Epilog
Din naveta ce se sprijinea pe cele trei picioare, au coborât încet şase oameni în costume de exploratori, împreună cu tot echipamentul lor, inclusiv două vehicule de transport. Era prima echipă umană care să pună piciorul pe acea lună a lui Jupiter. Sigur, mai fuseseră trimise sonde, care au prelevat mostre de atmosferă şi sol, dar ei erau primii care efectiv mergeau pe acele tărâmuri neprimitoare.
După ce rampa de coborâre se ridică la loc, cei şase oameni despachetară dintr-un recipient mare, echipament de transmisie către Bază, şi după ce instalară uriaşa antenă satelit pliabilă şi o conectară la sursa de putere a navei (sigur, puteau folosi bateria solară a vehiculelor, dar dacă tot erau lângă navă...), se aliniară în semicerc în faţa camerei speciale de filmat, cu vizoarele de protecţie contra luminii ridicate, încât să li se vadă trăsăturile feţei, şi unul dintre ei, cu trăsături mongoloide, făcu câţiva paşi în faţă. Sergentul Mifune, la cei 43 ani ai săi, nu prea mai avea unde să avanseze ca şi militar de carieră. De când se formase Directoratul Mondial Împotriva Războaielor, militarii nu-şi mai aveau rostul. Mulţi dintre ei se reorientaseră spre alte domenii. El alesese să intre în Programul Spaţial, iar acum i se dăduse comanda acestei echipe de explorare.
- Bună seara, Cape Kennedy. Takeshi Mifune şi echipa lui vă transmite salutări de pe primitoarea Ganymede. Recepţie, vă rog!
În căştile fiecăruia, conectate wireless la receptorul audio al staţiei de emisie-recepţie inter-planetară, se auzi vocea bine-dispusă a şefului de tură din Centrul de Control al Misiunilor Interplanetare de la Cape Kennedy:
- Salut, băieţi! Văd că aţi ajuns cu bine. Ceva probleme...?
- Nu, domnule McBain. Totul este ok. Cerem permisiunea de a începe explorarea împrejurimilor.
- Bine, băieţi, dacă altceva nu mai aveţi de comentat, nu-mi rămâne decât să vă urez distracţie plăcută. Şi nu uitaţi să ne aduceţi şi nouă suveniruri!
- Am înţeles, Baza. Mifune, terminat. (întorcându-se către restul echipei) Aţi auzit, da? Strângem şi mergem la plimbare!
După ce încărcară toate cele de trebuinţă în vehiculele amfibii, porniră la drum. Sperau să găsească un pasaj de trecere prin munţii care se profilau prin atmosfera ceţoasă la câţiva kilometri buni de ei. De partea cealaltă îi aştepta o zonă care, din imaginile luate de sonda trimisă acum 5-6 ani, părea că adăposteşte bogate zăcăminte de Nadkrath, necesar pentru noile tipuri de motoare pe care Comisia pentru Explorarea Spaţiului Interplanetar voia să le implementeze la toate navele care ar fi părăsit Pământul. Aşadar, rolul lor principal era să găsească un culoar de trecere printre bolovanii imenşi a utilajelor care-ar fi urmat să înceapă o exploatare minieră acolo, şi, bine-nţeles, să confirme că într-adevăr era vorba de Nadkrath.
După vreo 45 minute de mers prin ceaţă, proiectoarele celor două vehicule se opriră la câţiva metri de un uriaş bolovan. De fapt, era mai mult un zid compact, dintr-un element asemănător cu piatra. În căştile oamenilor se auzi ordinul sergentului Mifune:
- Domnule Dietmar, ce ziceţi, ne arătaţi şi nouă nişte artificii?
Uwe Dietmar, inginerul specialist în extracţii al echipei, sări sprinten din maşină, cu o încărcătură de C6 în mână şi, în timp ce maşinile se retrăgeau câţiva metri mai în spate, încărcătura explozivă era cu precizie fixată. După ce toate pregătirile fură gata, genistul veni în maşină, şi cu un zâmbet apăsă declanşatorul radio al încărcăturii explozive. Brusc, ambele maşini fură zguduite de unda de şoc provocată de cele aproape 1,5 kilograme de C6. Când se apropiară cu vehiculele suficient încât să vadă locul exploziei la lumina farurilor, rămaseră mai mult decât descumpăniţi. Nu se vedea nimic schimbat pe zidul care le bara calea; nici o zgârietură, nici o aşchie sărită, absolut nimic. În căşti se auzi iar vocea comandantului expediţiei, sergentul Mifune:
- Ne împărţim în două echipe, şi căutăm o cale de trecere de-a lungul zidului. Dacă e ceva, ştiţi să vă folosiţi radiourile.
Cele două maşini plecară în direcţii opuse de-a lungul impenetrabilului zid.
După cam 25 minute, în căşti răsună un alt apel:
- Ăăăăăăămmmmm..... domnule Mifune, cred că ar fi bine să veniţi până aici...
- Ce s-a întâmplat, doctore Letovici?
Doctorul Vladimir Letovici îşi obţinuse destul de târziu doctoratul în astrofizică, pentru că fusese implicat în diverse proiecte de cercetare şi nu prea avea timp de viaţa personală. Asta era a doua ieşire a sa în afara Pământului.
- Ăăăăăăă... domnule comandant, cred că ar fi bine să veniţi până aici, să vedeţi singur... pentru că... sincer, nu prea ştiu cum să vă spun...
- Bine. Unde sunteţi?
- Păi mergeţi de-a lungul zidului şi o să ne vedeţi...
- ... sper doar să merite!
- Oooooo, o să merite, credeţi-mă!
După ce rampa de coborâre se ridică la loc, cei şase oameni despachetară dintr-un recipient mare, echipament de transmisie către Bază, şi după ce instalară uriaşa antenă satelit pliabilă şi o conectară la sursa de putere a navei (sigur, puteau folosi bateria solară a vehiculelor, dar dacă tot erau lângă navă...), se aliniară în semicerc în faţa camerei speciale de filmat, cu vizoarele de protecţie contra luminii ridicate, încât să li se vadă trăsăturile feţei, şi unul dintre ei, cu trăsături mongoloide, făcu câţiva paşi în faţă. Sergentul Mifune, la cei 43 ani ai săi, nu prea mai avea unde să avanseze ca şi militar de carieră. De când se formase Directoratul Mondial Împotriva Războaielor, militarii nu-şi mai aveau rostul. Mulţi dintre ei se reorientaseră spre alte domenii. El alesese să intre în Programul Spaţial, iar acum i se dăduse comanda acestei echipe de explorare.
- Bună seara, Cape Kennedy. Takeshi Mifune şi echipa lui vă transmite salutări de pe primitoarea Ganymede. Recepţie, vă rog!
În căştile fiecăruia, conectate wireless la receptorul audio al staţiei de emisie-recepţie inter-planetară, se auzi vocea bine-dispusă a şefului de tură din Centrul de Control al Misiunilor Interplanetare de la Cape Kennedy:
- Salut, băieţi! Văd că aţi ajuns cu bine. Ceva probleme...?
- Nu, domnule McBain. Totul este ok. Cerem permisiunea de a începe explorarea împrejurimilor.
- Bine, băieţi, dacă altceva nu mai aveţi de comentat, nu-mi rămâne decât să vă urez distracţie plăcută. Şi nu uitaţi să ne aduceţi şi nouă suveniruri!
- Am înţeles, Baza. Mifune, terminat. (întorcându-se către restul echipei) Aţi auzit, da? Strângem şi mergem la plimbare!
După ce încărcară toate cele de trebuinţă în vehiculele amfibii, porniră la drum. Sperau să găsească un pasaj de trecere prin munţii care se profilau prin atmosfera ceţoasă la câţiva kilometri buni de ei. De partea cealaltă îi aştepta o zonă care, din imaginile luate de sonda trimisă acum 5-6 ani, părea că adăposteşte bogate zăcăminte de Nadkrath, necesar pentru noile tipuri de motoare pe care Comisia pentru Explorarea Spaţiului Interplanetar voia să le implementeze la toate navele care ar fi părăsit Pământul. Aşadar, rolul lor principal era să găsească un culoar de trecere printre bolovanii imenşi a utilajelor care-ar fi urmat să înceapă o exploatare minieră acolo, şi, bine-nţeles, să confirme că într-adevăr era vorba de Nadkrath.
După vreo 45 minute de mers prin ceaţă, proiectoarele celor două vehicule se opriră la câţiva metri de un uriaş bolovan. De fapt, era mai mult un zid compact, dintr-un element asemănător cu piatra. În căştile oamenilor se auzi ordinul sergentului Mifune:
- Domnule Dietmar, ce ziceţi, ne arătaţi şi nouă nişte artificii?
Uwe Dietmar, inginerul specialist în extracţii al echipei, sări sprinten din maşină, cu o încărcătură de C6 în mână şi, în timp ce maşinile se retrăgeau câţiva metri mai în spate, încărcătura explozivă era cu precizie fixată. După ce toate pregătirile fură gata, genistul veni în maşină, şi cu un zâmbet apăsă declanşatorul radio al încărcăturii explozive. Brusc, ambele maşini fură zguduite de unda de şoc provocată de cele aproape 1,5 kilograme de C6. Când se apropiară cu vehiculele suficient încât să vadă locul exploziei la lumina farurilor, rămaseră mai mult decât descumpăniţi. Nu se vedea nimic schimbat pe zidul care le bara calea; nici o zgârietură, nici o aşchie sărită, absolut nimic. În căşti se auzi iar vocea comandantului expediţiei, sergentul Mifune:
- Ne împărţim în două echipe, şi căutăm o cale de trecere de-a lungul zidului. Dacă e ceva, ştiţi să vă folosiţi radiourile.
Cele două maşini plecară în direcţii opuse de-a lungul impenetrabilului zid.
După cam 25 minute, în căşti răsună un alt apel:
- Ăăăăăăămmmmm..... domnule Mifune, cred că ar fi bine să veniţi până aici...
- Ce s-a întâmplat, doctore Letovici?
Doctorul Vladimir Letovici îşi obţinuse destul de târziu doctoratul în astrofizică, pentru că fusese implicat în diverse proiecte de cercetare şi nu prea avea timp de viaţa personală. Asta era a doua ieşire a sa în afara Pământului.
- Ăăăăăăă... domnule comandant, cred că ar fi bine să veniţi până aici, să vedeţi singur... pentru că... sincer, nu prea ştiu cum să vă spun...
- Bine. Unde sunteţi?
- Păi mergeţi de-a lungul zidului şi o să ne vedeţi...
- ... sper doar să merite!
- Oooooo, o să merite, credeţi-mă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu