Aim beac

Cum multă lume se întreba ce s-a întâmplat cu mine de n-am mai scris nimic în ultima perioadă, ţin să-i liniştesc: am ajuns cu bine acasă. Acasă, as in la cehi. Deşi drumul cu prostu’ meu de coleg n-a fost deloc o încântare. Dar prostului n-ai ce-i face, dacă e să fie prost, e prost până la capăt. Şi mai e şi fudul pe deasupra. Dar, mă rog, fiecare cu pizda mă-sii.
Revenind la yours truly, se pare că în ultima perioadă timpul liber şi cu mine am fost duşmani de moarte, într-atât încât nu prea ne suportăm unul prin preajma altuia. Sau, mai corect spus, eu şi timpul alocat blogului. În parte datorită serviciului, în parte datorită bicicletelor şi plimbărilor cu scop foto, şamd. De vreo juma’ de an nu mai ştiu ce e aia jocuri (şi săracu’ Empires: Total War şi acum mă aşteaptă să-l instalez), dar cred că sunt pe calea cea bună. În ritmul actual, singurele texte care or să mai apară pe aici or să fie mici comentarii pe marginea pozelor. Oricum au rămas multe poze din Baden care trebe’ să ajungă pe net, plus multe altele.
Ne citim şi vedem curând.

PS: e cineva interesat de un Seat Toledo 2.0i GT din 94, cu numere de Cehia? :D

Bătrânul

O lacrimă mare şi domoală porni din ochiul drept, coborâ uşor pe obrazul ridat, schimbându-şi cursul la fiecare cută a pielii, până atinse primele fire ale bărbii albe, care îmbrăcau şi ascundeau alte riduri ale obrajilor. Ochii mici, gârboviţi de ani, pe jumătate închişi, sub povara grea a genelor, anilor şi faptelor trecute, priveau în gol, undeva în depărtare, unde primele raze ale soarelui începeau să se reflecte printre cele două vârfuri golaşe de munte în apa rece şi clară a lacului care era acolo chiar de dinaintea lui.

„Oare cum de mai am lacrimi...?” se întrebă mirat bătrânul.

Într-un mod ciudat, sentimentul care-l stăpânea acum nu era tristeţe, ci nedumerire – poate ultima. Poate că lacrima fusese provocată de o oarecare tristeţe, de care nu-şi dăduse seama; fusese ceva inconştient, nici nu ştia ce i se întâmplă sau la ce se gândea, când ceva fierbinte făcându-şi loc încet pe obraz în jos i-a adus aminte de lucruri uitate din negurile vremilor şi ale unor locuri de mult apuse.
Acum deja lacrima fusese de mult ucisă de firele albe care-i acopereau faţa şi durerea care se ascundea în spatele ei. Razele roşiatice ale soarelui aruncau reflexe aproape sângerii pe faţa lui.
Odată, de mult, numai faptul că putea privi ceva atât de minunat – şi cât de frumoase erau toate acele nuanţe şi texturi – acum, însă, se uita la ele de undeva de departe. De dincolo de timp şi stele. Nu-i mai spuneau nimic. Toate acele lucruri care pentru un muritor ordinar ar fi însemnat cea mai apropiată imagine a Paradisului, pe care ar fi avut-o pe pământ, pentru el deveniseră ceva obişnuit. Oricum, le văzuse de atâtea ori... şi câte altele mai văzuse de-a lungul vremii...!

În timp ce se uita în gol, cu mintea departe de el, un gând eretic îşi strigă prezenţa în interiorul capului său pleşuv în creştet, dar cu fire lungi de păr alb, îmbătrânit, care-i mângâiau, despletite, spatele.

„... chiar nu era nici o altă cale...?!”

Încercă să şi-l alunge, prin o scuturare uşoară a capului, atât cât îi permitea trupul firav. Se mai uită încă o dată la priveliştea de deasupra lacului, apoi se ridică încet de pe bolovanul imens pe care se aşezase, ajutat de – de atâta vreme – nedespărţitul său toiag (găsise odată, pe jos, în urma unei furtuni apocaliptice, un trunchi uriaş de stejar, şi pentru că-i părea rău de spiritul uriaşului, cerându-şi iertare de la trupul masiv de lemn, prăbuşit, a rupt o creangă, pe care a luat-o cu el, şi de atunci au fost prieteni nedespărţiţi).
Îşi mai îndreptă puţin spatele gârbovit, apoi, agale, ca şi când n-ar fi avut absolut nimic de făcut, se întoarse cu spatele la lac, şi ajutat de toiag, porni încet spre munte.

Avea întâlnire cu Ea.

- va urma... ? -

Nota pe blogoree

Baden @ night 3

După cum ziceam aseară, am ieşit la poze. Nostalgia nu mi s-a dus deloc, ba din contră, mi s-a amplificat. Era să fiu muşcat şi de o potaie care-i scăpase unei urâte din lanţ. N-a fost să fie.

Şi cam asta a ieşit aseară.

Şi nu, nu sunt photoshopuite sau prelucrate aproape deloc.

Voteaza

Mi-e dor

De un chef cu prietenii, în jurul unui grătar cu bunătăţuri sfârâinde, cu vin roşu din belşug (delicatese din alea făcute în casă, nu rahaturile din magazine), în timp ce la urechi îmi răsună vesel sau doinit o vioară acompaniată de un ţambal şi-un acordeon.
De momentele alea cu totul speciale petrecute la munte, la foc sau în cabană, când indiferenţi cât de beţi sau nu erau, chitariştii trebuiau să satisfacă dedicaţiile sau cerinţele grupului.
De vechile obiceiuri culinare româneşti, care te obligau ca atunci când tăiai un animal, să arunci repede în tuci cele mai bune părţi, şi să-i serveşti pe prietenii sau rudele care te-au ajutat la treabă – şi Doamne ce bucate mai ieşeau la focul ăla de lemne...
De festivalul de la Sighişoara, aşa cum era înainte să ajungă rahatul din ultimul timp, de kürtoş-ul de acolo, de concertele lui Baniciu şi ale Iris-ului şi Cargo (cu Kempes, normal), cu bis-uri de 15-20 min, unde nu mai conta că nu te ştiai cu restul, te luai de gât şi porneai o horă beată.
De vechii colegi şi prieteni cu care am făcut o grămadă de tâmpenii în tinereţuri.

Toate astea mi se par acum atât de departe, încât imposibil de realizat e puţin spus. Mda, sunt nostalgic, şi nu ştiu de ce. Şi mai tragic, e că nu ştiu nici cum să ies din starea asta.
... ies să fac nişte poze.

'Ai la munte!

Având în vedere că în iunie vin pentru o perioadă în România, e careva curios de o tură de pozat prin Bucegi, într-un uichend (sau mai multe)? Detalii privitoare la dată şi altele, punem la punct după ce văd dacă se oferă vrun ciudat, ca şi mine.
Acum aşteptăm...

Dacă mâine-ai fi femeie...

...te-ai face curvă?
În primul rând, persoanele de la care aştept un răspuns sunt bărbaţii; o să explic pe parcurs de ce. În al doilea rând, sunt tare curios ce părere au femeile despre asta – adică şi invers e la fel?
De la ce-a plecat toată ideea asta: acum vreo 2-3 zile, când am venit acasă, muierea bârfea pe mess cu fostu’ cumnat, actualmente cetăţean american. Şi zicea nenea ăla că dacă ar fi fost femeie, „mooooamă ce curvă aş mai fi fost!...”. Şi atunci am realizat că ăsta e un gând nerostit al multor bărbaţi. Nu, nu pot spune dacă şi eu fac parte din categoria aia. Ar trebui sa te ucid apoi. Secretul ăsta va rămâne al meu :D.
Cred că toată atitudinea asta pleacă de la nişte refulări destul de puternice. Nişte acte ratate, cum ar zice amicul Freud. Pentru că n-a (prea) avut parte de anumite tratamente din partea femeilor, dacă i s-ar da ocazia să fie el femeie (cu trupul, cel puţin, şi una naturală, nu prin metode chirurgicale moderne, că acolo e altă poveste), atunci s-ar revanşa oferindu-le altora ceea ce el n-a avut parte cât a fost bărbat.
Dar am o întrebare. Ca bărbat hetero, fără nici cea mai mică tendinţă de bisexualitate, dacă ai deveni peste noapte femeie, dar modul de-a gândi ar rămâne tot al unui bărbat, şi ţi-ai da frâu liber pornirilor sexuale, cum te-ai simţi când i-ai face deep throat unui „armăsar”? Sau când acelaşi „armăsar”, în culmea plăcerilor pe care tu i le-ai (putea) provoca, te-ar înţepeni bine de la ceafă, „delectându-te” cu produse naturiste? Asta ca să nu mai vorbesc de joaca clasică de-a proctologul („look, ma’, no hands!”).
Eh? Se bagă careva să-şi împărtăşească alter-ego-ul? :D

PS: n-am atins în discuţie transexualii. Vorbeam aici numai de bărbaţi hetero, fără tendinţe gay.
PS2: nu trebuie să-mi aducă nimeni aminte, ştiu şi singur că-s dus cu capu’ :D. Cu toate astea, o parte dintre cei sinceri, vor recunoaşte adevărul celor spuse mai sus de mine.

Voteaza

Come out, wherever you are

Acum câteva zile, deschid ochii dimineaţa destul de uşor, cu o senzaţie ciudată. În cap îmi răsuna stăruitor, obsedant, melodios, „Come out, wherever you are.... right now!”. Mă dau jos din pat cu o lene caracteristică unui început de zi plictisitoare la serviciu. Come out, come out... Intru la duş, şi în timp ce apa îmi cădea cu putere în creştet, şi „Come out, come out” mă obseda cu mai multă insistenţă, îmi aduc aminte brusc.
Eram într-un studio de înregistrări cu o bandă de raeggae. Toţi negri sau cafenii, în haine caracteristic colorate, cu părul rasta, unii cu câte o căciuliţă din aia stupidă pe cap. Nu mai ştiu ce făceam eu, dar ţin minte că mă apropiam şi mă depărtam de ei, ca şi cum i-aş fi filmat. Cel mai mult stăteam pe lângă unul mai bucălat, cu o căciuliţă în culorile Jamaicăi, cămaşă la fel, şi o barbă rară, de care m-am apropiat la un moment dat suficient de mult încât să-mi aduc aminte de fiecare fir de păr. El era cu oralu’. Adică dădea din gură. Şi în timp ce orbitam în jurul lui, aud în capul meu un gând: „Ăsta e fiu-so lu’ Bob Marley”. Wtf, că nu semăna deloc cu Ziggy...?! Evident, omu’ o cânta p’aia a mea cu „Come out...”. Şi era pătruns rău de sentiment. Cam atunci m-am trezit.
Toată ziua m-a obsedat melodia ăluia (bine, de fapt e a mea, că doar a fost un produs al my twisted brain, da’ mi-o cânta ăla). În drum spre serviciu, la serviciu, la ţigară, în drum spre casă, acasă, în intimitate cu nevasta, numai p-ăla îl auzeam (asta, ultima, cu intimitatea, e pură invenţie, dar oricum, toată ziua a stat ăla pe capu’ meu).
Acum mi-am adus aminte de el, şi ca să scap de o nouă zi obsedantă, azi îl prefer pe Bregovic.
Dar nu pot să scap de întrebarea: de ce Marley?! De ce raeggae?! Io n-am nici în clin nici în mânecă cu băieţii ăia... Cred că my old friend Bob is tryin’ to send me a message.
În ultimul timp nu prea mă simt chiar în formă (de cozonac). Poate mă aşteaptă...

Hai să fim proşti!...

Bunicu-meu avea un vecin, Miron, care a murit acum muuuuulţi ani. Şi de la nea Miron ăsta, în afară de nişte vagi amintiri cu el trăgând cu o puşcă de vânătoare cu 2 ţevi alăturate (cred că era de calibru 22, dar e foarte posibil să mă înşel, sunt mulţi ani de atunci) după ciori, în grădină, mai am o vorbă, care a adoptat-o şi ăla bătrânu’. Născut la ţară, crescut în mediul rural, unde filozofia vieţii e foarte pragmatică, când auzea o chestie căreia nu-i vedea rostul sau i se părea d’ampulea, el zicea, simplu şi la obiect, „Hai să fim proşti!...”

În ultima perioadă e plină blogosfera de un curent care habar n-am cum se numeşte, şi, sincer, mă lasă fix rece. Aproape 3 sferturi (dacă nu mai mult) din autori, cred că scriu cu dicţionarele în faţă. Epitete, metafore, comparaţii, elucubraţii, lucuri alambicate, toate răzbat de acolo şi, normal, primul lucru care te izbeşte când citeşti un monstru din ăsta de frază din care la prima vedere nu înţelegi decât sensul cuvintelor luate separat, şi nu al întregii construcţii, este „Aiii, să-mi bag  $*!@, ce om dăştept...!!!”. Şi discret, în colţul gurii căscate de admiraţie, începe să curgă invidioasă, o bală. 

Dar de fapt, pe mine altceva mă cam frământă. De ce lucrurile simple au nevoie de pagini întregi ca să fie spuse? Nu accept ideea că asta e una din ironiile vieţii. Mai degrabă sunt dispus să accept că vrem să ieşim în evidenţă, că pentru o frază din asta pierdem 2-3 ore din viaţă, că vrem să ne cultivăm alter-ego-ul prin intermediul acestor jurnale electronice, şi să fim o persoană care n-o să reuşim niciodată să fim în viaţa cotidiană. 

Aşa, ca pentru cultura mea generală (de făinoase), oare câţi oameni la întrebarea „ce faci?”, ar răspunde aşa:

„stînd în cada cu spumă cu o mînă degulinînd leneşă peste margine şi efleurînd cu degetele cercul perfect de lungime 2pier al paharului cu vin roşu”

Personal, sunt convins că epatanţii ăştia valorează exact cât o pereche de şosete de unică folosinţă. Eu, unul, prefer să am o conversaţie lejeră, în limbaj accesibil şi cu idei uşor de exprimat, fără să stau să răsfoiesc DEX-ul, dicţionarul de arhaisme, dicţionarul de neologisme, de sinonime, şi orice altceva. Prefer să mă cramponez pe înţelegerea ideii, nu a frazei care încearcă s-o exprime.

Dar na, io-s un ţărănete prost, ce ştiu io....