se vorbeşte româna pe sponci, şi doar în jumătatea superioară. Sau se vorbeşte mai bine decât se arată. Cert e că ceva-ceva se înţelege.

Şi mă, cât de săraci ar fi, în sud e o opulenţă incredibilă. Staţiunile lor de la Marea Neagă, cele din sud, cel puţin, sunt absolut de-men-ţi-a-le. Păi comparaţia cu ce se întâmplă pe acelaşi ţărm, dar în spaţiul din nordul graniţei, e absolut depăşită. Ce Waterpark din Mamaia, ce Costineşti, ce Eforii, ce preţuri, ce alge, ce câini, ce mizerii, toate astea-s dintr-un alt film. Mult mai prost.

Într-un final apoteotic, am reuşit să ajungem spre graniţa cu Turcia. Nu înainte de a străbate nişte interminabili kilometri (ei ziceau ceva de vreo 18, eu cred c-au fost vreo 38, dar nu asta contează), prin peisaje de genul „Wrong Turn” (filmat în Bulgaria, daaaaaa?), cu drumuri extrem de proaste, înguste şi neumblate. Şi pe mărgini multe clădiri părăsite (gen Shining). Până la urmă am dat exact în postul de graniţă. Partea bulgară. Vă rugăm să aşteptaţi câteva minute. Ok, am aşteptat câteva minute în faţa unei bariere. Apoi, fără nici o verificare de nici un fel, am fost poftiţi să trecem mai departe. Bun aşa. Următorul post trebuia să fie cel turc. N-a fost. A fost tot bulgăresc. Şi mult mai mare. Şi mai insistent. Au vrut paşapoartele. Apoi actele maşinii. Apoi au vrut să vadă ce e-n portbagaj.

Aici a început distracţia. Pentru că mirobolantul în cauză are o meteahnă: nu mai vrea să se deschidă decât când dezactivezi alarma, după ce maşina a fost încuiată un număr variabil de minute. Acum, încercaţi să vă imaginaţi ce faţă au făcut cei 5 vameşi strânşi în jurul nostru când am încercat să le explic într-o limbă moartă pentru ei – respectiv engleza – că trebuie să aştepte niţel, că am o problemă la portbagaj. Mesajul transmis de feţele lor era extrem de transparent: arme, droguri, marfă de contrabandă. Urma o mare dezamăgire pentru ei, pentru care cred că au meritat să aştepte aproximativ 15 minute. Timp în care ne bălăngăneam picioarele aşezaţi pe masa de tablă din faţa punctului de trecere vamală, ne uitam cum trec alţii, şi ne gândeam amuzaţi (sau nu) cum urma să ne petrecem noaptea în vama bulgară. Până la urmă, când am reuşit să deschidem inculpatul, şi vameşii au văzut ce haos trona acolo, s-au mulţumit să se uite cu de’amănuntul la o tigaie luată la prima oră din Real Mangalia, şi cu eticheta încă pe ea. Palacinky? Da, coaie, de clătite. Nu te uita, că nu ţi-o las nici să mă pui să mă întorc. O seară bună, direcţia Turkiye.

Şi uite-aşa reuşirăm să trecem din Europa în Asia Mică.