O lacrimă mare şi domoală porni din ochiul drept, coborâ uşor pe obrazul ridat, schimbându-şi cursul la fiecare cută a pielii, până atinse primele fire ale bărbii albe, care îmbrăcau şi ascundeau alte riduri ale obrajilor. Ochii mici, gârboviţi de ani, pe jumătate închişi, sub povara grea a genelor, anilor şi faptelor trecute, priveau în gol, undeva în depărtare, unde primele raze ale soarelui începeau să se reflecte printre cele două vârfuri golaşe de munte în apa rece şi clară a lacului care era acolo chiar de dinaintea lui.
„Oare cum de mai am lacrimi...?” se întrebă mirat bătrânul.
Într-un mod ciudat, sentimentul care-l stăpânea acum nu era tristeţe, ci nedumerire – poate ultima. Poate că lacrima fusese provocată de o oarecare tristeţe, de care nu-şi dăduse seama; fusese ceva inconştient, nici nu ştia ce i se întâmplă sau la ce se gândea, când ceva fierbinte făcându-şi loc încet pe obraz în jos i-a adus aminte de lucruri uitate din negurile vremilor şi ale unor locuri de mult apuse.
Acum deja lacrima fusese de mult ucisă de firele albe care-i acopereau faţa şi durerea care se ascundea în spatele ei. Razele roşiatice ale soarelui aruncau reflexe aproape sângerii pe faţa lui.
Odată, de mult, numai faptul că putea privi ceva atât de minunat – şi cât de frumoase erau toate acele nuanţe şi texturi – acum, însă, se uita la ele de undeva de departe. De dincolo de timp şi stele. Nu-i mai spuneau nimic. Toate acele lucruri care pentru un muritor ordinar ar fi însemnat cea mai apropiată imagine a Paradisului, pe care ar fi avut-o pe pământ, pentru el deveniseră ceva obişnuit. Oricum, le văzuse de atâtea ori... şi câte altele mai văzuse de-a lungul vremii...!
În timp ce se uita în gol, cu mintea departe de el, un gând eretic îşi strigă prezenţa în interiorul capului său pleşuv în creştet, dar cu fire lungi de păr alb, îmbătrânit, care-i mângâiau, despletite, spatele.
„... chiar nu era nici o altă cale...?!”
Încercă să şi-l alunge, prin o scuturare uşoară a capului, atât cât îi permitea trupul firav. Se mai uită încă o dată la priveliştea de deasupra lacului, apoi se ridică încet de pe bolovanul imens pe care se aşezase, ajutat de – de atâta vreme – nedespărţitul său toiag (găsise odată, pe jos, în urma unei furtuni apocaliptice, un trunchi uriaş de stejar, şi pentru că-i părea rău de spiritul uriaşului, cerându-şi iertare de la trupul masiv de lemn, prăbuşit, a rupt o creangă, pe care a luat-o cu el, şi de atunci au fost prieteni nedespărţiţi).
Îşi mai îndreptă puţin spatele gârbovit, apoi, agale, ca şi când n-ar fi avut absolut nimic de făcut, se întoarse cu spatele la lac, şi ajutat de toiag, porni încet spre munte.
Avea întâlnire cu Ea.
„Oare cum de mai am lacrimi...?” se întrebă mirat bătrânul.
Într-un mod ciudat, sentimentul care-l stăpânea acum nu era tristeţe, ci nedumerire – poate ultima. Poate că lacrima fusese provocată de o oarecare tristeţe, de care nu-şi dăduse seama; fusese ceva inconştient, nici nu ştia ce i se întâmplă sau la ce se gândea, când ceva fierbinte făcându-şi loc încet pe obraz în jos i-a adus aminte de lucruri uitate din negurile vremilor şi ale unor locuri de mult apuse.
Acum deja lacrima fusese de mult ucisă de firele albe care-i acopereau faţa şi durerea care se ascundea în spatele ei. Razele roşiatice ale soarelui aruncau reflexe aproape sângerii pe faţa lui.
Odată, de mult, numai faptul că putea privi ceva atât de minunat – şi cât de frumoase erau toate acele nuanţe şi texturi – acum, însă, se uita la ele de undeva de departe. De dincolo de timp şi stele. Nu-i mai spuneau nimic. Toate acele lucruri care pentru un muritor ordinar ar fi însemnat cea mai apropiată imagine a Paradisului, pe care ar fi avut-o pe pământ, pentru el deveniseră ceva obişnuit. Oricum, le văzuse de atâtea ori... şi câte altele mai văzuse de-a lungul vremii...!
În timp ce se uita în gol, cu mintea departe de el, un gând eretic îşi strigă prezenţa în interiorul capului său pleşuv în creştet, dar cu fire lungi de păr alb, îmbătrânit, care-i mângâiau, despletite, spatele.
„... chiar nu era nici o altă cale...?!”
Încercă să şi-l alunge, prin o scuturare uşoară a capului, atât cât îi permitea trupul firav. Se mai uită încă o dată la priveliştea de deasupra lacului, apoi se ridică încet de pe bolovanul imens pe care se aşezase, ajutat de – de atâta vreme – nedespărţitul său toiag (găsise odată, pe jos, în urma unei furtuni apocaliptice, un trunchi uriaş de stejar, şi pentru că-i părea rău de spiritul uriaşului, cerându-şi iertare de la trupul masiv de lemn, prăbuşit, a rupt o creangă, pe care a luat-o cu el, şi de atunci au fost prieteni nedespărţiţi).
Îşi mai îndreptă puţin spatele gârbovit, apoi, agale, ca şi când n-ar fi avut absolut nimic de făcut, se întoarse cu spatele la lac, şi ajutat de toiag, porni încet spre munte.
Avea întâlnire cu Ea.
- va urma... ? -
Nota pe blogoree
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu