Prin Alpi în şlapi – o poveste în cifre

Vineri veni muierea pe la mine. Aşa că uikendu’ trebuia să găsesc ceva entertaining să facem, că altfel... Sâmbătă am scăpat ieftin: a fost un târg de chestii, un fel de talcioc la ei, aşa că mândra, mare amatoare de chilipiruri şi de cheltuieli în general (dar n-o blamez, până la urmă e femeie, nu...?) m-a luat pe sus d-o aripă şi aproape o zi întreagă m-a învârtit printre tarabe şi oameni. Ca o paranteză, încă o diferenţă între alte naţii şi români: ăştia, când se apropia sorocul să plece, o parte din chestiile care nu le vânduseră, le puneau în cutii pe care scria „Daruri” sau „Gratis” şi oricine era liber să ia după bunul plac.

Cred că nu trebuie să mai spun că n-am văzut pe nimeni cărând saci întregi de lucruri doar pentru că-s moca – probabil că în afară de noi nu prea erau români prin zonă... En fin, să revenim la oile noastre. Pardon, haine, că aici voiam să ajungem.

Mândra şi-a găsit un windstopper de munte aproape nefolosit, foarte mişto, la un preţ de tot nimicul. Şi pentru că a doua zi trăgeam speranţă să vedem Alpii mai d-aproape, am zis că e un semn divin. Din păcate, prognoza meteo pentru duminică era un semn satanic (se ştie că ploaia e lucru dracului, mai ales la munte), aşa că eram niţel în dubiu în legătură cu programul de a doua zi. Până seara am tot tras speranţă ca semnul ăla cu un soare acoperit de un nor din care cădeau nişte stropi să suporte intervenţia lu’ doamne-doamne şi să se transforme într-un soare strălucitor, fără pic de nor. Dar n-am avut norocul ăsta. Până la 12, când ne-am culcat, dracu’ şi prognoza lui aproape că mă făcuseră să mă răzgândesc în legătură cu plimbarea de a doua zi. Într-un final, am ajuns la o soluţie de compromis: ne vom trezi la 3, ca pe la 3 jumate să plecăm, şi dacă plouă sau sunt nori care să împiedice vizibilitatea, mergem în altă parte, prin apropierea destinaţiei. Am pus ceasul să sune, şi... evident că ne-am trezit la 6 jumate. Nu de alta, dar soneria era setată pentru luni-vineri, dar na, mintea mea odihnită n-a mai verificat şi asta. Setatul orei a fost suficient. Fuga la maşină, căutat încă vreo juma de oră pe cineva care să ne schimbe o bancnotă de 50 să plătim parcarea (se ştie că în Elveţia parcările unde ne lăsăm noi maşinile nu acceptă decât bancnote de maxim 20 de franci, iar acest lucru e cel mai indicat să fie descoperit duminică dimineaţa la ora 7, când nu e nimeni pe stradă, iar cele mai apropiate chioşcuri deschise sunt la aproape 2 km) şi în final, cu inima ruptă de suma plătită (până la urmă, ce înseamnă 56 de franci pentru vreo 30 de ore de parcare, pentru elveţieni?!), reuşim să plecăm.

Noi voiam să mergem către Interlaken, iar de-acolo puţin mai în sus, la vreo 16 km, să ne oprim în Stechelberg (nu de alta, dar oricum drumul nu prea mai ducea nicăieri), iar de acolo cu telecabina, până pe Schilthorn (2970 m). Cum până în Stechelberg aveam de mers cam 170 km, am zis că ora 7 de plecare e o oră rezonabilă, mai ales că am decis să ocolim autostrăzile. Nu de alta, dar tata s-a lăsat de contrabanda cu diamante, şi nici platforma petrolieră din spatele grădinii nu mai dă randament maxim, aşa că cei 27 franci (sau euro, nu mai ţin minte), taxa de autostradă, mi-ar fi stat mai bine în buzunar decât în trezoreria ăstora. Aşa că pe drumuri naţionale, către Stechelberg, via Interlaken. GPS-ul din dotare şi-a făcut datoria (oarecum) cu brio, băgându-ne pe o grămadă de coclauri, conform algoritmului implementat („Dă-i dreaq de zgârciţi, dacă se calicesc să nu plătească autostradă, bagă-i pe toate drumurile de 2 m lăţime, sus pe deal, jos în vale şi tot aşa!”).

Până în Interlaken am avut câteva concluzii: primo, la ăştia nu cred că am găsit mai mult de câteva semafoare pe parcursul a aproape 160 km. Intersecţiile sunt gestionate de sensuri giratorii. Şi, destul de ciudat, la ăştia, ca de altfel în majoritatea lumii civilizate, în sensul giratoriu nu funcţionează decât prioritatea de stânga. Weird... chiar n-or fi auzit de prioritatea celui-care-are-maşina-mai-mare? Sau de prioritatea celui-cu-brandul-mai-mare?

Secundo, au ăştia o ţară... să-ţi bagi pula! Munţi, dealuri, lacuri, şosele, curăţenie, civilizaţie... ce-i poşi dori mai mult?

Şi terzo, ce mă interesa în modul cel mai direct, nu era nici o urmă de nor de ploaie pe cer. Deci era de bine.

După ce am îndurat văicărelile nevestii, care mă dispera să găsim un Burger King (deşi găsisem unul singur, problema e că se deschid la ora 10, iar noi ajunsesem la el la 9 fără 10, deci... a fost un drum cam lunguţ pentru yours truly...), am reuşit într-un final să ajungem şi în Interlaken.

Acum, pentru înţelegerea unor chestii, se impun câteva mici precizări. Interlaken, după cum îi spune numele, e situat între două lacuri. Lacuri, tată, mini-mări. Lacuri pe care oamenii care-şi permit, îşi ţin yacht-urile. Da, da, yachturi. Din alea cu vele şi chestii, you know... Lacuri pe care oamenii fac scufundări. E loc pentru toată lumea. Şi, mai ales, lacuri pe care nu există PET-uri sau urme de alge la mal, sau mâl sau mai ştiu eu ce. Lacuri cu o apă atât de limpede încât cred că e şi potabilă.

Din Interlaken pleacă un tren care duce în Stechelberg, ca de acolo să iei telecabina până în vârf, dar deoarece eram cu maşina, hai direct în Stechelberg. Dacă până în Interlaken am mers numai pe malul lacului, prin locaţii asemănătoare cu alea din NFS Porsche, după ce-am ieşit din orăşel, am început să urcăm, şi să urcăm, şi să tot urcăm... Coclauri, evident. Dar bestial. Şi peisajul, şi feeling-ul.

Deja cam la câţiva km de Stechelberg au început limitele de 40-30-20 km pe oră, pentru că deja eram în zona turistică şi cam erau oi – pardon, turişti, majoritatea orezari – care păşteau liniştiţi pe mijlocul drumului. Am văzut din mers o cascadă care cădea pe un perete de vreo 200 m, cu gândul că ne oprim la ea la întoarcere. Cu chiu, cu vai, pe la 12 jumate am ajuns în parcarea de la telecabină. Lăsăm maşina, schimbăm adidaşii pe bocanci, luăm cele două tone de chestii strict necesare (echipament foto, şi toate celelalte nimicuri care reuşesc să umple un rucsac sănătos de 25 litri) şi mergem să luăm beletele. De pe site-ul lor ştiam că beneficiem de o reducere dacă prezentăm un card de la Migros, aşa că sâmbătă mi-am făcut timp să trec pe la magazin să-mi fac un card-minune din ăla, mai ales că nu costă nimic, şi pentru unu’ care îşi face cumpărăturile de la buticul lor, nu e un lucru rău.

Aşa că iete-mă pe mine la ghişeu, unde după ce-l salut pe nenea din spatele geamului, îi arăt direct cardul şi-l întreb direct dacă am înţeles corect că plătesc un drum şi primesc încă unul moca. Ăla după ce râde, zice da, şi mă întreabă – na, prevăzător omu’... – dacă mai am şi alte carduri care să-mi ofere alte discounturi (ca de exemplu, unul de la căile ferate, cu care călătoreşti cu 50% discount pe multe chestii). Neavând, plătesc cei 91,5 franci pe cele două bilete de telecabină (în mod normal, ăsta e preţul unuia singur) şi ne aşezăm la coadă, că deja se vedea telecabina venind. Scurt pe doi, de la aproape 1000 m (Stechelberg) până la 2970 m (Schilthorn) am schimbat 3 telecabine şi am făcut cam 40-45 min (fără pauzele de rigoare pentru poze, ţigări şi admirat sfânta treime elveţiană – Eiger, Monch şi Jungfrau).

Eeeee, uite-ne şi pe vârf. Stăteam pe locu’ unde-a stat şi unde s-a bătut James Bond. Bine, alături de noi mai stăteau şi alţi pestriţi: indieni în costume naţionale, cu pături peste umeri, sandale peste picioarele cu unghii de juma’ de metru şi prostia aia de bulină în frunte; orezari care nu dădeau aparatul jos de la ochi; fotografi care aveau tone de echipamente după ei (de genul 3 trepiede cu 3 aparate, plus obiectivele de rigoare); sportivi care alergau în sus, apoi, după o pauză bine-meritată, înapoi în vale; şi noi, biensur. Stăm, facem câteva poze, apoi zicem să vedem şi noi cu ce meniu (şi mai ales preţuri) se laudă restaurantul ăla rotitor. Surprinzător, dar preţurile nu erau cu mult mai mari decât în oraş. Chiar comparabile, aş putea spune. Cum balaurii din burţile noastre încă nu se treziseră încă la viaţă, în schimb simţurile gastronomice (mirosurile, în primul rând) erau asaltate de miresme din toate părţile, optăm pentru un platou cu specialităţi din zonă. Cărnuri şi brânzeturi, în principal. Nu extraordinar de mare, dar savuros. Bun, băi tată. Bun. Satisfăcuţi de ăsta, ne hotărâm să luăm şi desert. Pe meniul de deserturi arăta fiecare tip de îngheţată, dar la feliile de torturi (sau prăjituri) arăta o singură chestie, şi scria „Diverse torturi”. Cum chelneriţa cred că s-ar fi uitat puţin cam ciudat la noi dacă i-aş fi cerut „Daţi-ne şi nouă două felii de diferite torturi”, mă duc unde erau expuse prăjiturile şi o întreb pe o duduie cum se numeşte chestiile alea de voiam să le luăm şi apoi repede, până nu uitam cum se numesc, mă reped şi dau comanda unei chelneriţe. Una slovacă, care nu prea înţelegea ea ce vrem, dar până la urmă ne-a adus comanda care trebuia.

Eh, şi acum vine o parte mai funny. Am luat o felie de tort cu un fel de ciocolată rasă pe deasupra, şi încă una cu un morcov aspectuos (evident, tot dulce – era de decor). Eu mă reped la felia cu morcovul, şi, surpriză, cam avea gust de colivă. Nu era la fel de bălos, dar era asemănător. Iniţial, am crezut că e doar o părere d’a mea, dar după juma de felie tot ceva în genul colivei mâncam. Evident, prăjitura nevestii chiar avea gust de prăjitură, aşa că până la urmă ea şi-a mâncat chestia aia cu ciocolată, iar eu mi-am terminat coliva. Preţ total, 45 franci. O nimica toată.

După încă o serie de poze şi două-trei de ţigări, tragem o fugă până la magazinul de suveniruri, apoi, împreună cu talanga şi halba inscripţionată cu Schilthorn, coborâm la maşină. Obişnuit cu preţurile de parcare din oraş, mă gândeam cu groază câţi 20+ franci o să trebuiască să plătesc la ieşire. Da’ de unde, 3 franci au acoperit cele câteva ore pe care le-am petrecut pe munte. Plecăm înapoi.

De data asta, GPS-ul, mai inspirat decât la venire, ne-a băgat pe partea cealaltă, prin Luzern. Proastă alegere a făcut. Pentru că am prins în total vreo 40-50 km de coloană, fapt care m-a dărâmat. Noroc cu munţii şi cascadele şi văcuţele care făceau Milka, că altfel era un drum insuportabil. Cu toate astea, cele aproape 6 ore pe care le-am făcut până acasă, şi-au cam pus amprenta asupra răbdării mele. Totuşi, cu toate astea, toţi şoferii şi-au văzut d’ale lor, fără strigături, fără semne prietenoase, şi fără impacientaţi care se grăbeau ei-ştiu-unde.

La 9 jumate eram înapoi în oraş, unde mintenaş ne-am înfiinţat la Burger King pentru o cină copioasă cu Crispy Chicken şi Caesar Bacon Special, amândouă meniurile king-size. Doar eram fomişti...

Voi reveni zilele următoare cu poze.