4 mări, 6 nopţi, 5000 km - Turcia V

Încă o noapte pe drum. Un singur amănunt chiar trebuie să-l spun: pentru amatorii de senzaţii tari, sau pentru cei care preferă un drum mult mai plin de adrenalină şi peisaje decât Transfăgărăşanul sau Transalpina, dacă ajungeţi vreodată prin partea asta a Turciei, încercaţi să mergeţi cu maşina de la Fethiye la Denizli. Credeţi-mă, chiar merită, mai ales dacă aveţi un Evo sau un Impreza. Sau ceva similar. Curbele alea chiar cer senzaţii tari, mai tari decât poate să ofere o berlină normală sau o maşină concepută pentru confort pe drumuri asfaltate. Nemţeşti.

Dimineaţa eram în Pamukkale. N-o să mă apuc să vă povestesc despre locaţie, vreau doar să menţionez faptul că la fel de impresionant ca şi dealul de travertin este fostul oraş frigyan. Merită văzut. Intrarea, 20 lire, la fel ca la Efes. Şi la fel de impozant.

Gata, era timpul să ne îndreptăm spre casă. Via Istanbul. Aşa că la drum. Ajungem seara în Istanbul, deci nu mai intrăm. Oricum, nu-mi pare rău pentru ce-am „ratat”. În Istanbul se ajunge repede şi uşor.

De data asta voiam să trecem munţii bulgăreşti. Aşa că ne oprim iar pe undeva pe după Edirne, iar dimineaţa pornim la drum.

Acum, trebuie să revin cu o mică precizare. Autostrăzile turceşti nu-s cu vinietă, după cum ziceam odată, demult. Dar se taxează la distanţa parcursă sau la timpul petrecut pe ele, n-am înţeles prea bine. Taxarea se face în două feluri: automat (adică treci prin faţa unei camere la intrarea pe autostradă, iar la ieşire plăteşti), sau cu cartelă (sistemul ăsta n-am înţeles cum funcţionează, dar nici nu mi-am bătut prea mult capul cu el – cert e că ai o cartelă pe care o treci prin aparat de fiecare dată când intri sau ieşi). Problema a fost că de vreo două ori am trecut pe automat la ieşire, crezând că intru, deci ar fi trebuit să plătesc. Am crezut că mă taxează la ieşirea din ţară. Plus că de vreo 3-4 ori m-a cam prins radarul cu aceeaşi viteză ca şi turcii, adică cu vreo 30km mai mult decât limita. Şi astea ar fi trebuit să le plătesc la ieşirea din ţară. Aşa că mă aşteptam la distracţie maximă la punctul de trecere vamală.

De fapt, temerile mele au fost nefondate. Deşi s-au holbat la paşaportul meu vreo 10 minute, cu geamul închis, vorbind între ei, vameşii turci nu mi-au zis altceva decât să merg mai departe. Frumos din partea lor.

Înainte să trec în Bulgaria, ultimul stop la un duty-free pentru micul dejun, necesităţi fiziologice şi ultimele cumpărături. Goodbye Turkyie, Welcome to Bulgaria. Portabagaj desfăcut, vreo 2-3 puncte de control, am intrat. Vinietă. Cât costă? 10 leva, adică 6 euro. Serios? Acu câteva zile 10 leva erau 5 euro. A început să facă ăla spume, că să mă duc să cumpăr din altă parte cu 5 euro, să schimb euro în leva şi să plătesc cu leva, băşini din astea.

Trec strada la Shell, iau vinietă cu 5 euro, îi arăt lu’ effendi cel înţepat un salamalekum cu un singur deget, şi începem saga bulgărească.

Munţii lor de fapt sunt un fel de dealuri. Nici măcar. Dezamăgit, direcţia Ruse. Totuşi, să băgăm nişte motorină. Oprim la un Rompetrol, pe lângă Veliko Tarnovo. Luaţi euro? Da. La ce paritate? 1,7. Mersi, nu, mergem mai departe.

OMV. Luaţi euro? Nu, doar leva şi card. WTF?! Euro...? Niet euro, card şi leva. ... muma’n cur de cultivatori de castraveţi... Mai mergem niţel şi ajungem la un alt Rompetrol, care ne-a făcut schimbul la 1,9 leva. Tot plimbatul ăsta din peco în peco s-a desfăşurat pe vreo 25km. Motorină, Ruse, graniţă. Podul de la Giurgiu. Taxa de pod, 6 euro. Asta numai la noi se putea întâmpla. Taxă să treci podul, taxă să fotografiezi la locaţie, taxe peste taxe. Plm...

Intrăm în ţară fără nici un fel de probleme. Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, autostrada în direcţia greşită, mers 40km până la Lehliu-Gară, întors, autostrada în direcţia bună, Feteşti, din nou taxa de pod de 10 lei, Constanţa, Costineşti.

Ar mai fi de menţionat un amănunt tragico-amuzanat. În Călăraşi, ne oprim să luăm ceva în gură. Întreb la un Petrom de o recomandare, la a cărei locaţie nu-s sigur c-am ajuns. Dar era o terasă mişto, cu o cascadă and shit. Ceai, două limonade, paste carbonara şi... domnu, coaie aveţi? Adică de porc. Atunci adu-mi şi mie o porţie.

Mă, vă jur, 45 minute am aşteptat de când am dat comanda până ne-a adus-o. La preţul băuturilor nici nu m-am mai uitat. Evident c-am fost oarecum şocat să văd că ceaiul meu a fost 5 lei. Şi un borcan de 75cl de limonadă a fost 8 lei. Şi un căpăcel din ăla de miere 1 leu. Dar nah, cine are bani să meargă la mare, are bani să şi mănânce, nu?

Bun, să revenim la marea noastră. Pe litoralul românesc, nu prea s-a auzit de criză şi interesul comerciantului vizavi de pretenţiile clientului e minim în cel mai bun caz. Dacă la turci şi la bulgari preţurile nu diferă prea mult pe litoral faţă de restul ţării, iar seviciile sunt orientate către client, la noi ştie toată lumea că situaţia e total inversă. Să exemplificăm: anunţ mare pe o shaormerie, „Shawarma berbecuţ 10 lei medie, 15 lei mare”. Bun, vreau şi eu una. Nu, nu de pui, de oaie. Cum n-aveţi, păi acolo ce scrie? Aaaa, numai în unele weekenduri...

Sau, alt exemplu: într-un „împinge tava”, te uiţi pe meniul mare afişat la intrare. Ciorbă de burtă, 6 lei. Intri, comanzi, mănânci, ceri nota. 12 lei?! Wtf?! Aaaa, pâinea, ardeiul, usturoiul, smântâna şi orice nu vine cu farfuria cu zeamă chioară se plăteşte separat...? Şi tochitura de ce n-are preţ? Aaa, e descoperire recentă, tocmai a învăţat bucătarul cum se face... Tanti care lua banii a făcut o faţă de-am crezut că face infract când i-am zis că peştele pane nu e făcut. Nu m-a crezut că nu face economie la ulei dacă-l scoate prea repede din tigaie. Şi-a cerut scuze, dar nesimţit cum sunt eu de obicei, am ieşit înainte să mă scuipe.

În afară de asta, e mişto pe litoralul românesc. După liniştea din Turcia, terase cu manele, „discoteci” pe plajă, printre cutii goale de bere şi prostul gust afişat cu nonşalanţă la tot pasul au avut exact efectul unui duş rece într-o zi friguroasă de iarnă, pentru a mă trezi la realitate. 

O să-mi ziceţi că am băşini în cap, dar oare de ce la cel mai mare lanţ de shaormerii din sat (ăla cu Istanbul, ceva cu Ali, parcă), carnea de „oaie amestecată cu vită” are gust de borâtură? Am crezut că fac o treabă şi mănânc şi io o chestie turcească (plus cartofii româneşti de rigoare, bine-nţeles)...  nişte câini au fost tare fericiţi în seara aia...

Ca şi concluzie, ar fi multe de spus. Şi nu ştiu dacă are rost să mă apuc să înşir aiurea bune şi rele despre noi şi restul lumii. Cert e că, vorba lu’ Cheloo, „când o să intre Istanbulul în Europa, noi o să ieşim...”