Acum câteva zile, deschid ochii dimineaţa destul de uşor, cu o senzaţie ciudată. În cap îmi răsuna stăruitor, obsedant, melodios, „Come out, wherever you are.... right now!”. Mă dau jos din pat cu o lene caracteristică unui început de zi plictisitoare la serviciu. Come out, come out... Intru la duş, şi în timp ce apa îmi cădea cu putere în creştet, şi „Come out, come out” mă obseda cu mai multă insistenţă, îmi aduc aminte brusc.
Eram într-un studio de înregistrări cu o bandă de raeggae. Toţi negri sau cafenii, în haine caracteristic colorate, cu părul rasta, unii cu câte o căciuliţă din aia stupidă pe cap. Nu mai ştiu ce făceam eu, dar ţin minte că mă apropiam şi mă depărtam de ei, ca şi cum i-aş fi filmat. Cel mai mult stăteam pe lângă unul mai bucălat, cu o căciuliţă în culorile Jamaicăi, cămaşă la fel, şi o barbă rară, de care m-am apropiat la un moment dat suficient de mult încât să-mi aduc aminte de fiecare fir de păr. El era cu oralu’. Adică dădea din gură. Şi în timp ce orbitam în jurul lui, aud în capul meu un gând: „Ăsta e fiu-so lu’ Bob Marley”. Wtf, că nu semăna deloc cu Ziggy...?! Evident, omu’ o cânta p’aia a mea cu „Come out...”. Şi era pătruns rău de sentiment. Cam atunci m-am trezit.
Toată ziua m-a obsedat melodia ăluia (bine, de fapt e a mea, că doar a fost un produs al my twisted brain, da’ mi-o cânta ăla). În drum spre serviciu, la serviciu, la ţigară, în drum spre casă, acasă, în intimitate cu nevasta, numai p-ăla îl auzeam (asta, ultima, cu intimitatea, e pură invenţie, dar oricum, toată ziua a stat ăla pe capu’ meu).
Acum mi-am adus aminte de el, şi ca să scap de o nouă zi obsedantă, azi îl prefer pe Bregovic.
Dar nu pot să scap de întrebarea: de ce Marley?! De ce raeggae?! Io n-am nici în clin nici în mânecă cu băieţii ăia... Cred că my old friend Bob is tryin’ to send me a message.
În ultimul timp nu prea mă simt chiar în formă (de cozonac). Poate mă aşteaptă...
Eram într-un studio de înregistrări cu o bandă de raeggae. Toţi negri sau cafenii, în haine caracteristic colorate, cu părul rasta, unii cu câte o căciuliţă din aia stupidă pe cap. Nu mai ştiu ce făceam eu, dar ţin minte că mă apropiam şi mă depărtam de ei, ca şi cum i-aş fi filmat. Cel mai mult stăteam pe lângă unul mai bucălat, cu o căciuliţă în culorile Jamaicăi, cămaşă la fel, şi o barbă rară, de care m-am apropiat la un moment dat suficient de mult încât să-mi aduc aminte de fiecare fir de păr. El era cu oralu’. Adică dădea din gură. Şi în timp ce orbitam în jurul lui, aud în capul meu un gând: „Ăsta e fiu-so lu’ Bob Marley”. Wtf, că nu semăna deloc cu Ziggy...?! Evident, omu’ o cânta p’aia a mea cu „Come out...”. Şi era pătruns rău de sentiment. Cam atunci m-am trezit.
Toată ziua m-a obsedat melodia ăluia (bine, de fapt e a mea, că doar a fost un produs al my twisted brain, da’ mi-o cânta ăla). În drum spre serviciu, la serviciu, la ţigară, în drum spre casă, acasă, în intimitate cu nevasta, numai p-ăla îl auzeam (asta, ultima, cu intimitatea, e pură invenţie, dar oricum, toată ziua a stat ăla pe capu’ meu).
Acum mi-am adus aminte de el, şi ca să scap de o nouă zi obsedantă, azi îl prefer pe Bregovic.
Dar nu pot să scap de întrebarea: de ce Marley?! De ce raeggae?! Io n-am nici în clin nici în mânecă cu băieţii ăia... Cred că my old friend Bob is tryin’ to send me a message.
În ultimul timp nu prea mă simt chiar în formă (de cozonac). Poate mă aşteaptă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu