Mi-e dor

De un chef cu prietenii, în jurul unui grătar cu bunătăţuri sfârâinde, cu vin roşu din belşug (delicatese din alea făcute în casă, nu rahaturile din magazine), în timp ce la urechi îmi răsună vesel sau doinit o vioară acompaniată de un ţambal şi-un acordeon.
De momentele alea cu totul speciale petrecute la munte, la foc sau în cabană, când indiferenţi cât de beţi sau nu erau, chitariştii trebuiau să satisfacă dedicaţiile sau cerinţele grupului.
De vechile obiceiuri culinare româneşti, care te obligau ca atunci când tăiai un animal, să arunci repede în tuci cele mai bune părţi, şi să-i serveşti pe prietenii sau rudele care te-au ajutat la treabă – şi Doamne ce bucate mai ieşeau la focul ăla de lemne...
De festivalul de la Sighişoara, aşa cum era înainte să ajungă rahatul din ultimul timp, de kürtoş-ul de acolo, de concertele lui Baniciu şi ale Iris-ului şi Cargo (cu Kempes, normal), cu bis-uri de 15-20 min, unde nu mai conta că nu te ştiai cu restul, te luai de gât şi porneai o horă beată.
De vechii colegi şi prieteni cu care am făcut o grămadă de tâmpenii în tinereţuri.

Toate astea mi se par acum atât de departe, încât imposibil de realizat e puţin spus. Mda, sunt nostalgic, şi nu ştiu de ce. Şi mai tragic, e că nu ştiu nici cum să ies din starea asta.
... ies să fac nişte poze.